0

Alăptarea – experienţa noastră de 2 ani și 8 luni

A fost grea, a fost posibilă, a fost mai lungă față de ceea ce aș fi sperat, m-a stors, a fost, nu pot spune, cu mâna pe inimă, frumoasă în totalitate. Probabil aș fi avut un sentiment de neîmplinire dacă nu aș fi încercat să fac asta, dacă nu m-aș fi documentat la timp, nu aș fi căutat sprijin specializat. Am ales să alăptez, să continui astfel, deși au fost perioade în care am ales și laptele praf și sns-ul și, chiar, poate aș fi ajuns la gavaj.

Primele luni și primul an au fost cele mai grele, m-am bucurat de copilul meu, însă am avut atâtea momente de nesiguranță și stres că nu puteam previziona viitorul acela liniștit, armonios de care auzeam și pe care îl vedeam la alte mame.

M-am regăsit greu după naștere ca femeie, mamă, soție. Nu știu cum a fost la voi, la mine nimic nu ieșea cap-coadă. Copilul nu sugea cum trebuie, nu dormea, nu aveam brațele suficient de lungi să o pot ține în brațe și să o alăptez așa. În spital asistentele o poziționau într-un fel și mergea 2 secunde, apoi o luam de la capăt cu susține de aici și aici, iar la un moment dat doctorița de gardă îmi spunea că îmi trebuie o a treia mâna ca să țin copilul și să alăptez standard. Loli a fost un copil mic, prin urmare de aici tot stresul, evident.

Am cerut/căutat ajutor

Am apelat la un consultant în alăptare care a venit acasa și am exersat poziții de alăptat, am atașat copilul corect, am avut întrebări, mi s-a răspuns. Pe alapteaza.ro sunt suficiente informații (și nu este singurul site dedicat), plus grupul FB este foarte activ și util.

Elena are pe site-ul ei informații clare, supervizate despre alăptare. E bun de consultat, documentat. Mai sunt și alte surse de informare, ca de exemplu, Ghidul pentru alaptare al doctorului Jack Newman – Informatii complete pentru mame și specialisti, cursuri gratuite sau cu plată înainte și după naștere. Îți trebuie răbdare și bunăvoință. Eu am fost înainte de naștere la un curs despre alăptare ținut de Samas. Sunt profi, tipa care l-a ținut a fost foarte explicită și extrem de răbdătoare la multiplele întrebări gen: Dacă rămân fără lapte, dacă nu se satură etc.

Am fost la un moment dat și la întâlniri suport alăptare. Foarte utile grupurile de acest fel pentru socializare, împărtășire experiențe de alăptat, naștere, mămicie în general. Mara Popescu ținea atunci întâlnirile la Titan, dați un search după Alaptare și Babywearing Titan ca să fiți la curent cu data, locația întâlnirilor. Am avut o experiență scurtă, însă frumoasă, și cu fetele de la Pronatalita.

Pentru că nu reușeam să găsesc o poziție comodă de alăptat, mi-am cumpărat pernă de alăptat și Loli s-a atașat așa tare de ea, că până la un an nu voia să sugă astfel. Stătea tolănită pe pernă, adormea acolo și uitea așa stăteam ca o balerina cu perna drept fustă și copil atârnat în ea toată ziua. Nu mișcam, nu respiram când dormea, așa ușor somn a avut. Ca acum. Nici ceasul nu ticăie când doarme ea.

Perna de alăptat poate fi utilă, am auzit cazuri extrem de mulțumite și fericite cu acest accesoriu, pentru noi a fost bună, greu de dezvățat.

Când copilul nu a luat în greutate, după multe luni de tatonări, am fost presată să renunț, dar nu am făcut asta. Am încercat să fac și asta plus orice altă metodă complementară de hrănire. Nu am avut succes. Fata mea rodea biberonul în joacă, de tras vreun gram de ceva nici vorbă. Linguriță nu puteai atinge de gura ei, scandaliza tot blocul. De mâncat singură, consistent, nici după 2 ani nu s-a lăsat convinsă.

După ce a împlinit 2 ani am zis să facem procesul de înțărcare blând, și de atâta blândețe nu mi-a ieșit. În februarie anul trecut am primit cea mai rea veste pentru noi, ca părinți. A fost o perioadă grea pentru toți trei, drept urmare înțărcarea a ieșit din schemă pe termen nedefinit.

Cum mâncatul ei nu se îmbunătățea, treptat am scos alăptatul ziua. Mare scandal, greu până s-a obișnuit. Cum eram și hrană și suzetă somnul ei s-a mutat în brațele mele. Dormea și înainte des în brațe ziua, însă de când nu mai adormea la sân, adormea doar în brațe și dacă o puneam pe pat îi sărea somnul. Greu am depășit această etapă, încă suntem în proces de împrietenire cu patul. Noaptea nu e problemă, îi place patul (nostru):)))).

