0

Doar ţiţi rămâne mică

Când era Loli mică nu suportam să o țină altcineva în brațe în afară de Iulian. Nu voiam să o dau, de spui că mi-o fura cineva. Cu toate că voiam să îmi elibereze careva brațele, nu rezistam mult să o văd plimbată de altcineva. Așa simțeam atunci și nu prea aveam control la treaba asta. După naștere, cu hormonii aferenți și laptele șiroind non-stop, nu controlam nici pipi bine, de lacrimi și furii scurte nu mai amintesc.

Mă uit în urmă și știu ce am să fac mai bine dacă mă apucă dorul de vreun alt țânc lipit de piept și cum am să fac lucruri fără grabă și stres. Așa cred.

Cu Loli nu simțeam nevoia să vorbesc toată ziua bună-ziua, în primele luni. O priveam, o studiam, o pupam din cap până în picioare, o mângâiam, o țineam cu orele să doarmă pe mine. Dar nu am fost mama care să vorbească, cânte și recite acțiuni, poezii, povești. Nu îmi venea. Nu stăteam mute, dar nu îi povesteam fiecare gest al meu. Oricum era în brațe non-stop. Eram același trup. Amestecam în oală cu ea pe umăr, aspiram, puneam rufe cu ea pe șold și simțeam că deja știe ce fac, îi transmiteam fără vorbe prea multe.

 

Îi puneam muzică, melodiile mele de confort mental, melodii vechi și noi preferate. Îi citeam articolele mele pentru revista școlară cu care am colaborat și după naștere. Apoi poveștile despre ea de pe blog.

Când a început Loli ”să vorbească” cu degetul în gură aaa, eeee, parcă mi s-a dezlegat și mie limba. Am început să conversăm cu adevărat.

Poveste românească despre alăptare prelungită și înţărcare blândă

Am făcut așa o introducere mare ca să ajung la prezentarea unei cărți frumoase, duioase și drăguț tare pictată. Și care îți servește cuvintele de care ai nevoie atunci când alăptezi prelungit și știi că la un moment dat, cu răbdare, veți porni pe drumul înțărcării și cum poți face lucrurile lin.

Doar țiți rămîne mică nu a fost cartea noastră de ajutor în înțărcare. Ar fi fost dacă apărea un pic mai devreme, când a văzut tiparul, Loli depășise momentul. O poveste cu poveste, aș putea spune. Cartea a fost scrisă de Dana Gânja (aici o găsiți cu mai multe povești danaganja.ro), ilustrată de Cristina Ignatiuc, a văzut lumina tiparului în urma unei campania de strângere de fonduri pe platforma Crestem Idei.

Povestea centrează un dialog tare duios și nu dulceag. Se potrivește tuturor. Eu, de exemplu, nu mă definesc duios. Nu sunt nici aspră, le spun pe toate din suflet, și, totuși, nu mă simt cu cuvintele armonioase pe buze every time, încât să pot aduce fiecare poveste lin, spre nevoia mea și a Lolitei. Dar învăț!

Cartea asta e frumoasă pentru orice părinte, care știe blândețe, povestește lucruri cu emoție, dar nu are inspirația de a aborda subiectul înțărcării așa cum și-ar dori. Este și pentru cei care au vorbele ca în poveste, cu ei, tot timpul. Rezonează bine și le aduce împăcare. Au procedat bine.

Momentul ”De ce?”

Pentru că te ajută să treci peste momentul când simți că dezamăgești puiul. Dacă nu îl poți alina la sân înseamnă că ai luat o decizie pripită și ți se urcă regretele în fiecare celulă. Dar copiii cresc și cu ei crește și dragostea noastră. Care va fi tot timpul, nu doar până în momentul când l-am dezlipit de la piept. După alăptare nu se oprește iubirea, asta va ști copilul, se continuă și dragostea și aventura vieții. Cu tot cu mami, dar nu cu laptele ei.

Povestea nu e doar pentru mame. Copiii au nevoie de ea. La fel și tații, care deși poate unii ar dori să alăpteze, dacă ar fi posibil, din dorința de a fi suport partenerelor, au nevoie să înțeleagă emoțiile mamei și ale copilului atunci când alăptează prelungit și aleg înțărcarea blândă.

Așadar, dragi părinți, citit cartea singuri, înainte, de câte ori e nevoie, lăcrimați îndeajuns pe imagini, text, priviți cu încredere în voi, în copiii vostri. Apoi citiți împreună. Decideți voi ordinea, până la urmă. Eu așa aș fi făcut. Loli o răsfoiește, amintește de jocul cu bebe, să o țin într-o poziție de alăptare. Dacă îi spun: Loli, vrei un frate sau o soră? Este foarte de acord, numai să nu-i dau țiți, că vrea și ea. Are nevoie de timp …încă. A trecut cât? Un an și ceva…

„Pentru că doar țiți rămâne mică. Dragostea crește odată cu tine”

0

Webstock 2018, the stage is yours

Are Loli o carte despre curaj. N-are cine știe ce text, e numai bună de adăugat cuvinte pe lângă imagine: Curajul obișnuit, curaj  fantastic, curajul e curaj de orice fel ar fi el, și tot așa cu imagini sugestive pentru fiecare enunț din ăsta.

Îmi place cartea asta, place și Lolitei. Mie îmi place partea cu curajul poate fi obișnuit, ca de exemplu să mergi la piscină. Nu știu să înot, dacă e piscină cu adâncime peste 1, 20 m, nici nu mă ating de margine. Curaj, nu glumă!

Prin urmare, las la o parte curajul cu piscina și spun curajul obișnuit, fantastic, sau cum mai este descris în cartea asta, s-a produs când am făcut lucruri la care m-am gândit de mult, dar nu le-am practicat, până când am apăsat butonul de curaj. Acum vreo 3 ani, am prins curaj și am deschis acest blog.

