0

Brioșe cu făină de migdale și vișine

Când mândra lui fată e bolnavă, tati ar face orice să o înveselească, să scape de mucii nesuferiți și starea de agitație. Brioșe! ( da, știu, lucky me)

Mixurile și făinurile fără gluten folosite până acum au reușit să ne strice cheful de gătit (am avut puține succese). Acum am zis, după un pic de pauză și dispoziția mucioasă a Lolitei, să încercăm făina de cocos și cea de migdale.

La brioșele astea Iulian a folosit făina de migdale. Ce am facut din făina de cocos vă spun într-un viitor post. Să găsesc pozele și rețeta.

Așadar, Loli s-a trezit cu muci în weekend, mioralu în sus, miorlau în jos, foarte demanding și nehotărâtă la cine să stea în brațe. Când l-a eliberat pe tati, a bucătărit.

Rețeta a găsit-o aici. A respectat-o în mare parte. Nu aveam pudră de vanilie, a adăugat vișine (dezghețate de la congelator).

Prin urmare:

  • o cană și jumătate făina de migdale (cana noastră a fost mai mult înspre o cească mare de cafea ca dimeniune, se pare că a fost ok)
  • 3 ouă – se bate albușul separat până devine spumă tare, încorporarea restului de îngrediente a făcut-o ca la un pandișpan
  • un sfert de cană ulei măsline
  • 3 linguri miere
  • scorțișoară după gust
  • jumătate linguriță praf de copt
  • vișine 
  • un praf de sare

Sunt bune, aromate, cresc frumos, 8 la număr, cantitate suficientă cum nu avem o mâncăcioasă în casă. Asta în sensul că cineva va trebui să le mănânce și suntem la perioada cu numărat caloriile.

Loli a fost încântată la vederea lor, i-a trecut repede. Doar a mâncat un colț dintr-una, a scormonit după visine în alta, a făcut un joc din părțile pe care le-a sfărmat fără să îngurgiteze.
Iată – le:

Rețeta merită încercată, succes!

0

DIY light box (cutie luminoasă)

Cum să ții copilul ocupat pe vreme rea sau pe vreme bună atunci când are o zi în care nicio jucărie sau niciun joc nu-l atrage. Iată idee preluată de la alți părinți: Cutia luminoasă sau light box.

Cutia luminoasă este varianta mesei luminoase – light table. Eu nu m-aș fi gândit acum la asta (dădeam eu de ea pe vreun grup la un moment dat), dar săptămână trecută o prietenă mi-a lăsat pe Fb linkul către un producător de mese luminoase din lemn. Și așa s-a născut ideea. Mai întâi de achiziție, but soțul meu a decis să facem noi una, adică el. Pentru mândra lui construiește orice dacă îl soliciți, varianta de cutie i-a surâs mai mult.

La ce folosește? Orice îți trece prin cap ca joc senzorial și nu numai. Idei aveți pe Pinterest o mulțime.

Ce am folosit noi + buget:

Cutie Bricostore –  basic box Plast team – 35 lei

Spray  inox pentru interiorul cutiei – 18 lei (trebuie uscat bine, are miros destul de neplăcut, se poate folosi spray din acela pentru decorațiuni de Crăciun – cu aspect geam aburit, înghețat). Operațiunea de dat cu spray să nu o faceți în casă, ci undeva unde aveți spațiu deschis și lăsat la uscat 24h sau până dispare mirosul. Se poate și fără. Poți opaciza cu altceva.

6 spoturi cu baterii 4×6 – 24 lei

Baterii15 lei

Total 92 lei. Se poate și mai ieftin de atât.

Capacul nu era chiar opac, am lipit hârtie de copt:)) pe interior.

  

Alte idei de cum să faci un light box găsiți aici și aici.

Idei de jocuri și materiale pentru light box aici și aici.

Spor la joacă!

Mândra a fost încântată de noua jucărie. O interesează și treaba cu spoturile tare. Scoate capacul și aprinde singură, prin apăsare, spoturile.