Pentru că ziua era fără țiți, noaptea era din oră în oră, perioadele cu achiziții, erupții dentare au fost cele mai nedormite. Nu aveam în plan să încep acum să purtăm discuția cu – mami, bebelușii papă țiți tot timpul, Loli nu mai este bebe. O întreb cum e Loli și ea zice maie. Și tot așa.

Pentru că ne-am virusat fix în primele zile din an, și i s-a înfundat nasul, plus starea aferentă de nesomn, de supărare că nu poate să adoarmă la sân, am readus în prim plan discuția cu Loli maie și papă dacă vrea lapte la sticlă, în special, acum cu nasul înfundat.

Mă așteptam să facă mult mai rău, dar am tot amintit ziua, în jocul cu păpușile, cum fetele de 2 ani mănâncă din farfurie, lapte din pahar sau sticlă, când li se face somn dorm în pat, cu un cântecel sau poveste din carte sau cu Mimii (Mickey). Și  functionează de cele mai multe ori.

Avem aproape 2 săptămâni de când am înțărcat-o de tot. Somnul se lasă greu, cu mult legănat, cântat, citit, suflat în tălpi și pupici, și uneori cu un mic tantrum. Nu am găsit formula magică de adormit încă….

Doarme noaptea un pic mai bine, s-a îmbunătățit apetitul dimineața. Loli este alergică la lapte și gluten, drept urmare am ținut și eu regim. Acum sunt în proces de reobișnuire cu alimentele pe care nu le-am consumat de ceva vreme. Încă am tendința de a citi etichete, fac fără să mă gândesc selecție de alimente pe care să le cumpăr sau mănânc.

Am fost încă înainte de naștere pro alăptare, pro informare, pro purtare copil, creștere blândă. Nu e ușor, sunt momente când arunci la coș toată informarea, simți că nu mai poți, dar țineți-vă bine: Copiii nu sunt așa fragili cum credem noi, tu ești cea mai bună mamă pentru el chiar dacă i-ai pus pantalonii pe dos ieri; după o vreme uiți greul, uiți și când a dat primul pârt….

0

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Nu m-am gândit vreodată că voi duce copilul la terapie. Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta? Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Când am decis să evaluez copilul?M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intentia interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul “fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: “Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul

2

Activitate de weekend (în plin episod de muci)

Olăritul în familie – nu ține de vreo tradiție a noastră. Cum Loli și Iulian s-au virusat puternic după vreo două zile de la începutul anului, plus ger afară, ce să facem în casă? Ceva nou, ceva care să ne implice pe toți.

Să punem în funcțiune roata olarului ( mama și-a dorit ustensila pentru ea – relaxare neuroni, dar și în ideea de a face/ lucra activități cu mândra). Acum îmi dau seama că mai bine aș fi optat pentru versiunea cu plastilină. Plastilina este muuult mai ușor de modelat și place mult fetei.

Iulian ne-a pregătit bancul de lucru, a venit cu apa, lut; cum el e cu instrucțiunile, ne-a trainuit cum funcționează roata și ne-a asistat pe parcurs.

Bun, prima încercare a fost dezastru, lutul nu s-a lăsat plămădit, era plin de cocoloașe uscate, l-am aruncat.
Second atempt- am desfăcut alt lut, s-a putut lucra cu el.

Bun…
Pentru Loli (2 ani și 8 luni) activitatea de învârtire, obținere formă (deocamdată) a fost neinteresantă. Roata făcea zgomot strident, nu i-a plăcut. A durat un pic până m-am prins cum faci forma, timp în care ea și-a găsit de lucru în vasul cu apă și cu bucata ei de lut.  Nu e ușor deloc să olarești.😊

Interesant pentru Loli a fost plămăditul lutului, întinsul lui peste tot (mâini, masă, scaun, parchet). Era plastilina care îi tot rămânea pe mâini și era foarte intrigată și încântată de maglavaisul din mâna ei.

La pictat (fără model stabilit, ci așa color flower power curcubeu :))) a rezistat să dea cu pensula vreo 5 minute, apoi și-a pictat bluza, mâna, degetele. Mă așteptam să facă asta, iubește pictatul cu mâna și cum deseori facem amprente, cumva știam că vom face și asta.
 
Dintr-o activitate, în final, au ieșit încă vreo 3. A fost distractiv, chiar dacă am avut de spălat mult după. S-a întins pe două zile, cât s-a uscat obiectul nostru.

Well, iată și prima ulcică.

 

Am făcut poze puține, eram prea mozoliți ca să apăsăm vreun buton.

0

Contez pe mine

Știi sentimentul acela small and insignificant. Păi, da, uneori sunt învăluită de el. Nu e că nu am făcut, că nu m-a dus capul, ci că nu mai am timp. Nu cred, de fapt, că aș avea timp să recuperez cât să ajung big and important așa cum îmi imaginez. Pentru mine, pentru cine, da? Noroc că mă uit bine în mine și nu mă simt deloc paralizată de faptul că sunt niciuna, nici alta.