În cartea Lolitei nu se menționează un alt curaj, dar îi povestesc eu, nu-i bai, curajul de toamnă – adică să ies din cartier, din circuitul grădiniță-casă-masă-scris-trebăluit-terapii-casă, să îmi pun haina și de om cu blog și să aud lucruri pentru mine, să vorbesc cu oameni, să schimb peisajul pentru o zi la Webstock. Da!

Anul acesta se sărbătoresc 10 ani de Webstock, eu sărbătoresc a 4-a plecare de acasă, care îmi prinde tare bine, fix înainte de a îmi intra la hibernare inspirația după o vară grea.

credit photo: www.2018.webstock.ro

Îmi place prezentarea de anul acesta, inspirația vine pe căprării, adică vor fi următoarele scene, stages:

  • Inspiration stage
  • New trads stage
  • Creativity stage
  • Galaxy stage

Desfășurătorul pentru fiecare stage poate fi consultat pe site la secțiunea Program, la ultimele 3 stages, studiați bine, alegeți cu inspirație 🙂

Webstock Awards oferă recunoaștere celor mai creative și inedite proiecte, campanii din online (inclusiv social media și mobile), realizate în Romania, în ultimul an. Nominalizările pot fi văzute aici

Vom afla și cine este Absolute Online Personality of the Year. Ai votat? Sper că da. V-am anunțat, doar.

Se anunță interesant tare, recunosc că am să învăț pe de rost programul până vineri, ca să pot alege ce speakeri vreau să aud.

Dacă vreți să fiți la curent cu se întâmplă la Webstock, pe 5 octombrie, la JW Marriott Hotel, București, privirea setată și referesh constant pe:

Facebook Page: www.facebook.com/webstock/

Facebook Event: https://www.facebook.com/events/708357382837579/

Instagram: www.instagram.com/webstockro/

Twitter: www.twitter.com/webstockro

Ne vedem acolo!

 

0

Bine, mami! La revedere, mami! Cu drag, mami!

Nu, nu sunt vorbele fetei mele. Despre vorbele ei povestesc separat. Azi va fi despre mine. Mama!

Cum eu, mama de drept, mă pierd în lumea lui mami, care nu are legătură cu mami, când merg la doctor, la terapie, la sosire și plecare din grădiniță, în parc, acolo unde sunt cu copil în brațe, de mână, fugind după copil, alegeți voi ipostaza.

Mami

La spital, înainte și după ce am născut mândra, eram doamna cu nume de nepronunțat, apoi mami cu copilul mic, apoi mami cu copilul urlăcios, apoi mami, o să fie bine, apoi mami, nu te stresa etc. Eu nu eram pe acolo, adică eram, dar sub o nouă formă și etichetă.

Eu sunt mami. Îmi place că sunt mama fetei mele. Dar când cineva mă asigură în plus, nu îmi place. Eu nu țin la formule consacrate – dna cutare, dumneavoastră. Poți să îmi spui pe nume, numai nu mi te adresa cu mami. Mami, semnează aici, pune numărul dincolo etc.

Formule

Mi-amintesc după revoluție filmele americane în care toată lumea era prietenă cu toată lumea și la discuții pe numele mic. Vecinii nu erau domniți, șefii erau tot cu prenume, rare cazurile cu dumneavoastră și dumneata. Și eu nu înțelegeam, mama mă punea să folosesc toate formulele și nu le foloseam fix cu sensul de respect, apreciere. Ba, din contră, de-a lungul anilor am domnit oameni, cu toate că și-au dat acordul pentru numele mic, exact din motivul de a păstra distanța și nu din respect. Am apreciat oameni, chiar dacă nu am trecut de numele familie. De exemplu: în primul meu an de muncă, o colegă a ținut să îmi arate, de față cu toți colegii, locul meu de începător într-ale meseriei și cum drepturile mele sunt limitate. Nici în ziua de azi să nu credeți că am renunțat la a o domni. Este doamna Cutărescu. Momentul a trecut, ba chiar am colaborat bine în scurt timpul cât am fost colege, așa frumos și sincer ne-am zâmbit și înțeles după episodul acela. Cred că a și recunoscut că a greșit. Dar eu am rămas fidelă formulei. Nu am simțit nevoia de a trece dincolo de dumneavoastră.

Adresare

Adevărul este că la partea de respect, apreciere, am de adăugat una alta. Când spun asta fac referire la faptul că, deși ai mei m-au asigurat că respectul se învață, câștigă, de multe ori am fost nevoită să arăt respect, deși nu asta am simțit. Am folosit formule de adresare pompoase pentru că așa scrie la carte, dar când i-am scris, de câteva ori, dnei de la un anume departament Stimată doamnă Cum o Chema, numai apreciere nu a fost în spatele rândurilor, de la stimată până la finalul numelui ei, cu toate că restul cuvintelor erau banale și la subiectul care mă interesa pe mine, dar nelămurit, evident, cu fiecare mail trimis.

Când primesc bună, mami!, ce bine, mami!e bine, mami!, lumea lui cine sunt eu e cât gămălia unui ac. Sunt dintr-un loc impersonal, unde mă conform cu cerința de moment, departe de semnificația adevărată de mami. Nu cer apreciere, nu cer nici respect așa tam-nesam.

Mami e plin, chiar dacă e prescurtare de la mama, e frumos și drag, și nu e pentru a porni sau încheia conversația despre vreme, de exemplu. Este fix pentru mame (pentru mine, pentru mama ta, a mea), este pentru familia ei.