 

   

0

“Bună dimineaţa” – la teatru pe ninsoare

Pe când viscolea alaltă seară, ghici ghicitoare cine mărșăluia prin nămeți spre metrou? Eu și Loli. Cu tati ne întâlneam la Romană.
Mergem la teatru, Loli! Am fost de 3 ori până acum, îți amintești? A fost odată un ou, Hopa – trop pe podele și cel cu fenomene. Am repetat toată ziua asta, printre joc și hârjoneală cu mamaia, o clătită molfăită și somn întrerupt de vreo 2 ori. Dădea găuri vecinul, și cum somnul ei nu e musai în orele de liniște, ce să faci? Legeni mândra, cânți, și alte din astea până adoarme la loc.

Bun, facem bagajul, punem apa, chestii de ronțăit pe drum.

(Paranteză: Cred că și la 18 ani voi avea ceva de mâncare printr-un buzunar. Serios, în toate buzunarele, buzunărele am covrigei, expandate, banană, caserolă cu ceva. Uneori mă umflă râsul și plânsul cum îmi curg firmituri din haine. Da, na’ numai cine știe, înțelege.)

Rochia a fost la pachet, doar mergeam la teatru, drept urmare am moțat-o acolo.

Să revenim! Ninsoare, vânt, nu a contat, am fost la Teatrul Ion Creangă, sala mică, la Buna dimineața! Un loc cozy, cu perne colorate, lumini difuze. Pernele erau numai bune de țopăit, Loli a plecat ușor nemulțumită în legătură cu asta, după spectacol. A țopăit prea puțin, voia până dimineață dacă se putea, teatrul fiind la 6 seara. Ce nani, ce cină, cine a inventat vremea rea și pana de curent în București? Să sară pe culori era fun-fun.

Povestea spectacolului este concepută pentru 0-3 ani. Cu puține cuvinte, dar cu sunete din belșug, despre cum fiecare zi este o călătorie de cunoaștere și cum fiecare lucru, poate fi distractiv, chiar dacă ești prea somnoros sau prea grăbit (spălatul pe dinți, îmbrăcatul).

Pentru Loli (2 ani și 9 luni) astfel de spectacole sunt potrivite și deloc plictisitoare. Spectacolul, structurat ca un fel de  recapitulare a unei zile din viața unor copii de vârsta Lolitei, poate fi ușor de înțeles și amuzant de urmărit.

Practic ce a văzut ea facem tot timpul. Ne jucăm! Ne prefacem, ascundem, căutam, călătorim cu gândul sau citind cărți, privind imagini. Sunetele, muzica au fost wow. Impactul este diferit, toate sunt dintr-un alt unghi, jucat de altcineva, cu alte voci, culori, sunete de fundal. Cum spunea cineva, învață și de la alții, că de la mumă-sa, care repetă necontenit, este sătulă.

Instrumentele muzicale au fost atracția serii, buluc de toddleri acolo, la final. Pe Loli au atras-o mult dulapurile în formă de animale (pinguin și maimuță). Pinguinul a fost preferat deoarece ușa se deschidea cu ajutorul ciocului. S-a jucat cu recuzita și a inversat castroanele actorilor în dulapuri. Well, așa a vrut ea.

La un moment dat când actorii foloseau lingurița pe post de avion, Loli s-a ridicat în picioare să facă la fel cu mânuța în aer. A înțeles povestea 😊 E bine.

I-a plăcut, ne-a plăcut, mergem și la celălalt spectacol – Pernuța somnoroasă, tot acolo, la sala mică.

Am cumpărat și cărticica de prezentare a spectacolului care avea stickere, desenate în creion, ce reprezentau personaje din călătoria imaginară a actorilor. Am recapitulat spectacolul, apoi le-a lipit singură. Mare necaz că erau așa puține…

0

Proiectul Descendenţei

Sunt oameni care își dedică timpul, mare parte din viață, resursele personale și sufletești pentru ceva în care cred. Totul pornește de la o idee. Cu toții avem idei, suntem inspirați de câte un lucru. Ne blocăm din lipsă de resurse sau pornind de la lucrul acela construim cu pasiune și dorința de a transmite adevăruri și de a le face cunoscute.

Eduard Olaru, un tânăr specializat în grafica de sevalet, arte plastice, totodată, pasionat de evoluția omului, de știință, a pornit un proiect frumos pentru el, pentru noi.

Este vorba despre Proiectul Descendenței.

Când l-am rugat să povestească despre proiectului lui, Eduard, a spus: Marile povești nu se pot întâmpla niciodată singure. E nevoie de multe personaje pentru a le putea duce la bun sfârșit, oricâte calități ar avea eroul principal. Povestea acestui proiect implică foarte mulți oameni care au investit în noi încredere și ne-au oferit ajutorul lor.