Mie îmi place să cred multe lucruri despre mine, o parte la superlativ, vreo câteva la opusul celui de dinainte, unele sunt pe mediu, altele sunt fără importanță anume. Eu mă urc pe piedestal, eu mă cobor, îmi fac mea culpa, mă îmbărbătez, îmi dau avans, mă retrag, îmi caut scuze, le anulez, iau măsuri, le aplic, le modific. Eu, sunt de toate la un loc pentru mine și mă bucur că nu e nimeni în lumea asta să îmi audă gândurile toate (dau glas la multe, de alfel) și că am libertatea asta de avea orice părere, de a avea gânduri doar ale mele, pentru care nu dau socoteală altcuiva și nici nu trăiesc cu spaima de a îmi fi auzite.

Da, e complicată mașinăria asta de creier. 🙂

De unde până unde, toată treaba cu nesemnificativ și important. Păi, nu e nici de început de an, nici la capitolul cu rezoluții (bleah, cum suna), este pentru că m-a pocnit așa să fiu chill și impresionată fără urmă de sarcasm, de invidie, de prejudecată de tot, de toate (a se înțelege orice cu esență pozitivă).

Știi de ce? Pentru că oricât m-aș chinui să fac, refac ce nu am făcut, sau oricât de ușor mi-ar veni să adaug, să trec prin toate filtrele, să aleg, să gestionez stările bune, rele, de jos, din praful tălpii mele….eu contez.

Contez, oricum aș fi, pentru mine, pentru el, pentru ea. Și dacă acum sunt jos, în două secunde sunt sus și cu tot cu iureșul meu de gânduri și păreri contez pe/pentru mine, pentru el, pentru ea la fel. I matter!

0

La final. Spre un nou început

Curaj – în orice, nicidecum nesăbuință
Bucurii – din bunătate, prietenie, din mărunțișuri
Fericire – de dat, de semănat, de prețuit
Sănătate – din grijă, din dragoste pentru viața
Iertare – de cerut, de dat, de simțit
Iubire – din plin, fără limite și fără motiv

Cam asta îmi doresc pentru ce urmează să vină. Asta îți doresc și ție.

Un 2017 plin, cu plusuri enorme, cu minusuri insesizabile și cu oameni dragi alături!

Tort marca L’Amande dessert sans gluten :))))

0

Cadou de Crăciun

Ce să fie? De Crăciun, pentru anul viitor nu știu ce să îmi doresc. Așa mi-aș dori să am o listă clară. Adică chestiile esențiale le știu, plus variațiunile pe tema. Dar ceva-ul pe care să mi-l doresc cu ardoare de Crăciun, pentru noul an, ca și când ar fi singurul lucru, gând, fapt care mi-ar lipsi, nu am. Dacă aș avea o întâlnire acum cu Moș Crăciun m-aș uita la el complice și i-aș spune: Știi tu. Eu doar aștept cadoul. Să nu uiți de mine. Arunc responsabilitatea dorinței magice în casa lui.

Îmi plac sărbătorile de iarnă, deși când mă gândesc că trece anul mă apucă panica. Să stea timpul, prea gonește. Îmi doresc să crească mândra, pentru ea să treacă timpul în favorea ei, pentru mine să stea, ca să pot ține pasul cu ea. 

Este al treilea Crăciun, an împreună cu Loli. Trei ani plini, frumoși, grei și ușori, lini și agitați, cu plâns mult și cu tot atâta râs. Timpul nostru este un dar și dacă ar fi totuși să cer ceva, asta aș vrea. Timp – să ne bucurăm de noi, de ea, de viață.
Nu avem vreo tradiție de sărbători, se va configura în timp, nu-mi propun nimic acum, va fi exact cum ne va lua valul an de an.

Anul acesta Loli a împodobit singură bradul. Eu am privit cum pune concentrată globurile și am făcut poze și filmulețe. Nu pot descrie starea pe care o avem făcând asta. M-am abținut să nu explodez de fericire, să nu o întrerup.

A fost anul în care am bucătărit cârnați și brioșe. Restul este de-a gata de la bunici. 😊
Am făcut cârnăciori de casă, fără condimente în exces. Foarte buuni au ieșit, în procesul de facere eram să capitulez de vreo două ori, îmi venea să arunc carnea și mațele. Mațele nu se rulau, se rupeau, geezăs, dar pentru că erau pentru moață, am continuat. M-am săturat să cumpăr cârnați fără gluten cu sare din belșug, drept urmare acum a venit momentul să inaugurăm mașina de tocat.

Bun, ce aș mai dori din tolba moșului?
Aș cere înțelepciune, de fapt, putere să o cultiv pentru că nu mă simt tot timpul cu înțelepciunea în buzunar, să cresc mândra frumos, cum simte ea. Să fie o binecuvantare fiecare etapă, fără grabă.

Anul trecut spuneam așa, merge și pentru anul care vine.