Eu primesc orice formulare decentă, dar pe cea de mami, azi a fost bine sau cu dragmami, aș vrea să o transform cumva. Știu că la unii e din dorința de apropiere, fără intenții aiurea, la alții este pentru a îmi asigura poziția, în caz că mi-am uitat-o. Și aici, nu sunt de acord.

Ce părere ai?

0

„Fericiţi la adânci bătrâneţi” – campanie socială pentru bătrânii României

Am crezut că bunicii mei vor trăi până îmbătrânesc și eu. Credeam că vom crește mândra sau mândrul (nu previzionasem ce copil voi avea) împreună, iar vacanțele lor vor fi acolo în ograda cu gâște și pui de găină. Nu le înțelegeam nevoia de a veni mai des și sta cu ei. Mi se părea suficient să vin de câteva ori pe an, atunci când am pășit în adolescență și aveam griji de tânăr ce descoperă lumea. Nu mai aveam timp, oricum erau nemuritori și acolo tot timpul în așteptare. M-a lovit când nu au mai fost? Da, tare. Dar tot nu am învățat lecția bătrâneții.

Bătrânețea și efectele ei nu le resimțim până când ne îmbătrânesc părinții. Când nu-și mai amintesc lucruri care s-au întâmplat ieri, uită pe moment cum îl chemă pe nepot, te lovește și înveți – oamenii, inclusiv tu, îmbătrânesc. Tu ai viața ta și timpul nu se dilată pentru nimeni. Oferi cât poți, dar nu cât și-ar dori ei. Numai că, bătrânii tăi părinți și bunicii care încă trăiesc, te au pe tine, din când în când, însă se consideră norocoși. Viața lor se scurge de la ziua când ai venit să stai cu ei până la cealaltă dată când îi vizitezi și sunt mulțumiți. E bine și atât. Au poze, au amintiti, au telefon care sună și lucruri la care să se gândescă în timpul cât așteaptă. Pentru restul de bâtrâni care nu mai au pe nimeni, viața este grea, așteptarea lor nu e despre următoarea vizită, ci despre cât mai durează până când mor, vine viața în care nu vor mai fi singuri. Cel puțin așa speră.

O campanie socială pentru bătrânii României

Singurătatea este mai greu de dus ca vârsta și bolile asociate bâtrâneții.

Fundația Principesa Margareta a României împreună cu Asociația Niciodată Singur lansează Fericiți la adânci bătrâneți, o campanie socială prin care își propun să atragă atenția publicului cu privire la situația vârstnicilor din România și problemele cu care aceștia se confruntă. Campania are și o componentă de strângere de fonduri în sprijinul bătrânilor. Oricine poate dona 2 euro prin trimiterea mesajului ”SINGUR” prin SMS la numărul 8844.

România îmbătrânește. Din punct de vedere statistic românii de peste 65 de ani reprezintă o categorie socială în creștere, care se confruntă atât cu neajunsuri materiale sau cu probleme medicale, cât și cu accesul limitat la informație. Fenomenul îmbătrânirii atrage marginalizarea şi excluderea socială a vârstnicilor. Pentru vârstnicii din România nu există un sistem integrat de asistență sau consiliere socială, public sau privat, deși statisticile sunt îngrijorătoare. Astăzi, mai mult de 3,5 milioane de persoane au vârsta peste 65 de ani, conform datelor INS.  Ritmul îmbătrânirii populației este un fenomen alarmant, plasând România pe locul 2 în topul țărilor europene.

Aproximativ 1,5 milioane de vârstnici sunt afectați de singurătate, într-o mai mare sau mai mică măsură, conform studiului național realizat de GfK pentru Fundația Principesa Margareta a României. În topul celor 5 probleme cu care se confruntă vârstnicii din România se plasează și singurătatea. Numărul femeilor afectate este semnificativ mai mare decât cel al bărbaților, iar persoanele vârstnice din mediul urban sunt cele care resimt cel mai mult singurătatea.

O analiză recentă a solicitărilor formulate de apelanții seniori la linia națională gratuită Telefonul Vârstnicului arată că nevoile lor sunt următoarele:

  1. nevoia lor de informare pe primul loc (49%).
  2. nevoia de îngrijire la domiciliu și sprijin practic (22%)
  3. nevoia de sprijin moral (13%), nevoia de sprijin material (8%)
  4. nevoia de a fi activ și util la vârsta a III-a (8%).

Împreună îi facem fericiţi la adânci bătrâneţi

În lipsa unui sistem integrat de asistență socială, public sau privat, Fundația Principesa Margareta a României vine în sprijinul vârstnicilor din întreaga țară. Împreună cu Asociația Niciodată Singur, o organizație non-profit care luptă la nivel naţional împotriva izolării sociale şi a singurătăţii persoanelor vârstnice prin mobilizarea voluntarilor, prin campania Fericiți la adânci bătrâneți, aceștia își propun să răspundă nevoilor vârstnicilor prin programe sociale menite să aline singuratatea, să combată izolarea sociala, să reducă sentimentul de inutilitate și efectele aferente.

Luna octombrie este luna dedicată la nivel internațional vârstnicilor de pretutindeni, marcată printr-o conferință națională și o mobilizare a voluntarilor din întreaga țară. Vă puteți alătura și voi campaniei. Detalii găsiți pe site-ul fundației https://www.fpmr.ro/ și http://www.fericitilaadancibatraneti.ro/

Direcţii de ajutor

Din fondurile strânse cele două organizații își propun să îmbunătățească semnificativ calitatea vieții bătrânilor prin trei programe sociale dedicate bătrânilor din România:

  1. Telefonul Vârstnicului este singura linie telefonică națională gratuită și confidențială care răspunde prompt nevoilor vârstnicilor și alină singurătatea lor la numărul 0800 460 001.
  2. Centrele Comunitare Generații reconsideră rolul social al vârstnicilor, implicându-i ca voluntari în centre de zi pentru copii din comunitatea lor.
  3. Niciodată Singur este despre a fi împreună pentru demnitate la orice vârstă, prin acțiuni de voluntariat și implicare la domiciliu și în cămine de bătrâni, pentru un impact de durată în viața bătrânilor, redarea încrederii în sine și sentimentul propriei valori, conștientizarea mentalității cu privire la vârsta a treia și impactul negativ asupra imaginii bătrânului.