Știu despre acest proiect de vreo 3 ani, am avut ocazia să îl cunosc pe Eduard. Este determinat și încrezător în proiectul său. Dorește să îl vadă complet, că își atinge scopul pentru care a fost creat. Orice proiect presupune investiție de muncă, ore de documentare și cercetare, timp și bani.

Am decis să vă prezint acest proiect, pentru că mi se pare extraordinar, curajos chiar, pentru contextul tulbure și superficial în care trăim, să răzbați cu o idee, să nu renunți și să ajungi să promovezi știință. Orice se propulsează azi, mai puțin cultura, cunoașterea științifică.

Despre cum a luat naștere acest proiect, cum a crescut, cine l-a susținut, Eduard vorbește cu pasiune și încredere:

În urmă cu 4 ani, când Proiectul Descendenței prindea încă formă pe hârtie, o bună amică ne-a recomandat să căutăm sprijin în cadrul facultății de biologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Astfel, prin intermediul unui prieten, am ajuns să  batem și la ușa biroului d-lui prof dr. Gheorghe Mustață, înarmați doar cu o mapă burdușită cu planuri și vise.

Dl Mustață, ințiator al unui curs de evoluție umană pe care l-a predat studenților timp de mai bine de un deceniu, s-a arătat entuziasmat de idee însă ne-a explicat că o expoziție permanentă, așa cum aveam noi în plan, e un scop mult prea îndrăzneț pentru stadiul în care ne aflam. Așa că ne-a adus cu picioarele pe pământ și a propus pentru început realizarea unor expoziții itinerante de mici dimensiuni.

Astfel, în vara anului 2012, după 3 luni de muncă asiduă, „Expoziția Descendența Speciei Umane – Studii și Schițe Paleontropologice” era prezentată studenților facultății de biologie de către prof dr. Gheorghe Mustață, lectorul Luminița Bejenaru și criticul de artă Gheorghe Bejan.

În aceeași vară, la recomandarea dlui prof. Mustață, și prin bunăvoința d-lui director Dumitru Murariu și a d-nei dr. Aurora Stănescu, șefă a secției Relații publice, marketing și programe educaționale, expoziția a ajuns și la Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa” din București, iar toamna am fost prezenți la inaugurarea Complexului Muzeal de Științele Naturii ”Ion Borcea” din orașul Bacău.

În primvăvara anului 2014, cu ocazia Zilei internaționale lui Darwin, expoziția a fost prezentă în orașul Cluj-Napoca, invitați fiind de Asociația Secular Umanistă din România și găzduiți de Muzeul Zoologic al Universității Babeș Bolyai. Vernisajul a avut loc pe data de 12 martie, de Darwin Day, expoziția noastră fiind prezentată publicului clujean laolaltă cu numeroase exponate reprezentative pentru tema evenimentului printre care cărți, schelete și panouri informaționale bilingve. Au vorbit personalități importante ale mediului universitar clujean, luând cuvântul și Vlad Nistor – vicepreședinte al ASUR. Expoziția a fost vizitată de peste 7000 de clujeni, în special elevi.

Activitatea noastră a fost remarcată și de diverse publicații, însă primul care ne-a onorat cu atenția sa a fost Daniel Alexandrescu. Îi mulțumim enorm pe acesată cale. Deși fondurile ne erau, practic, spre 0, am reușit totuși să realizăm 3 clipuri promoționale în care am investit o sumă modică și un imens ajutor din partea prietenilor. Și credem că, date fiind condițiile, au ieșit excelent.

În primăvara anului 2015, în urma sponsorizării venite din partea Muzeului de Istorie Naturală din Galați, o nouă expoziție va fi lansată către public și, sperăm, și o carte prin care scopul nostru de a populariza domeniul paleoantropologiei va înregistra încă un succes.

Începând din iarna anului 2013, Proiectul Descendenței a încheiat o colaborare verbală cu Muzeul Național de Geologie din București care, plin de amabilitate ne-a pus la dispoziție o serie de replici după cranii fosile de hominide, ale căror chipuri le vom reconstrui după toate regulile anatomiei comparate și ale forensicii. Deja am realizat două astfel de reconstrucții pe care suntem mândri să vi le prezentăm.