Să vină un an nou care să treacă greu, să fie zilele pline și nopțile cu visele cele mai frumoase. Și când va fi aproape de final să nu fie cu regrete, ci cu multă bucurie pentru următorul.

Un gând pentru toți…

Să vă bucurați de timpul liber de sărbători, de familie și să vă faceți timp și pentru copilul/adultul din voi.

0

De-ale parentingului iţe

Sunt situații când reacționezi fix după primul impuls. Primul impuls atunci când ești părinte (și nu numai), în anumite situații, nu este de dorit. Latura agresivă a impulsului (limbaj, acțiune) este în noi, iese la suprafață, îți trebuie antrenament ca să o controlezi și să o transformi în ceva constructiv. Plus amnezie în ceea ce privește modul în care ai fost crescut, în special, exact momentele clasice ale parentingului de acum 30-37 de ani- pedeapsă, recompensă, stima de sine inexistentă, concurența acerbă între ce ai fost și celălalt tu etc.

Bun, și mai ai și situația în care tu devii vocea aia, pe care nu o sufereai, a părintelui tău. Cea pe care ți-ai promis, că nu o vei face auzită niciodată, indiferent de câte ghidușii a făcut copilul tău. Și în loc să vezi latura creativă, nevoia de atenție, frustrarea lui în legătură cu ceva, cineva, cu tine, vezi doar nevoia ta și dorința ta de a corecta, fără a te conecta și descoperi motivul.
Mie îmi vine foarte greu câteodată, de multe ori, de fapt, să gestionez situații. Motive sunt cu duiumul, chiar dacă le știu, parcă nu sunt de-ajuns pentru reacțiile aiurea.

Mai jos am pus 3 situații: Cu una m-am confruntat, restul sunt auzite și/sau am fost întrebată dacă fac la fel sau dacă am ceva de zis.

1. Când dai voie copilului verbal/fizic să facă ceva. Să vorbească cu cineva, să se joace cu cineva, să dea jucăria. M-am lovit de curând de expresia: Îți dă mama voie, poți să te joci cu, să dai mâna cu… Exceptând cazurile cu potențial periculos, expresia, din punctul meu de vedere, este exagerată, nu ajută nicidecum la percepția corectă a pericolului și va deveni o limită în calea curiozității copilului, va crea imaginea unei lumi nesigure dincolo de mama/ tata și în care nu se va  descurca pentru că mama/ tata nu se descurcă la rândul lor. Un copil temător, excesiv de prudent se va încadra greu în colectivitate.

Pot înțelege nevoia de protecție, și eu sunt mama cloșcă, mai puțin exagerarea. La Loli încerc să nu limitez abilitățile naturale de socializare. De exemplu: Dacă ne vom întâlnim cu cunoscuți, discuția o avem de acasă. Mergem acolo, ne întâlnim cu cutărică, are jucării, dacă dorești și dorește și respectivul, vă jucați împreună; dacă nu, avem păpușa sau broasca în rucsac, vedem ce putem face, vrei să te plimbi pe acolo, putem face și asta. Vom sta și la masă, gustăm ceva miam-miam, sau rozi la expandatele tale etc. Lucrurile nu se întâmplă cum le plănuiești de acasă, clar, însă copilul are (ne)voie să își exprime dorințele, nevoile, preferințele chiar dacă nu e fix cum vrem noi.

2. Când copilului i se smulge jucăria din mâna de către altul – iată o situație greu de gestionat, destul de frecventă. Intre urletele a doi copii musai să gândești clar, la subiect și să îți oprești primul impuls de a îi smulge celuilat jucăria și de a o returna odorului, plus celălalt impuls de a-i cârpi una părintelui lui (asta pentru că a agravat situația zbierând la propriul copil să dea jucăria înapoi, înspăimântându-i pe ambii).

Conversația (doar un model) în situația dată, greu de aplicat, dacă nu ai exercițiu. Nici mie nu-mi iese tot timpul:

Mama, îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Sigur voia să o ceară, cred că i-a plăcut atât de mult, așa cum îți place și ție, că a uitat.

Sau

Mama, știu că ești supărată că s-a întâmplat așa. S-a bucurat așa de mult când a văzut-o, încât a luat-o direct din mâna ta.

Apoi – Hai, să vorbim cu el, să vedem ce putem face.

Către celălalt copil:
Buna, ea este Loli. Nu-i așa că e frumoasă jucăria ei( să zicem păpușa)? Presupunem că va spune da. Continui: Acum Loli se juca cu ea, când se va plictisi, va fi rândul tău, să te joci tu cu păpușa. In clipa asta Loli este tristă, ai luat păpușa fără să o rogi frumos să ți-o împrumute. Nu terminase jocul, o vrea înapoi.

Dacă nu se întâmplă returul, atunci:

Păpușa este chiar a ei, acum o vrea înapoi și când va dori, o puteți împărți. Până atunci, te rog, să îi dai păpușa.