Spotul campaniei poate fi urmărit aici. Campania se va desfășura în perioada 1 septembrie – 30 noiembrie 2018. În cadrul proiectului vor fi prezentate și o serie de povești atât pentru cei mari cât și pentru cei mici deoarece există ceva universal în fiecare poveste: „emoție, lecții care să rămână cu noi, istorie la persoana I. Pentru bătrânii noștri, nu e nimeni acolo ca să primească darul poveștilor zise de ei.”

Pentru a fi la curent cu noi informații despre campanie, aici e pagina de FB dedicată campaniei https://www.facebook.com/singur8844/

Pentru componenta de strângere de fonduri – Valoarea donației este de 2 Euro/lună. Suma alocată cauzei este de 2 Euro. Nu se percepe TVA pentru donațiile de pe abonament. În rețelele Digi Mobil, Orange Romania și Telekom România Mobile, pentru cartelele preplătite, TVA-ul a fost reținut la achiziționarea creditului. Pentru donațiile de pe cartele preplătite, în rețeaua Vodafone utilizatorii nu plătesc TVA.
Campania este realizată cu sprijinul Digi Mobil, Orange România, Telekom România Mobile și Vodafone România.

0

Cărţi pentru suflet

Am acasă 4 cărți pentru suflet, speciale, pentru copii şi adulți deopotrivă. Speciale, nu în sensul greu de digerat sau cu teorii uluitoare despre lumea înconjurătoare, sunt cărți ce pansează mai mult pe cei care trăiesc cu cineva special, în același timp sunt povești frumoase, revelatoare pentru cei care vor să înțeleagă diferențe și emoții. Aș fi putut spune cărți vindecătoare, terapeutice, educative pentru orice cititor, indiferent de vârstă. Sunt, fără îndoială, numai că de cele mai multe ori nevoia acută de a integra până la nivel celular ideea de acceptare, de dragoste, apreciere față de semeni diferiți este mai mult a celor care trăiesc acolo, în ceea ce se definește diferit, special, unic.

Poveștile

Cărțile mele sunt Leia şi David, Ela cea fără de cuvinte, Băiețelul cu aripă de fluture, Copacul strâmb.

Prima, Leia şi David (autor Mădălina Turza, Ed. Zorio) poate fi povestea familiei tale, a vecinului din blocul de peste drum, a oricui. Povestea este scrisă de o mamă care are un copil cu nevoi speciale. Cartea este fix realitatea, te zvârcoleşte şi înfurie, te va face să plângi cu disperare. Aşa trăim de decenii, oricât ai vorbi, te-ai zbate pentru acceptare, ea nu vine uşor. Oricât de normal aparent ar fi cel diferit, cineva tot va fi acolo să arate cu degetul. Dar se învață și a pune degetul înapoi lângă restul degetelor și întinde palma frumos în semn de prietenie. Exact cum e subtitlul cărții – o poveste pe care tu o poți schimba.

Leia este o fetiță cu sindrom Down, fratele ei geamăn este David şi nu poartă un extracromozom ca Leia. Sunt doi frați diferiți, uniți prin dragoste. Când vine vremea să meargă la şcoală drumurile lor de joc şi învățare se despart. Povestea lor este deschisă, autoarea te lasă să îți imaginezi restul. La final nu intervine doar visarea, ci dorința de schimbare a realității. Cum e normal, simplu, acceptabil, empatic şi adevărat că oamenii sunt diferiți, cum acțiunile lor sunt după felul lor de a fi, și în acest fel experiențele diferite ne permit să învățăm unii de la alții și să evoluăm.

Ela cea fără de cuvinte (autor Victoria Pătrașcu, Ed. Cartea Copiilor), de fapt, e plină de cuvinte, și te umple de emoții şi sensuri. Îți umple capul şi inima de tot ce ai fi vrut să spui vreodată, deşi nu ai fost precum Ela și, cu toate astea, nu le-ai spus. În Ela eu mă regăsesc, de fiecare dată când nu am putut să fac cuvintele să iasă şi să spună ce voiam să se audă şi mă gândesc că Loli a întâmpinat greutăți în a spune cuvintele legat, o vreme, pentru că nu le-a auzit cu validarea exactă de la mine.

Ela trăiește cuvintele şi deşi nu le spune, ea are un fel de a le da glas, greutate şi chiar dacă nu o auzi, ai nevoie doar de răbdare și atenție ca să o înțelegi.

Îmi place Ela, e duioasă, greu de explicat oamenilor mici şi mari. Cine nu înțelege nevoia de a nu condiționa lucrurile care contează nu poate rezona cu ea. Nu poate rezona cu cei diferiți, nici transmite mesajul cărții. Oamenii care nu vorbesc îți spun mai multe decât crezi.

Băiețelul cu aripa de fluture (autor Ioana Chicet Macoveiciuc, Ed. Didactica Publishing House) este o poveste veselă, este ceea ce şi-ar dori orice copil. Să fie de poveste – jumătate om, jumătate vietate fantastică. Povestea este minunată, pozitivă, plină de speranță, exact cum ar trebui să fie toate poveștile oamenilor diferiți, speciali. Îmi place şi mă întristează. Spun imediat de ce.