Începând din această toamnă, în urma unor împrejurări fericite, Asociația pentru Dezvoltare Intelectuală și Personală a remarcat proiectul nostru și, încrezătoare în potențialul acestuia, ne-a oferit șansa unui parteneriat care, sperăm cu toții, ne va deschide tuturor o cale către marele public. 

Astfel, ne aflăm acum în fața unei mari provocări. Având în vedere că exponatele Muzeului Național de Geologie sunt limitate, ne găsim în fața imposibilității de a procura replici după cranii de hominide aparținând tuturor speciilor reprezentative descoperite până în prezent, deoarece nici un muzeu din România nu le are în colecție. Și de aceea avem nevoie de susținere pentru a putea intra în posesia unui număr necesar de exponate pe care să le prezentăm publicului în cadrul expozițiilor pe care le vom realiza în viitor. De asemenea, copii ale acestor exponate, alături de reconstrucții faciale ale lor, vor ajunge la diverse instituții muzeale din țară, cu care vom colabora în viitor.

Scopul nostru este acela de a oferi. Atât Proiectul Descendenței cât și Asociația pentru Dezvoltare Intelectuală și Personală au pornit tocmai de la ideea de a populariza cunoașterea, de a face accesibilă informația științifică pentru tineri, pentru cei care doresc să se informeze, de a întinde o mână de ajutor unor instituții muzeale al căror scop ultim este acela de a învinge întunericul ignoranței.

Proiectul Descendenței ca să poată continua are nevoie se susținere. Puteți contribui la realizarea acestui proiect, puteți să duceți vorba mai departe, puteți chiar să vă implicați folosindu-vă pasiunea pentru știința. 

Fondurile obținute cu ajutorul susținătorilor proiectului vor fi folosite pentru o serie de replici după cranii fosile care vor fi expuse în cadrul expozițiilor și la conferințele de prezentare din diverse orașe. Prin procurarea acestor exponate, un număr cât mai mare de oameni se poate bucura de cunoașterea pe care o aduc cu ele. Implicit prin acest proiect putem da șansa unor muzee din această țară de a-și îmbogăți patrimoniul expozițional.


Curiozitatea, uneori, nu este de ajuns pentru cunoaștere, informarea științifică corectă necesită îndrumare și, poate, un imbold. Printre oamenii de lângă noi, tineri, copii, adulți, se pot afla inițiatorii unor proiecte de cercetare valoroase, oamenii de știință și cercetătorii ce vor contribui la descoperiri cu impact social! Proiectul Descendenței se vrea un astfel de imbold.

Mai multe detalii cu privire la activitatea proiectului, pot fi accesate pagina oficială a ”Proiectului Descendenței” și portofoliul online al acestuia.

Așa cum spuneam și mai sus, este un proiect ambițios, merită studiat, sprijinit. Eduard vă poate ajuta cu informații și răspunde la întrebări legate despre planurile și stadiul lucrărilor acestui proiect și cum puteți să vă implicați.

 

 

0

Loli’s quiet book

Cartea senzorială a mândrei a debutat repede, cu spor, apoi s-a împotmolit vreme de un an.

Bine, după ce am făcut vreo 3 pagini și i le-am prezentat moaței, mi-am dat seama că nu e pregătită pentru “citit și lucrat cu ea”. Cum casa e mică și Loli umblătoare și cu nasul în orice, am urcat cutia cu materiale pe dulap, din motive de securitate – ace, agrafe și alte lucruri înțepăcioase pe care le găsea gustoase. Am așteptat să treacă etapa ling tot și molfăi orice colț de cârpă.

Am cusut apoi la distanțe variabile: azi un pic, luna viitoare tot așa, peste alte trei luni am lipit, legat ațe. Acum vreo 2 săptămâni am scoborât iar cutia magică și Loli curioasa a scormonit tot și umplut casa de nasturi. Așa tare i-a plăcut să scoată și să se uite pe îndelete prin materiale, a răvășit tot, inclusiv paginile cărții, de am zis că nu rămâne întreagă  și va sta neterminată pe vecie.