Blând, ferm, la nivelul lor, nu din picioare. Eu lucrez la ton. Mama mea a folosit tot timpul o octavă în plus, deci big struggle.

Ideea este că eu pot să am aceste cuvinte, să le spun și totuși să nu funcționeze. Am avut deseori impresia că vorbesc mult și singură. Uneori celălalt părinte a fost de ajutor. A avut el cuvintele potrivite și eu doar am asistat cu mândra, în brațe, la retur.

Au fost și momente când am reacționat ca leul cu puiul după picior. Roar, roar… nu are rost să spun cum, știți și voi.

3. Nu e jucăria ta, nu pui mâna! Această interdicție poate să funcționeze pe termen scurt. Nu este de preferat, curiozitatea va învinge, plus dorința de a decide singur dacă să pună sau nu.. Nu poți merge la locul de joacă și să fii fericit cum copilul tău se joacă singur, de fiecare dată. Socializarea se învață de la vârste fragede, nu este de preferat să îți oprești copilul în a își exersa abilitățile de socializare neparticipând la un joc dacă știe doar că nu are voie să dea/să împartă. Știm, cât sunt mici, plânsetele și râsetele se succed la secundă, la joacă, pentru că împart sau nu obiectul de jucat. Nici nu se recomandă fortarea/ obligarea de a renunța la joc, jucărie. Atenția ta nu trebuie să fie direcționată numai spre a nu pierde jucăriile, ci către nevoile lui.  În datul și luatul jucăriilor copiii învață emoțiile. De aceea stăm în preajma lor (nu pe bancă!), acum, când sunt mici, ca să îi învățăm că se pot juca în siguranță, că jucăriile se pot da la schimb, împrumuta, returna, că se poate fără să le ia/ împartă fix când cer, că pot să nu primească ceva la schimb și să nu fie tragedie.

Da, este de muncă în parenting. Uneori parcă aș alege calea ușoară, să fie cu mai puțină bătaie de cap, dar mă gândesc la viitor. Ce nu am știut eu va ști copilul meu, ce temeri am avut eu, le va avea și el, însă le va gestiona mai bine, sper. Lucrurile bune le va trăi și aprecia mai mult și se va întoarce la ele (amintiri) mai des decât la ceea ce i-a produs suferință. La fel, sper. Nu am cum să prezic viitorul, doar ce pot face acum. Când va fi părinte, vreau să cred, va avea mai puține răni de vindecat, astfel încât relația cu copilul lui să fie frumoasă, cu imperfecțiunile de rigoare, sănătoasă per total.

0

Idei de achiziţii (cadouri) pentru activităţi cu copii de 2-3 ani

Am făcut ceva achiziții în ultimul timp la capitolul jocuri, cărți, mai puțin jucării.

Am decis mai demult, însă nu ne-am ținut de cuvânt, să facem doar achiziții care să o stimuleze pe Loli în procesul de învățare, pe care să le folosim pentru exersare vocabular, pentru atenție, logică, gândirea asociativă, imaginație, spirit de observație, răbdare. Loli are din toate – plușuri, mașinuțe de pedalat, de jucat, parcat (are și parcare!), banc de scule, electocasnice de jucărie, păpuși mici și mari, cumpărate de noi, primite, alese de ea atunci când și-a manifestat dorința aceasta. Toate sunt pentru joc de stimulare, evident, însă vrem să trecem la o nouă etapă de joc.

Nu am să fac inventarul la toate câte am luat (mi s-au legat multe de mână), ci doar la cele pe care le consider alegeri bune (scop, calitate, preț – am cumpărat când le-am găsit ocazional, unele la reduceri, sau le-am ochit de ceva timp și am așteptat reducerile)

Carduri:
1. Joaca-te de-a mimul – Editura Tehno-Art
Sunt 32 de carduri la număr cu poziții de mimat. Bune pentru motricitate dar și pentru vocabular. Discutăm acțiunea, verbalizăm pașii de făcut. Uneori facem “schema“, apoi începem să schimbăm poziții și ne distrăm. Devenim creative și așa haz facem. În ultima vreme Loli e sătulă de “lecții“, chiar dacă  facem joc din asta. Un pic de distracție face tare bine, și maimuțăreala este eliberatoare de tensiuni, frici, furii.

să țină ea…

2. Numere/ culori/ forme – Bright Child – Anticariat ExLibris Universitate
Cardurile astea sunt tare faine pentru acum, și pentru mai târziu, când va crește moața. Poți face multe jocuri. Ți se sugerează jocuri, ai un card cu explicații, poți veni și tu cu idei.

Cele cu numere au pentru fiecare număr 2 carduri cu imagini diferite și pot fi folosite față – verso. Copilul vizualizează obiectul de numărat și numărul. Partea în engleză, momentan, nu ne interesează, însă partea cu vizualizatul cifrelor este de ajutor.