David, băiețelul cu aripă de fluture, este un copil mulțumit, fericit, are prieteni, are ceva care aduce bucurie şi răspândește prietenie. Este diferit şi înțelege lucrul acesta. Înțelege şi că sunt oameni care nu știu să râdă, cărora nu le place înghețata, care fac lucrurile diferit şi e foarte bine.

Diferenţe și vise

A fi diferit, special nu înseamnă mai puțină dragoste, ba din contra dragostea nu suferă vreo limitare, iubim și respectăm oamenii cu aripi sau fără, cu extraromozomi, pe cei care au cuvintele la ei, dar le țin bine, pe cei care vorbesc mult și rostesc la nesfârșit aceleași cuvinte.

La ultima carte, în ciuda tonului vesel, tot simt cum mă împunge realitatea, pentru că știm unde se opresc majoritatea poveștilor. Fix la pagina cu băiatul care râde de aripa băiețelului. Suntem în acel punct încă, deşi se lucrează la realitatea asta și știu că schimbarea capătă contur. Îmi doresc ca viitorul și toate poveștile să fie exact așa cum le visează cei diferiți sau cum le proiectăm noi pentru cei care încă nu pot, dar muncesc enorm pentru aceste vise.

Copacul strâmb (autor Chris Colfer, Ed. Nemi) este preferata mea. Poate pentru că e o poveste la care Loli a avut răbdare. Pentru celelalte, atunci când i le-am prezentat, nu a avut vârsta și toleranță, dispoziția potrivită. Cartea o știu de la prietena noastră din cartier Miruna, și m-a făcut curioasă. Am cumpărat-o cu prima ocazie. Recunosc că îmi plac toate poveștile prezentate, însă cartea asta are o poveste care curge. Nu te lasă zvârcolit, plâns sau mirat, te lasă liniștit, deși ochii în lacrimi ai fetiței te rup și pe tine de la primele pagini.

O fetiță pleacă din satul ei plângând, deoarece copiii râd de ea și ajunge să se oprească la copacul strâmb. Copacii, ca în toate poveștile cu a fost odată, se pare că vorbesc când au ceva de spus. Copacul strâmb ajută fetița să se liniștească și îi pune povestea lui.

Și nu e vorba numai despre iubire fără limite, despre acceptarea celorlalți ci despre percepție și încredere. Ideea este că anumite diferențe pot fi supraviețuire, iar cu încredere și voință poți accepta și înțelege lumea în care trăiești.

Poate că te crezi altfel și te simți singură, dar într-o bună zi te vei face mare și vei afla că poți găsi mulți prieteni dacă privești în depărtare(…) fiecare pădure își are propriul copac strâmb

Alte povești știţi?

 

2

Prietena mea, Albina

Loli „citește” cărți de mică cu noi. Eu sau Iulian suntem povestitori și vocile personajelor. Cărțile fără text și cu poze mari erau favorite până spre 3 ani, unele sunt și acum. În plus, la cele cu dialoguri mai lungi simplificam mult deoarece o pierdeam de client. Rezistența la povești a crescut spre 4 ani, dar nu semnificativ și nu am insistat. Nu aveam neapărat poveste de seară sau ora de lectură. Dacă voia era minunat, dacă nu alegeam altceva de liniștit și relaxat.

Răbdare la citit

Provocarea cea mai mare a verii a venit imediat după petrecerea de ziua ei. Am încărcat mașina și ne-am mutat 2 luni și un pic la Ploiești. Eu i-am povestit de 2 săptămâni, estimările nu au fost tocmai precise, de altfel. A fost așa șoc, în sens bun, dar și cu multe tantrumuri, deși am pregătit-o din timp. La capitolul pozitiv a făcut click la multe achiziții care stăteau în așteptare și printre ele răbdarea pentru citit cărți cu text mai mult și cu povești simpatice despre prințese, curaj, căpcăuni, animale și despre familie. Am reluat cărți care la momentul cumpărarii nu au prezentat interes, nici nu voia să răsfoiască.

Ultima carte citită cu Loli a fost despre o fetiță și prietena ei. Prima citire este în sine o poveste.

Am plecat de acasă cu Loli pe trotinetă și cu chef de joacă să ne întâlnim cu Laura la metrou. A pedalat la troti, s-a oprit de nenumărate ori, a cules frunze, a căscat gura stânga-dreapta, am întârziat la întâlnire. Toate bune, veselie, nu știu dacă chiar și-o amintea pe Laura de la adunarea cu prințese, era bucuroasă că o vede și că se aude metroul. La nici 5 minute după ce Laura ne-a dat cartea a căzut și și-a julit tare genunchii. Și cu picioarele tremurate a vrut înghețată (după care era cu ochii înainte de testat asfaltul) și tartea cu Abina ca să ne liniștim și odihnim pe bancă.

Prietena mea, Albina

Am citit din ea seara la culcare și vreo 2-3 zile la rând tot la culcare, la lanternă. E un fel de our style, povestea de seară este la lanternă.

Loli este, de obicei, mirată și fascinată de poveștile care prezintă o prietenie între copii și animale. Ea se teme de muște de exemplu (nu știu de unde frica asta), și s-a amuzat că poți prinde muștele cu pliciul. Veți citi în carte partea asta. I-am spus că așa le alungam și eu când eram precum fetița din carte, numai că ele au rolul lor în natură și sunt inofensive. Nu e nevoie să le rănim.

Prin urmare, Abina a impresionat-o, în sensul că poate fi prietenă cu o fetiță, crește mare, zboară apoi cu fetița călare.

Cartea centrează prietenia și nevoia de protecție și atenție pentru vietățile mici și aparent neînsemnate din jurul nostru.