A supraviețuit, drept urmare am făcut clacă cu mama cât dormea Loli într-o zi și am cusut tot. După care le-am asamblat, cu un mic model – un ochi pe față, unul pe dos. Doar o pagină e câș, nu zâmbi prea mult, arată bine și așa 🙂

Filmul este făcut după o regie serioasă. 😊 Am pus camera aia șmecheră care filmează bine, trepied bibilit de Iulian cu indicații de poziție. Da’ ce să vezi- Acumulatori descărcați, ba masă mică, ba nu e destul de înalt trepiedul. L-am strâns, după jumătate de oră, nervozați.

Zic – lasă că următorul film va fi profi, ăsta e doar încălzirea. Filmăm cu telefonul și îl ajustezi tu (Iulian) după. Extrem de nemulțumit, Mr. Perfection!

Gata povestea, iata carte senzorială a Lolitei, făcută de mine, cu ac, ață, lipici și dragoste.

2

Povestea unei întâlniri – Digital Parents Talk, ediţia III – Storytelling

Povestea. Despre asta a fost întâlnirea de week-endul trecut. Am fost la școală, cea a bloggerilor, fix în prima bancă. Nu sunt genul moț în frunte, acolo am găsit loc.

Să revenim la poveste. Liviana ne-a invitat la introspecție cu de ce scriu, ce vreau să spun, de ce acum, pentru cine o spui/ scrii?

Apoi, în ideea că știi, oarecum, de ce-urile de mai sus, a început lecția propriu zisă – Cum scrii?

Cam astea ar fi învățămintele mele, povestite în stil propriu, evident. Sper că am priceput corect. Unde vezi ca tractorul a trecut de lot, și trag brazda pe lângă, trage-mă de mânecă.

Cum spui povestea?
Pe repede sau pe stai să ne tragem sufletul și să fie pe îndelete și îndestulate. O spui pentru că pe tine te-a impresionat și crezi că vor fi și alții care să mediteze sau să fie în conflict cu ea. Iți pui în poveste vocea ta cea mai clară, fără fandoseli care te îndepărtează de tonul real.
Povestea clar trebuie să fie bună, să nu te zgârie de cuvinte nepotrivite și prea multă limbă stâlcită. Să fie nu din auzitele vecinei, ci chiar trăită, și dacă e chiar din vecini, atunci musai săpată, cartografiată și catalogată și de tine.

Pentru cititorii tăi – Povestea vine să te pună pe gânduri și să îți descopere gândurile pe care nu le-ai zis nimănui.

Când scrii lucruri, să le scrii/zici natural, fără să simți că telegraful este încă în funcțiune. Să te auzi în capul celor care “ascultă (citesc)” exact cum povestești tu de parcă nu ai fi aievea (pe ecranul telefonului sau calculator), ci acolo lângă cine citește.

Să verifici dacă înțelesul și tâlcul sunt la vedere și nu exprimi puțin și fără noimă. Să legi adevărurile din experiența ta și să le spui cum crezi tu că ar trebui să fie. Poate cineva va zice exact ca tine.

Știi, stau să mă gândesc (că tot veni vorba să găsești tonul care te definește) tonul ăsta care ne definește trebuie să fie liniar, calm și temperat? Trăirile noastre sunt diferite, unele dulci, sensibile până la jumate de pachet de șervețele udat, altele nevrozate rău. Clar, e musai să dai emoția și să inviți la discuție. Dar când întâlnești oamenii, uneori, mi se pare ciudată vocea reală, mă refer la vorba în conversație, față de scriitură. Deci, ton- neton, cumva trebuie să te auzi nu foarte diferit de viața reală. Pe de altă parte locul nostru virtual poate avea ce ton îți dorești, poate că e bine să păstrezi un ton separat doar pentru apropiați. Cum e până la urmă? O să fie next question data viitoare. Acum nu am stat până la final, la dezbatere, data viitoare mă țin bine de scaun.

Întâlnirea cu fetele scriitoare a fost tare faină. Mi-a plăcut mult de Liviana. Pe Ana am auzit-o la Social Media for Parents pentru prima dată, în 2015, mi-a plăcut atunci, și acum.
De obicei sunt timorată la întâlniri de genul, deși vorbesc cu toată lumea din stânga și dreapta. Pe jumătate, dintre cele prezente sâmbătă, le citesc și uite că apuci să vezi oameni live. E ca un cadou. De fapt, toate întâlnirile, deși sunt scoala, sunt și precum aniversările. Ai tort cu filing de informații, ai și cadou de mulțumire pentru participare.
Mulțumesc, voua și sponsorilor. Oița de la Philips Avent a făcut declick, la Loli, cuvântul o-a-i-a. Până săptămâna trecută nu voia să spună clar. Acuma ce să zic, s-a nimerit!