Cele cu forme și culori ajută la fixarea acestor noțiuni, formele pot fi puse pe culori, și invers (să zicem). Dacă copilul știe culorile, va pune pe masă toate formele de culoare neagră, de exemplu. Le recunoaște pe cele uzuale, le învață pe cele necunoscute, dacă nu le știe. Poți imagina multe jocuri pornind de la ceea ce știi că nu stăpânește bine copilul.

Jocuri:

Creionul magic – le-am vânat la Black Friday. Am luat creioanele magice pe care nu le folosește la terapie. Motiv: să fie diversitate😊
Creionul magic te ajută să găsești răspunsul corect. Place pentru că face zgomot. Dacă copilul este reticent, temător la activități care îi solicită atenția, asta îi va face plăcere și îl va ajuta să capete încredere.

Cărți de activități: 

1. Editura Gama
Nu cred că mai au nevoie de prezentare seturile Gama. Aici aveți exact reviewul lor, click pe fiecare carte din set. Eu le-am cumpărat pe cele recomandate vârstei de 2- 3 ani.

2. Editura TEORA- foarte utilă pentru bunici, când sunt în impas și nu știu cum să se joace cu mândra, are fișe de lucru cu model de conversație, indicii care ajută la realizarea activității. Așa cum scrie pe copertă este bună pentru dezvoltarea vocabularului.

3. Toate cunoștințele necesare 2-3 ani Editura Larousse – are multe activități cu stickere, este printre preferatele fetei mele, acoperă partea de limbaj, logică, forme, numere, culori, mediu.

 

4. Cartea de șnuruit – Lace and learn de Natalie Marshall (Anticariat ExLibris universitate) – este pentru răbdarea mândrei, atenție (detalii, loc de poziționat piesele) și pentru coordonare. Ai piesele de cusut și imaginea. Sunt mici tablouri, în final.

  

Activitatea preferată a ei ( well…) este să scoată piesele pentru imagine și să învârtească șireturile de colo-colo. Coase cum vrea, se enervează, iar se apucă, îmi cere ajutorul și după ce ne punem pe cusut, își găsește altă treabă. Ideea este că poți oricând desface ce ai cusut și să refaci la nesfârșit. Până la urmă (sper!) va căpăta încredere și va avea răbdare să facă singură cap coadă o imagine.
Dacă nu are chef de șnuruit discutăm pe marginea imaginii, caută ea piesele și le denumim (denumesc😊).

Cărți de povești: Cu pop-up, interactive și terapeutice
1. Cărțile cu pop-upEditura Rao, le cere des, pe cele din imagine le iubeste mult.


2. Cartea cu contrariile îi place că are scara cu contrariile, cu cele două animaluțe (anticariatul ExLibris Universitate).

3. Cărțile Adrianei Mitu le-am comandat pe nerăsuflate. Loli le-a studiat și le-a pus în zona de cărți foarte des folosite, la nivelul ei. Deocamdată spun povestea pe scurt și ne uităm mult la poze. Detalii găsiți pe site-ul Adrianei.

4. Setul – Lumea în care trăim. L-am cumpărat pentru că Loli preferă ritualurile. Deschide cutia, scoate cărțile, alege ea ce să citim. Învață ordinea lucrurilor, fenomenelor, activitatea se desfășoară cum dorește, capătă încredere în alegerile ei.

5. Nu vreau să fiu broască – Editura Nemi – mi s-a părut funny și ușor de citit. Dialogul poate fi interpretat (de mine, părinte) cu intonații, cu miauneli, fandoseli care o amuză. Fix pe placul ei. Și ea se gândește dacă e ok sau nu să fie broască😍.

Cam astea ar fi, dacă ai tu alte recomdandări, le primesc și distribui cu drag.

Este adevărat că am ajuns să cumpărăm obsesiv chestii de făcut, lucrat, prelucrat, la care, evident, Loli să participe, să învețe ascuns/ sau nu, în joc, vreo nevoie de-a ei.
Probabil că nu am fi făcut atâtea dacă nu era necesar. Pe lângă jocuri, jucării și joacă, știm, este nevoie și de pauză, de plictiseală (chiar), răbdare, încredere plus multă dragoste. 

0

Therme – bălăceala și relaxare ( în zilele când nu e plin)

Am fost la Therme cu alai mare: mamaia, tataia și noi cu Loli în frunte.

Cum suntem matinali, la nici un sfert de oră de la deschidere, eram acolo. Adevărul este ca prefer dimineață, nu e așa aglomerat, este chiar aerisit în primele două ore. A fost o zi cu mulți oameni, iar când am plecat încă erau cozi imense la case. Nu mai este fun la îngrămădeală, sincer.

Bun, am fost și în zona nou deschisă. Adevărul este că aveau nevoie ăștia mici, gen Loli, de o piscină mică și un loc de joacă cu jet de apă, cu chestii colorate. Prima dată când am fost cu Loli, tot dimineața, în timpul săptămânii am stat la Palm, apoi la Galaxi, în  piscina cu valuri care atunci nu avea valuri. Așa de mult i-a plăcut, muzica era ritmată (la Palm era holy-zen) și dansa în apa care îi venea până la gât. Acum era plin de copii, părinți, cu valuri, nu i-a plăcut. A vrut dincolo, înapoi la Palm. Cel mai mult îi place să mearga pe marginea căzilor de jacuzzi, partea pe care stai în șezut, când fac bulbuci. Îi ajunge apa până sub bărbie și se poate ține singură.