Loli are în bibliotecă serii de povești despre animale și prietenia dintre ele, dar niciuna nu justifică științific legătură dintre ele. Biologic vorbind nici nu s-ar intersecta în natură. Ideea este că povestea de prietenie aduce de fapt în prim plan, deși informațiile sunt la final, câteva real facts despre albine. Și sunt puține cărți care fac asta, fiind axate pe efectul terapeutic, gen depășirea unei temeri.

Cunoștințele minime de biologie sunt pentru mine un atu al poveștii. Știu, vorbește biologul din mine. Informațiile din carte despre viața unei albine pot fi asimilate ușor și ajută copilul să reacționeze la prezența lor în concordanță cu rolul lor în natură: să nu le deranjeze, să aibă grijă la florile din parc care au albine pe ele, să nu se stropească lucerna sau gazonul din petecul verde din fața blocului, pentru că pot afecta albinele și alte insecte etc.

O poveste duioasă de prietenie poate pregăti de mici terenul pentru adevăruri naturale și crește dragostea pentru natură și vietățile din ea. Orașul cu tot ce e în el face parte din natură și nu doar noi, oamenii, locuim la bloc. În fiecare crăpătura din beton sunt mii de vietăți și fiecare are locul lui în ansamblul naturii.

Bun, acu că mi-am spus of-ul de naturalist, să vă spun un pic despre poveste.

Povestea

Într-un oraș gri și prăfuit o fetiță cu nume de floare, Daisy (mă bucur că numele nu a fost tradus), întâlnește o mică albină. Se simte amenințată de ea și vrea să o dea afară pe geam. Numai că e curioasă și o studiază. Albina nu se simte bine și fetița o ajută să se refacă cu apă dulce. Albina va pleca dar va reveni să se adăpostească de furtună și așa începe prietenia lor.

Se joacă o vară întreagă și se bucură una de alta. Oricât ar fi de plăcut jocul lor, albina visează în acel oraș prăfuit la florile sălbatice și colorate din locul de unde vine ea.

Cele două prietene se aventurează în zbor până la marginea orașului unde încep pajiștile cu iarbă multă și flori de unde culeg semințe pe care le împrăștie peste oraș.

Ce credeți că se va întâmpla cu orasul prăfuit și gri în primăvara anului următor? Ei bine, vă imaginați cu siguranță, dar felul cum se întâmplă vă las pe voi să îl descoperiți.

Nouă ne-a plăcut cartea, este frumos desenată, textul este ușor și nu e nevoie de artificii de cuvinte pentru a simplifica povestea și o adapta pentru copil. Formatul e pe gustul Lolitei, ei îi plac cărțile mari pentru că desenele sunt mari și în acest caz efectul pastelat al lor se potrivește și permite vizualizarea detaliilor. Ceva mic ar fi fost șters și neinteresant pentru ea.

O poveste despre prietenie și despre natură este binevenită oricând în biblioteca copiilor de vârsta fetei mele. Pentru viitorii naturaliști este chiar o carte de ținut sub pernă.

Cartea a fost tipărită la Editura Cartemma, a fost tradusă în limba română de Laura Frunză, pe care o puteți vizita pe blogul ei www.laurafrunza.com – unde puteți descoperi o mulțime de idei pentru părinți și copii și numeroase titluri de cărți ce poartă amprenta ei.

0

Un om simplu

La începutul lunii august am fost la reuniunea cu colegii de liceu. De 20 de ani, prin urmare trecut-au anii, nu chiar degeaba. Și, printre ce am făcut și ce am ajuns noi foștii liceeni, acum adulți cu acte în regulă, un profesor a spus ceva de genul să fim mândri de vârstă pe care o avem și de faptul că am făcut față responsabilităților vieții de până acum.

Responsabilitate

Responsabilitatea vieții! Cum sună asta? Într-un marea fel și are dreptate. Casa pe care am construit-o, copilul pe care îl creștem, slujba pe care o facem astfel încât să ținem și casa și familia sunt o parte din responsabilitățile vieții. Fie astea sau o parte din celelalte responsabilități ale vieții ne pun în genunchi fizic sau emoțional, pentru alții sunt delegații și nu depășesc linia către maturitate. Da, știu, sună a judecată. Un pic. Dar am simțit nevoia să punctez că apreciez responsabilitațile vieții mele și că numai așa am crescut copilul interior. Am și urât responsabilitățile, pentru că fiecare drum sau doar anume căi urmate se lasă cu multă trudă și atunci când îmi este greu aș prefera să poarte altcineva responsabilitățile mele de om care face umbră pământului.

Aș fi vrut….

Aș fi vrut să am responsabilitatea unui om care călătorește mult și are pasiuni care îi țin de foame și sete și loc de partener și moștenitori.

Aș fi vrut responsabilitatea unui scriitor care trăiește prin personajele lui și duce viața aceea plină de lucruri de care nu se atașează și nici nu se simte deranjat de asta.

Aș fi vrut responsabilitățile unui om care muncește cu zâmbetul pe buze ceva-ul cu care s-a născut să facă și să simt împlinirea muncii și pasiunii care-l mână. Și banii să fie doar un moft.

Aș fi vrut responsabilitățile cele mai ușoare, dacă ar fi posibil, numai să pot trage linie și să spun – moamaaa, ce bine m-am descurcat!

Daaar se pare că la una dintre responsabilități mă descurc, adică…

Responsabilitatea de a fi un om simplu

Mi-a spus cineva în ziua aia că sunt frumoasă prin simplitate. Nu am știut dacă râde de mine sau îmi face un compliment. Am simțit, pe moment, că responsabilitățile mele în naivitatea mea, sunt imposibil de realizat, și e bine că nici nu realizez asta.