Săpunurile Skin Novels sunt de vis, miros excelent și cum nu sunt eu cea din casă, cică, cu pielea sensibilă, le-a acaparat soțul meu și mândra: Cu astea mă spăl eu și Loli! Pam-pam.

Ana Pan – a avut multe bunătați, but cum număr caloriile lately am gustat un pateu de ciuperci și atât. La biscuiți Loli nu a avut de comentat, a gustat dintr-unul și restul mi l-a îndesat mie. Ea nu este cu mâncarea, doar aer, apă și dragoste de la mama și tata 🙂

Recent cineva mi-a zis că cifrele mele sunt micute, no offence, none taken, zic – orice soi de plantă/ blog crește dacă pui cantitatea potrivită de apă/ cuvinte și lași soarele (emoțiile) să te inspire (nu tragi cortina). Așa spunea și Ana – e loc pentru toată lumea.

0

Pune-te în pantofii mei

Imaginează-ți un magazin de pantofi, cu multe modele și culori și sclipiciul aferent. Toți admirați, probați, cumpărați. O singură pereche, nici cea mai urâtă, nici cu cea mai incomodă culoare, fără sclipici, buni pentru vreme bună dar și pentru intemperii ușoare, este neprobată, deloc cerută.

Sunt papucii pentru oricine, se potrivesc pentru orice tip de picior, sunt pentru toate mărimile. Nici nu îți strică aspectul gleznei, nici nu te coboară, nici nu te înalță. Sunt papucii mei, poate ai tăi, ai vecinului cu care nu te saluți (nu știi motivul, doar nu o faci) sunt papucii unui părinte, unei mame, unui tată, unui bunic, bunică. Sunt pantofii pe care nu-i alegi, doar ajung să fie ultima pereche când pleci spre spital. Alții nu erau, așa că i-ai încălțat. Sunt ai tăi, rămân ai tăi, ai omului care ține de mână un copil cu nevoi speciale.

TU, îi poți purta? Măcar pentru o secundă, de probă. Te asigur că nu te vor roade, vei simți doar dragoste, la fel ca a ta, pentru copilul tău.
Vei simți cum lupta pentru copilul tău nu e cea mai grea, ci lupta cu drepturile lui, în ochii celor din jurul lui.

“Pune-te în pantofii mei” este un exercițiu lansat pe supereroiprintrenoi.ro prin Ruxandra Mateescu.

Iată pantofii mei, umblați peste tot cu Loli, la joacă, la terapie, la mamaia, tataia, prin țară, prin lume.

A vrut si ea sa vada cum e

4

Ce am învăţat de la copilul meu

Ce nu am învățat de-a lungului timpului despre emoții, despre relații, oameni am învățat în 2 ani și 8 luni. Nu tot, dar m-am lămurit mult în anumite privințe.

Ce m-a învățat fiica mea de când ne-am cunoscut mai bine, după primele luni de efervescență, după naștere, a fost: Acceptarea! Am învățat mult mai multe de la ea, aleg să vorbesc despre acceptare, pentru că de acceptarea am avut nevoie ca să o înțeleg, să mă înțeleg și să fac diferența între condiționare și necondiționare.

Știi cât de greu e să te lepezi de ceea ce credeai și să stai conectat și faci lucrurile cu blândețe tot timpul? E greu, când ești neîmbrățișat de tine, când nu te accepți cu adevărat. Când te nemulțumește orice  legat de tine, și nu poți trece dincolo de starea de agitație, nu ai cum să înțelegi necondiționarea.

Acceptarea nu vine ușor. Cred că știm cu toții asta. Realitatea ta cu realitatea adevărată se pupă greu și abia când descoși tot, și ajungi la ultima iță, abia atunci începi să accepți. Să coși la loc, fără grabă, cu sentimente noi și cu înțelegere. Și e greu când ești presat încontinuu să faci asta și asta (că așa e bine) de nu îți poți auzi propriile gânduri și pe lângă ale tale mai trebuie să le puricești și pe cele primite, fără a fi cerute.