Zona nouă am testat-o înspre final, s-a amuzat la locul cu stropitorile colorate, în piscina mică a fost în legea ei. Nu s-a supărat când un băiețel i-a turnat apă pe păr, pe moațe. În mod normal se supăra, făcea tragedie din asta, cu plâns, jale multă cu mama-mami, arunca cu jucăriile de supărare. Acum nu. A luat jucăriile și și-a continuat jocul. De două ori a spălat-o pe moațe, l-a ignorat. Menționez că nu erau jucăriile ei și de aici tasta de ignor, probabil. Dacă până acum câteva luni nu protesta când un copil îi lua jucăria din mâna, acum o face.

Am mâncat acolo, noi foarte bine, ea trei cartofi, o gură de orez. Nu era ziua ei cu carne, prin urmare au mâncat bine mama și tata (slăbuții de noi) și bunicii. Bun, îmi place că ai ce alege de băgat la gușă, după bălăceala. Scaun pt todleri au, este curat, sters.

Îmi place la Therme, este frumos, nou, destul de accesibil ca preț. Ce nu mi-a plăcut acum, am fost când era liber și acum la îngrămădeală:
– nu am înțeles cum vine treaba cu șlapii. Ii lași la raft sau lângă piscină? Dacă ai mai fost știi, sunt niște rafturi de lemn pe acolo, unde pot fi depozitați. De obicei cineva de la ei elucida misterul, acum nu era nimeni. Lângă piscină  bazar de târlici. Nimeni care să spună ceva, orice…
– trec peste dilema cu târlicii, ce m-a deranjat tare – nu toți erau de plajă, baie ci de vara, cu care s-a mers peste tot pe străzile “curate” ale metropolei noastre. Eu am avut slapi, spălați de acasă, deoarece în vara am fost cu ei la piscina în oraș, în aer liber și în plus nu au fost folosiți doar pentru asta. Am avut grijă să fie curați.
– se vine deja costumat de acasa și țup în piscină – nu tu dus, nimic. Eu i-am trainuit pe ai mei, erau foarte intimidați la început, să fie siguri că nu le face nimeni observație, au fost ascultători ca apoi când au văzut cum stă treaba au ajuns la concluzia: Românii nu se respectă, nici de ziua lor, nicicând.
– fiind zile libere multe la un loc (Sf. Andrei, 1 Decembrie) se puteau aloca persoane, cu alte cuvinte nu poți spune că nu se așteptau la avalanșă de oameni, prin urmare s-a lucrat cu personal puțin. Poate mi s-a părut, să zicem.
– am fost foarte de acord cu regula inițiala de interzicere a fotografiatului și filmatului. Acum se filma și fotografia la greu lângă piscină și apropape de intrarea în piscină. Sigur apar în fotografia cuiva.
– părul doamnelor și domnișoarelor nu era moțat frumos sau acoperit, ci lăsat liber. Sigur scrie altceva prin regulament.

Atât! Nu continui lista. Clar se lucrează la servicii etc. Și totodată, sper, că va crește și nivelul de bun simț al oamenilor.

Therme este un foarte bun loc de relaxare, și distracție în zilele săptămânii, când nu e vacanță pentru toată lumea. Mie îmi place la Therme, sigur voi reveni, așa matinali, cum ne place nouă, cu Loli și poate tura doi cu bunicii. Cu toate chestiile enumerate mai sus am avut parte de o dimineață relaxantă, copilul a fost mulțumit de ieșire, bunicii nu visau așa loc.

0

Acasă cu copilul

Știu că majoritatea își doresc sau le este dor de perioada când stăteau cu copilul tot timpul. Sunt momente dragi, chiar dacă uneori sunt copleșitoare, simți din plin cum se adeverește faptul că cea mai mare realizare a ta este copilul, de fapt, creșterea lui.
Fie că alegi un an sau doi sau trei (la început nu ai idee, perioada se schimbă pe parcurs) sau mai mulți ani de concediu, timpul petrecut împreună este important atât pentru părinte cât și pentru copil. Mama sau unul dintre părinți, sau ambii, se remodelează fizic și psihic după cele 9 luni sau mai puțin de așteptare, copilul alături de părinți se adaptează sigur și în siguranță, crește, învață, înfruntă lumea și ce e în ea. Pe lângă refacere, e și un fel de upgrade ca om, femeie, bărbat, soție, soț, copil mare ai unor părinți (deveniți bunici).