Apoi m-am învârtit și gândit. Nu a spus asta un necunoscut, ci un om care m-a văzut crescând și cred că s-a referit la felul meu de a fi și curajoasă și fricoasă, la felul cum niciodată nu am reușit să ascund emoții și cum am avut fricile la vedere deși le-am crezut ascunse.

Adevărul este că responsabilitățile vieții sunt despre emoții și devenirea ta ca om. Umanitatea din tine care crește dacă îți dai voie și nu înseamnă să ajuți fiecare om de pe stradă, poate fi doar să iubești oamenii din familia ta, să ții de baiera sacoșii vecinului ca să deschidă ușa, să nu uiți o zi de naștere și să spui iarta-mă când e nevoie, să nu sari cu judecata și să nu uiți că sinceritatea și dreptatea nu e despre a spune lucurile care îți vin imediat pe buze, care taie ca lama de altfel, ci despre a asculta cu atenție. Lucruri mărunte care contează. Am primit un compliment, despre care nu mă bat acum cu pumnul în piept că e drept, dar pentru că cineva crede asta, am să-l port ca pe un ecuson și am să-l dețin cu adevărat de acum încolo.

0

Dragostea se construiește

Când nu am sa mai scriu despre dragoste, fericire, împlinire, tristețe, frustrare nu însemnă că s-au terminat și trăiesc fără, ci că eu nu mai exist fizic. Da, stiu, sună într-un fel…

Despre dragoste…

Că-n ea sunt toate de mai sus și din dragostea în care ai crescut te descurci să o cunoști, recunoști și să o dai mai departe. 

Pentru că dincolo de viață nimic nu e sigur, pot spune că aici în viața reală în dragoste ai foc continuu de contradicții, suișuri tare grele de atins la vârf și coborâre bruscă, iar siguranța, poate și un pic de calm există pentru cei care muncesc în dragoste, cu dragostea lor, viața roz este pentru cei visători, care trăiesc doar o boare de prietenie, care se învârt în lumea plină de oameni, singuri și neiubiți.

Bagajul de emoții cu care venim în dragoste, în relațiile noastre, ne aduce din cer până aproape de un iad, în care fie intri, fie te opresti și tot așa. Iadul nu e dragoste adevărată, e doar o căutare fără sens a ei. Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e – vorba cântecului.

Urmează doar inima?

De obicei știi, în orice prietenie, cuplu, chiar dacă pe moment ești scurt circuitat la instincte (se întâmplă), flăcările care se nasc din rebeliune și nevoi de imaturitate, neîmplinire, expiră la un moment dat. Se duce vălul și lucrurile devin clare. Și doare de mori. Visele dor tare de ai impresia că supurezi pe undeva. Proiecțiile și viziunea aceea frumoasă te macină și te doare pentru că nu e posibilă, pentru că vina nu e doar a celuilalt, ci a ta că ai uitat să dai crezare și rațiunii și instinctului, în același timp. Nu e așa pentru toți. Sunt oameni care au în ei învățăturile astea, sunt mulți care le învață pe pielea lor. Asta pentru că au fost iubiți de mici cum trebuie, cu încredere și necondiționare.

Nothing for granted

Când simți, știi deep down, dar încă semnalul e pe drum, către neuronul responsabil, zidărie faci din start. Faci planuri reale, construiești, ții schele și cu dinții, repari, pui încă o cărămidă, vindeci o crăpatura din fundația proprie și adaugi una bună la aia comună.

Dragostea pentru orice se construiește, nu vine predefinită cu omul, ceva-ul pe care crezi că îl iubești. Îi dai formă, o înveți, o crești.

La fel ca toate lucrurile bune în viață, te prinde ușor și rămâne în tine cu greutatea unei lumi întregi. Și deși nu o cari greu, te ții cu tot ce ai de ea. 

0

Numele tău

Mi-a plăcut întotdeauna numele meu de familie. Nu e foarte des întâlnit, are origini interesante și o sonoritate aparte. Urmează un dar, desigur. Problema cu numele de familie cu 3 consoane și aceeași vocală repetată între este exact așa:

– va fi transcris cu încă o terminație, probabil părea cumva că se termină brusc – am primit asta la un moment dat ca explicație la a-ul sau i-ul în plus.

– va fi pronunțat în fel și chip

– scris după dictare va deveni un fel de acronim. Așa sunt trecută în agenda multor prieteni, numai că acolo e vorba de simpatie.

Nume de familie

Lista e lungă și dacă aș căuta chitanțe și facturi cu numele pocit aș umple un caiet întreg. Bine că pe actele importante nu s-a strecurat vreun alt nume.

credit photo: unsplash.com

Acum partea și mai interesantă. Cu tot cu numele buclucaș, nu am spus niciodată că aș vrea să îl schimb sau să mă grăbesc cu măritișul din acest motiv. Poate că l-aș fi păstrat în ideea de a duce numele tatei mai departe, dar universul a vrut să îmi coacă ceva mai măreț, soțul meu a venit la pachet cu un nume la fel de frumos și sonor și la fel de complicat de pronunțat și reținut. Probabil nemulțumeam tare copila cu 2 prenume și două nume de familie grele. Avea ce să îmi mănânce urechile pentru asta și mă felicit și am acum în gând pentru că mi-a plăcut tradiția asta de a lua numele bărbatului, ține în suflet, dar nu și în acte numele părinților.

La spital, când am născut mândra, cred că aș fi scris un roman la câte nume am primit și aș fi deschis o fermă pentru fiecare miel pe care l-aș fi cerut.

Când sun pentru programare la doctor fac spelling și Loli râde foarte amuzată de felul în care fac conversație.