Acceptare înseamnă să crești. Până la ea am fost un om mare, necrescut în multe. Asta m-a învățat fiica mea, să cresc ca om. M-am prins, pe parcurs, cum nu ajută cu nimic să revii obsesiv asupra lucrurilor care nu se pot întâmpla acum, cum doar dacă accepți ce e acum și lucrezi pentru viitor simți eliberare și speranță. Oricât de dureros și la limita de jos a suportabilității ar fi prezentul, atâta timp cât nu te lași cuprins de el și scufundat fără scăpare, atunci când te impaci cu el, deja ai făcut un pas spre schimbare.

Acceptare înseamnă să îți lingi rănile trecutului, să revii la tine din trecut și să accepți ce ai primit, să plângi până nu mai poți și să închegi locul. Să iubești tot ceea ce ești, ce ai făcut cu bune și cu rele, până în clipa când ai devenit părinte. Și să crezi, fără urmă de îndoială, că ai făcut cel mai bun lucru posibil al tău: Copilul tău.

Acceptarea înseamnă împăcare. Să fii împăcat, liniștit, pozitiv, conectat cu  toate lucrurile, chestiile, evenimentele care nu se întâmplă ca la alții, normalul ăla care de fapt nu e, doar tu crezi că există la alții. Cum? De ce? Sunt cuvinte care mă împiedicau să accept și să fiu împăcată. Se întâmplă uneori să caut răspuns obsesiv și obsedez în vină.  Dar… copilul nu te lasă, te impacă de fiecare dată când îți zâmbește și îți pune mâinile după gât. Înseamnă că faci bine, că e bine, că te iubește cum tu nu ai făcut-o vreodată.

0

Alăptarea – experienţa noastră de 2 ani și 8 luni

A fost grea, a fost posibilă, a fost mai lungă față de ceea ce aș fi sperat, m-a stors, a fost, nu pot spune, cu mâna pe inimă, frumoasă în totalitate. Probabil aș fi avut un sentiment de neîmplinire dacă nu aș fi încercat să fac asta, dacă nu m-aș fi documentat la timp, nu aș fi căutat sprijin specializat. Am ales să alăptez, să continui astfel, deși au fost perioade în care am ales și laptele praf și sns-ul și, chiar, poate aș fi ajuns la gavaj.

Primele luni și primul an au fost cele mai grele, m-am bucurat de copilul meu, însă am avut atâtea momente de nesiguranță și stres că nu puteam previziona viitorul acela liniștit, armonios de care auzeam și pe care îl vedeam la alte mame.

M-am regăsit greu după naștere ca femeie, mamă, soție. Nu știu cum a fost la voi, la mine nimic nu ieșea cap-coadă. Copilul nu sugea cum trebuie, nu dormea, nu aveam brațele suficient de lungi să o pot ține în brațe și să o alăptez așa. În spital asistentele o poziționau într-un fel și mergea 2 secunde, apoi o luam de la capăt cu susține de aici și aici, iar la un moment dat doctorița de gardă îmi spunea că îmi trebuie o a treia mâna ca să țin copilul și să alăptez standard. Loli a fost un copil mic, prin urmare de aici tot stresul, evident.

Am cerut/căutat ajutor

Am apelat la un consultant în alăptare care a venit acasa și am exersat poziții de alăptat, am atașat copilul corect, am avut întrebări, mi s-a răspuns. Pe alapteaza.ro sunt suficiente informații (și nu este singurul site dedicat), plus grupul FB este foarte activ și util.

Elena are pe site-ul ei informații clare, supervizate despre alăptare. E bun de consultat, documentat. Mai sunt și alte surse de informare, ca de exemplu, Ghidul pentru alaptare al doctorului Jack Newman – Informatii complete pentru mame și specialisti, cursuri gratuite sau cu plată înainte și după naștere. Îți trebuie răbdare și bunăvoință. Eu am fost înainte de naștere la un curs despre alăptare ținut de Samas. Sunt profi, tipa care l-a ținut a fost foarte explicită și extrem de răbdătoare la multiplele întrebări gen: Dacă rămân fără lapte, dacă nu se satură etc.

Am fost la un moment dat și la întâlniri suport alăptare. Foarte utile grupurile de acest fel pentru socializare, împărtășire experiențe de alăptat, naștere, mămicie în general. Mara Popescu ținea atunci întâlnirile la Titan, dați un search după Alaptare și Babywearing Titan ca să fiți la curent cu data, locația întâlnirilor. Am avut o experiență scurtă, însă frumoasă, și cu fetele de la Pronatalita.