Revenind la dor, după perioada de stat cu copilul, vrei și nu vrei să te desprinzi. Îți dorești dorul așa cum dorești eliberarea. Să ai un program, poate de serviciu, oricare ar fi el, să pleci și să revii la viața de părinte a unui copil. Ai nevoie de asta.

La mine nu a fost doar 2 ani. Al treilea an cu Loli era necesar. Poate vor fi mai mulți, nu știu. Pe ea, anul în plus cu mine, a ajutat-o mult, pe mine m-a ajutat și m-a sleit, în același timp. Știu beneficiile și sacrificiile făcute, le-am dorit, nu puteam accepta altă opțiune.

Timpul de creștere a copilului însumează niște ore care pot egala un serviciu tare solicitant. Un serviciu personal, plin de joacă, de oboseală, de stres, de stări de exaltare și de depresie, cu multe situații, momente noi, până și cu deadline-uri.

N-am crezut că o să fac față. Când mai aveam câteva săptămâni și urma să nasc făceam cursuri. Voiam acțiune. Am intrat în capcana – ai să stai acasa cu copilul, să vezi ce o să îți lipsească toate, ai să devii femeia care vorbește doar despre un singur lucru, ai să fredonezi doar cântece de leagăn, ai să ieși rar, ai să bla bla. Și ce dacă, so what, vezi-ți de treabă. Sunt același om, prieten, ceva mai ocupată. Nu am devenit ciumată doar pentru că am devenit părinte. Să nu spuneți  treaba cu “ai să” unei viitoare mămici, unor viitori părinți, pentru că aveți de la mine cele mai nașpa gânduri. E bine să prezinți o realitate personală, nu una auzită și îndepărtată de adevăr. Și ce dacă simți nevoia să vorbești despre copil, este normal, acum ai alte preocupari decât cele de dinainte, viața nu a devenit lipsită de acțiune și e la fel de palpitantă ca a celor fără copii. Din cauza unor astfel de gânduri induse simțeam că trebuie să îmi ocup mintea și cu altceva decât sarcină, copil ce urmează să se nască. Urmam cursuri, îmi făceam planuri de cum am să fac multe și tot ceea ce nu am făcut până atunci, pentru că eu (voiam să demonstrez/demontez teoria) voi avea timp, spațiu, inspirație. Timp nu am avut, nici spațiu, inspirația mi-a venit, și dacă aș fi putut să o înmagazinez pentru mai târziu, cu siguranță aș fi făcut-o.

Ei bine, timpul meu acasă cu copilul s-a prelungit. Sunt printre părinții fericiți după unii, după alții nu. Sunt fericită, mulțumită oricum. Am și acele momente când nemulțumirea mi se cuibarește în suflet și acceptarea nu vine, nicicum, pentru lucrurile care merg așa cum merg. Cu toate astea, de fapt, am realizat multe cu mine și pentru copilul meu.  Nu e cum mi-am imaginat, însă este acolo unde nu vedeam nici dacă m-aș fi teleportat.

Aud des ce norocoasă sunt că pot să mă bucur de fiecare moment cu fiica mea, cum plâng mult și sfâșietor copiii altora atunci când rămân la grădiniță. N-ar trebui să delimităm norocoșii (ca mine) și mai puțin norocoșii (ca voi). Nu poți să știi niciodată dacă presupunerea ta legată de statul meu acasa este corectă. Eu sunt norocoasă în felul meu, cu copilul meu, care are nevoie acum de mine. Voi sunteți la fel de norocoși, numai că unele nevoi sunt diferite, necesita timp, terapie, prezența unui părinte tot timpul.
Dacă gestionăm corect astfel de situații (în timp, doar învățăm pe parcurs), ajungem să renunțăm la categorisirea de mai sus. Și vedem adevărul, copiii sunt diferiți, achiziționează diferit și în ritmul lor. Fiecare părinte trebuie să se asigure că își concentrează resursele astfel încât copilul său își atinge potențialul său, conform vârstei, stării de sănătate mentală și fizică. Asta fac eu, mă asigur acum, pentru mai târziu, că fata mea va avea abilitățile neceare pentru a se descurca între copii, între oameni, într-un oraș, în lume. Nu fac referire la altceva căci aici printre noi e jungla, nu în natură.

Nu contează timpul (contează, evident) petrecut cu copilul, în sensul de cantitate. Calitatea lui contează enorm, degeaba te bucuri de lipsa unui serviciu sau de orice te ținea ocupat înainte de copil, dacă nu ești prezent cu el, la nevoile lui. Atunci când sunt la mijloc nevoi specifice, evoluția lui și a ta ca părinte este în mâinile tale. Depinde de tine să deții controlul calității vieții copilului și al tău ca părinte.
Acasă cu copilul, concediul prelungit, poate fi o soluție bună atunci când ai nevoie, de timp și resurse, să lucrezi, să te joci, să exersezi cu copilul tău abilității, deprinderi, să îl pregătești suplimentar pentru viață. În final, te pregătești pe tine pentru toate grijile, temerile legate de etapele lui de creștere.