Când mă prezint, uneori, mă surprind spunând rar numele și sunt sigură că sunt caraghioasă după zâmbetul mijit al interlocutorului.

De fiecare dată când mă regăsesc în vreo listă, cu numele scris cu virgulă și fără greșeală, răsuflu ușurată.

Respect

Nu pot spune că am un fix cu numele și că nu mai pot de supărare dacă e scris greșit. Am un sentiment de dezamăgire când cineva nu se poate concentra cap coadă să pronunțe și scrie un nume, oricare ar fi el. Mi-amintesc cum strigam catalogul atunci când am fost la catedră – cu atenție și cu responsabilitate. Știi cât de ușor este să creezi rumoare între copii pentru un nume spus aiurea. Ca să nu mai spun ce ciudat este pentru cel în cauză. Eu știu, știam, din acest motiv am fost și încerc și acum să fiu atență la numele cuiva.

Se poate întâmpla oricui să citească greșit, nu suntem perfecți, de aceea nici eu nu exagerez când primesc vreun nume cadou. Creierul funcționează cu anume algoritmi când vine vorba de citit. Și multi dintre noi avem abilități de citire care mai de care, ce pot fi logic demonstrate, adică punem literele lipsă sau citim pe dos.

Fiecare nume e special, dar la fel cum haina nu face pe om, nici numele nu îl face, ci purtătorul lui.

Un nume interesant cu tentă străină sau pur traditional nu te recomandă. Am cunoscut oameni cu nume așa de ciudate, hazlii, unele poate pe care le-aș fi schimbat la tribunal, dar oamenii erau minunați.

Responsabilitatea unui nume

Prin urmare, indiferent de nume, tu contezi, tu definești lucruri și dacă chiar crezi că te poți reinventa, de ce nu? Alege numele care îți place!

Când am întocmit lista pentru numele de fetiță, pe coloane – preferate și la care să mă gândesc, atunci când Loli era cât o măslina, m-am gândit la mine, la ea și nu știu dacă am ales bine. Combinațiile trebuiau simplificate, din motiv de nume de familie. O să îmi spună ea mai încolo.

Eu încerc să o cresc să se definească ca om, nu să se poticnească într-un nume.

credit photo: unsplash.com

De unde am plecat și unde am vrut să ajung. Să învățăm responsabilitatea numelui, nu în sensul de a nu face numele familiei de rușine, ci în sensul de a da o nouă semnificație numelui prin omul care îl poartă. Când dai mâna cu un om, îți reține zâmbetul și felul prezentării, apoi numele. Nu? Nu pentru toți, clar.

Despre mine pot spune că nu rețin tot timpul nume din prima, pun pe seama vârstei, recunosc că eram mai bună acum câțiva ani, dar felul cum am interacționat cu un om, cum am trecut de prima impresie, l-am descoperit apoi, îi va da numelui lui o semnificație deosebită. Chiar dacă îl cheama Prună-arsă.

6

Ziua mea…azi

Ziua mea este despre mine. Ziua mea este și despre oamenii din ea. Și dintre cei apropiați mie, doi oameni, de câțiva ani, acum și cât voi trăi, de ziua mea și oricând sunt cele mai dragi cadouri și dorințe. Pentru că sunt ai mei și din ce am (nu vorbesc de material), am și de la ei.

Eu

Sărbătoresc clipa, fie bolborosesc clipa, scrutez lumea încruntată tare sau cu sprâncenele ridicate a mirare, ori liniștită. Așa sunt eu. Mă foiesc, mă agit ca un pepsi, rezolv, nu rezolv, ajut sau nu ridic un deget, fac lucruri greșit apoi dreg cu spaimă că nu se repară, uit și iert greu lucruri, vorbe și oameni, uneori mă înduplec repede, șterg ca de abur dureri și tristeți.

Cred fără îndoială în ceva și sunt un Toma necredinciosul adevărat în privința multor lucruri. Mă conving prin luptă (sufletească) după argumente care îmi scrijelesc un pic inima, sau mă pansează ușor.

Îmi dau dreptate și îmi iau dreptatea, apoi mă asigur că a fost decizia bună pe moment, îmbrățișez eul care a procedat astfel, atunci. Tot eu sunt, orice aș face. Eu cu mine mergem împreună, nu e rost de supărare.

Putere

Mi-a spus cineva că sunt puternică. Îi dau dreptate. Am fost aproape de linia de finish la un moment dat, am făcut roata împrejur și am spus că nimic nu mă aduce la final până ce nu termin și trăiesc tot ce vine.

Sunt puternică? Chiar sunt! Nu pot ridica nimic de jos mai greu de 10 kg (atât are Loli deocamdată, prin urmare e nevoie să îmi cresc forța), dar cu toatea astea cred că aș fi în stare să urnesc dealuri și munți pentru ai mei. Nu am forță să rup o ùșă, dar dacă e necesar să dărâm ceva, dau cu tot ce am, și cu scăfârlia dacă trebuie.

De ziua mea

Îmi doresc…ce-mi doresc? Să am răgaz și sănătate să trăiesc valul de emoții care tot vine și să le adun pe cele bune și să le trec cu bine pe cele care mă supără.

De ziua mea serbez tot ce am trăit și tot ce am primit.

La mulți ani mie!

La glimpse of my b-days, de mai jos, m-a ajutat Adi. La București n-am niciun album cu aniversările din anii trecuți.

Ziua mea – 30 de ani

31, număram lumânările, or fi toate? Oricum n-am mai ținut numărătoarea…după 33:))))

fetele mele …de acasă! 2008

Prima aniversare în București cu prima mea prietenă Diana, de aici. Mi-e dor de tine, Daiana mea! 2011