Pentru că nu reușeam să găsesc o poziție comodă de alăptat, mi-am cumpărat pernă de alăptat și Loli s-a atașat așa tare de ea, că până la un an nu voia să sugă astfel. Stătea tolănită pe pernă, adormea acolo și uitea așa stăteam ca o balerina cu perna drept fustă și copil atârnat în ea toată ziua. Nu mișcam, nu respiram când dormea, așa ușor somn a avut. Ca acum. Nici ceasul nu ticăie când doarme ea.

Perna de alăptat poate fi utilă, am auzit cazuri extrem de mulțumite și fericite cu acest accesoriu, pentru noi a fost bună, greu de dezvățat.

Când copilul nu a luat în greutate, după multe luni de tatonări, am fost presată să renunț, dar nu am făcut asta. Am încercat să fac și asta plus orice altă metodă complementară de hrănire. Nu am avut succes. Fata mea rodea biberonul în joacă, de tras vreun gram de ceva nici vorbă. Linguriță nu puteai atinge de gura ei, scandaliza tot blocul. De mâncat singură, consistent, nici după 2 ani nu s-a lăsat convinsă.

După ce a împlinit 2 ani am zis să facem procesul de înțărcare blând, și de atâta blândețe nu mi-a ieșit. În februarie anul trecut am primit cea mai rea veste pentru noi, ca părinți. A fost o perioadă grea pentru toți trei, drept urmare înțărcarea a ieșit din schemă pe termen nedefinit.

Cum mâncatul ei nu se îmbunătățea, treptat am scos alăptatul ziua. Mare scandal, greu până s-a obișnuit. Cum eram și hrană și suzetă somnul ei s-a mutat în brațele mele. Dormea și înainte des în brațe ziua, însă de când nu mai adormea la sân, adormea doar în brațe și dacă o puneam pe pat îi sărea somnul. Greu am depășit această etapă, încă suntem în proces de împrietenire cu patul. Noaptea nu e problemă, îi place patul (nostru):)))).

Pentru că ziua era fără țiți, noaptea era din oră în oră, perioadele cu achiziții, erupții dentare au fost cele mai nedormite. Nu aveam în plan să încep acum să purtăm discuția cu – mami, bebelușii papă țiți tot timpul, Loli nu mai este bebe. O întreb cum e Loli și ea zice maie. Și tot așa.

Pentru că ne-am virusat fix în primele zile din an, și i s-a înfundat nasul, plus starea aferentă de nesomn, de supărare că nu poate să adoarmă la sân, am readus în prim plan discuția cu Loli maie și papă dacă vrea lapte la sticlă, în special, acum cu nasul înfundat.

Mă așteptam să facă mult mai rău, dar am tot amintit ziua, în jocul cu păpușile, cum fetele de 2 ani mănâncă din farfurie, lapte din pahar sau sticlă, când li se face somn dorm în pat, cu un cântecel sau poveste din carte sau cu Mimii (Mickey). Și  functionează de cele mai multe ori.

Avem aproape 2 săptămâni de când am înțărcat-o de tot. Somnul se lasă greu, cu mult legănat, cântat, citit, suflat în tălpi și pupici, și uneori cu un mic tantrum. Nu am găsit formula magică de adormit încă….

Doarme noaptea un pic mai bine, s-a îmbunătățit apetitul dimineața. Loli este alergică la lapte și gluten, drept urmare am ținut și eu regim. Acum sunt în proces de reobișnuire cu alimentele pe care nu le-am consumat de ceva vreme. Încă am tendința de a citi etichete, fac fără să mă gândesc selecție de alimente pe care să le cumpăr sau mănânc.

Am fost încă înainte de naștere pro alăptare, pro informare, pro purtare copil, creștere blândă. Nu e ușor, sunt momente când arunci la coș toată informarea, simți că nu mai poți, dar țineți-vă bine: Copiii nu sunt așa fragili cum credem noi, tu ești cea mai bună mamă pentru el chiar dacă i-ai pus pantalonii pe dos ieri; după o vreme uiți greul, uiți și când a dat primul pârt….

0

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Nu m-am gândit vreodată că voi duce copilul la terapie. Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta? Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Când am decis să evaluez copilul?M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intentia interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul “fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: “Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul