0

Mărţișoare vesele

Anul trecut nu ne-am organizat să facem mărțișoare. Nu știu de ce, nici nu contează. Anul acesta am făcut, nu multe ci puține, și lucrul la ele ne-a făcut plăcere. Am făcut ce ne-a inspirat clipa și cred că sunt foarte frumoase. Am avut gânduri mari legat de design, voiam să fac acadele (Loli-pop), chiar am găsit un model ușor, dar Loli nu a vrut. Așa că am făcut mărțișoare după starea de moment.

1. Dansatoarele – de tăitul panglicilor și a modelului pentru corset s-a ocupat Loli, eu am ajutat la lipit și la desenatul chipului (altfel ieșea un ochi maaare pe toată fața). Modelul de inspirație era cu îngeri, greu, cu multe chestii de bibilit, așa că a ajuns la stadiul de dansatoare:))))

pregătiri pentru mărțișoare – cutia cu minuni!

 

2. Tablouri cu flori de lemn și nasturi și tablouri gen ”abstract” ( lipit ce ne cade la mână)

 

Spor la mărțișorit!

0

Crize de furie, tantrum, plâns și jale…pe unde-i ușa?

Când a zis cineva la o conferință că există un fel de moștenire a lucrurilor, stărilor, trăirilor reprimate gen șhhhh, că ne aude lumea/ taci, vorbim acasă, nu te mai smiorcăi/ nu e frumos să urli de față cu toată lumea, eu am zis: ce prostie! Copiii nostri moșteneasc tot – gena dar și condiționările strămoșilor. Na, iaca ipoteză pentru opoziționism și cum o parte din crize, tantrumuri nu provin doar din părințeala ta, sunt și de la bunici, străbunici. În glumă și serios, da, este plauzibilă dacă faci inventarul bagajului emoțional cu care ai intrat în părințeală. Acolo iese tot din rucsac și e burdușit, tată! Și ca să nu repetăm greșelile părinților și celor dinaintea lor, citim, aplicăm și ne batem pe umăr cum ce bine ne-a ieșit, alteori uităm teoria și suntem munte de regrete și de vină, cu un copil plâns în brațe.

Loli încă nu a ajuns la tantrum, doar la capitolul crize, frici la care căutăm leac. Fata mea este foarte conectată la stările noastre, se îmbibă ca o sugativă. Un pic de neliniște la noi, la ea e de nivel taifun, nu te mai înțelegi cu ea. Lucrăm mult la emoții, le acceptăm, le vindecăm. Este greu tare de multe ori, pentru că multe rezolvări, să spunem, nu vin ușor, natural. Este nevoie de timp, de căutare personală, poate chiar ajutor specializat. Este nevoie să te uiți în tine ca să înțelegi de unde vine criza copilului. Și nu e în genul căutăm vinovatul, ci momentul când ne-am pierdut. Nu ne-am ascultat și per total – incluzând oboseală, foame, stres, schimbare rutină, prea multă noutate într-un timp scurt, te poți aștepta să faci chiar tandem la criza copilului.

Când pierdem conexiunea, noi folosim îmbrățișatul strâns și vorbim la ureche supărarea. De obicei când fata mea e stresată, obosită, la marginea furiei și crizei de acel ceva (pe care de cele mai multe ori nu îl pot numi ca factor declanșator, la ăștia mici se adună și snap-ul poate fi în genul culoarea cănii – nu e roșie, voia albastră, nu e Mickey la ora asta la tv) o aduc aproape fizic și apoi emoțional. Așa am făcut de bebeluș. În brațe plânge, urlă, lovește uneori. Nu se liniștește de tot, dar așa știe că îi accept supărarea, și o înțeleg chiar dacă nu sunt de părere că era necesar să arunce toate creioanele la gunoi.

Uneori numărăm rar până la 10, ca să ne revenim cu respirația și să auzim ce avem să ne spunem.

Alteori nu spunem nimic, doar stăm și eliberăm plâns și oboseala.

Avem și momente când nu sunt în stare să fac față la criză, ba chiar o înrăutățesc. Stăm deconectate, nervoase, plânse și reluăm când putem sau cer ajutor. Să vină tati. Să preia momentul și să facă cum crede sau cum am mai discutat.

Noi discutăm clipele grele cu Loli și nu facem neapărat scenarii, dar căutăm să ne documentăm în privința asta – abordarea, contextul, limita dacă se impune. Facem echipă, nu tabere! Copilul simte asta și deși există, fără îndoială, o împărțeală a lucrurilor pe care le face doar cu mama și doar cu tata, când vine vorba de conectare, gestionare crize, traume, aici suntem împreună.

De ajutor va fi sigur, atât pentru mame (vor avea cu cine să facă share de informații, știut fiind că mamele cred că au dreptate tot timpul:)))), cât și pentru tați, evenimentul de săptămână aceasta dedicat chiar lor – Modern Dad’s Challenges, 28 februarie, de la 18:30, la Hotel International. Tema întâlnirii este: Crizele de furie și traumele copiilor: cum le gestionam? Speakeri: Ioana Agachi, Psihoterapeut, managing partner Eu, parinte ghemotoc și Mirela Horumba, psihologul parintilor, cu certificare internationala in metoda Feuerstein Instrumental Enrichment si psihoterapeut cu drept de libera practica acreditat de Colegiul  Psihologilor din Romania www.mirelahorumba.ro). 

Participarea la eveniment este gratuită și necesită înscrierea în prealabil pe site-ul evenimentului – http://events.moderndads.ro/#inregistrare/. Mai sunt câteva zile, deci nu stați.

Se anunță un eveniment plin de informații utile. Va fi o parte practică, un studiu de caz pe cele mai comune 6 crize de furie pe care le întâmpină părinții la cei mici, sub îndrumarea psihoterapeutului Ioana Agachi. “Ca proaspăt părinte trecem prin diferite situații de criză. Uneori, pare că suntem într-o criză perpetuă, care nu se mai termină. Suntem constant provocați la a ne adapta și a le face cumva față. Pregătirea pentru ele joacă un rol important, de aceea haideți să trecem împreună prin cele mai des întâlnite crize”.

Crizele de furie, traumele copiilor pentru mulți sunt greu de gestionat, ne ajutăm citind cărți de parenting, făcând terapie, ascultând sfatul specialiștilor. Reușim să dobândim niște instrumente pe care să le folosim la nevoie, însă ideea este – nimeni nu are soluția fix pe situația ta, dar nu strică să cunoști experiențe, să te pregătești folosindu-te de ceea ce se știe, s-a studiat deja.

Copilul învăță de la părinte.  Da, nu vom fi perfecți pentru că avem background-ul nostru pe care îl vindecăm și copilul are nevoie să știe și asta.

Eu îmi doresc să îi inspir încrederea că poate să se crizeze, că pot să îi validez emoțiile, că avem nevoie de limite adecvate (nu absurde) ca să nu ajungem la unele furii, supărări și că nu va pierde niciun gram din dragostea mea pe parcurs.

Nu uitați de înregistrare. Soțul meu și-a dat întâlnire cu câțiva tați prieteni. Măriți gașca?

 

2

Jocuri cu forme

Fome – cum spune Loli. Ce să facem noi să fixăm noțiunile astea? Formele sunt repere în spațiu, de mare ajutor la nevoie. Câtă poveste să pui în forme?  Muuultă: Oval – piatra de la inelul meu, triunghi – eșarfa aia cu biciclete de la vărul tău, cerc – ceasul de perete etc

Ce am făcut noi zilele trecute, pe vreme rea –  ba ninsoare, ba lapovița – de nu puteai scoate un deget pe geam. Cât a dormit Loli, eu am desenat câteva forme și printat altele, pus în mijlocul casei formele de spumă și bețele, apoi așteptat reacția mândrei. Îi place jocul prin surprindere. Dacă pregătim prea mult terenul, își pierde repede interesul. Așa am, de obicei, succes când vreau să  exersez cu ea ceva anume.

1. Caută formele, de toate culorile și mărimile! 

 

 

2. Contur și colorat în contur! Prin desenatul/ urmărirea conturului și colorat în contur (pe cât posibil, fără stres la 3+, deoarece se îmbunătățește abilitatea acesta pe parcurs) se fixează mai bine forma și noțiunea.

3. Urmează modelul. Am găsit aceste printables aici, foarte faine.

Jocul asta nu prea a încântat-o. Am pierdut-o rapid pentru că bețele nu erau pe dimensiunea desenului. Ea voia să suprapună pe model. Well, reluam altă dată.

Spor la joacă!

2

Gânduri despre prietenie și dragoste 

Se combină cele două dar le-am pus separat pentru că așa încep. Zilele trecute se discuta, pe grupul celor care au terminat în același an cu mine liceul, despre reuniune. Și pornind de la reunine, m-am gândit la prietenii mei din copilarie, din fața blocului și de la școală. M-am gândit la cum am perceput fiecare om din viața mea atunci și acum.

Prietenii, copiii cu care mi-am petrecut timpul acum 20-30 de ani, o parte au rămas cu mine, au crescut lângă mine și am păstrat legătura, viața noastră s-a intersectat ca traseu educațional sau cerc de prieteni vechi și noi, încă ne adunăm la un loc cu diverse ocazii. Cealaltă parte nu îi mai știu. Sunt pierduți pentru totdeauna. S-au mutat, nu mai țin minte cum îi cheama, unii au murit, alții sunt așa de diferiți față de acum 20 de ani că nu regăsești nimic familiar la ei, ca și cum nu i-ai cunoscut niciodată. Timpul ne-a cernut tare și indiferent că îi mai știi sau i-ai pierdut, într-o prietenie ar trebui să intri cu încredere și pe parcurs să o dezvolți și să dureze.

credit photo: unsplash.com

De unde vine încrederea? De acasă.

Noi, părinții, avem un rol important în modul în care vor evolua relațiile de prietenie ale copiilor. Felul în care ne iubim copiii îi definesc în relațiile lor cu ceilalți copii. Și felul în care transmitem empatie, cum ne gestionăm toleranțele legate de rasă, sex, etnie, dizabilitate etc – tot în relațiile lor se vor regăsi. Felul în care noi privim lumea înconjurătoare, felul în care tratăm relațiile cu cei apropiați și mai puțin apropiați se vor reflecta în modul cum percep ei oamenii. Avem prejudecăți, copilul le va prelua. Nu ne respectăm cu adevărat pe noi și pe prieteni, exact așa vor porni și ei.

Se schimbă multe cu vârsta, pe măsură ce cresc, copiii se desprind din modelul părinților sau nu, sau e un talmeș – balmeș care îi face să aibă și sănătate și boală în relațiile lor.

De când sunt părinte, nu spun că m-am deșteptat dintr-o  dată, am simțit, uitându-mă în oamenii de lângă mine, fiecare eroare de conectare și de relaționare.

Eu am fost și n-am fost copilul încrezător, aveam temeri legate de acceptare și căutam grupul unde eram în centrul atenției. De obicei prietenii soră-mii, mai mari. Acolo aveam locul meu, eram cea mică, cumva ocrotită. Asta nu însemna că nu îmi doream copiii de vârsta mea. Tânjeam după unii, mă uitam cu coada ochiului cum se joacă, voiam cu ei, dar nu știam cum să fac. Așteptam să fiu invitată și sufeream când nu o făceau. Asta era pentru mine pasul cel mai greu, să cer să fiu acceptată. Frica de a fi respins, de a nu fi îndeajuns de bun pentru jocul de orice fel, cu pietrele sau coarda, mi-a dat de furcă, greu am scăpat de teamă și când mă impingeam de spate singură, și reușeam să construiesc o mică legătură, parcă toată lumea era a mea. Și ce ușor părea pe lângă frica de început.

Sunt recunoscătoare fiecărui prieten de atunci, chiar dacă acum nu îl am alături, pentru încredere, pentru că a întins primul mâna, pentru că m-a chemat la joacă.

Între 0-3 ani jocul copiilor este cu părinții, mai puțin cu alți copii. Abia după 3 ani începe adevărata socializare, jocul pe roluri între ei, împărțitul jucăriilor și conversațiile de joacă. Rolul nostru nu începe atunci, ci de când sunt bebeluși. Încrederea, siguranța, dragostea și tot ce vine cu ea – suferința, dezamăgire, împlinirea – din primii ani de viață își alege pattern-urile. Alegerile în dragoste reflectă în mare parte iubirea ce au trăit-o.

Șiii, aici voiam să ajung, până la urmă, indiferent de modelul primit, mulți dintre noi găsesc drumul în prietenie și dragoste, corectează pe parcurs acolo unde nu au știut bine. Nu e un drum lin, e plin de lecții și de oameni, e un drum către noi și prin noi către cei pe care alegem să îi iubim.

ps. love you all!

9

Felicitări, carduri, art craft pentru ocazii speciale sau just for fun – vârsta 3+

Am făcut felicitări și compus jocuri cu materiale decorative în plin episod de gripă. Simțeam nevoia să ne înveselim. După ce ne-a mai trecut moleșeala și am putut să ne așezăm la măsuță am încropit, în funcție de preferințele de moment ale mândrei, câteva carduri și felicitări. S-a nimerit fix între Valentini, Dragobeți și vremea asta de primăvară – toamnă. Cred că merg pentru orice moment – zi de naștere, aniversare oricare ar fi ea, de îmbunătățit dispoziții gripale sau pentru momente de conectare și relaxat cu copilul.

Prin urmare, pentru că Loli și-a manifestat interesul (după febră, muci, tuse, stări miaunate aferente celor deja enumerate) pentru tăiat cu foarfeca, lipit lucruri și plastilină, am lucrat exact în această ordine.

1. Felicitări cu inimioare (love cards, dacă vreți, că tot venea ziua cu inimioare roșii).

Materiale – autocolante cu floricele sau diverse modele, hârtie colorată glossy, foarfeca de unghii, autocolante pentru motricitate fină. Loli are mâna mică și foarfeca din setul ei de manichiură bebeluși 🙂 este numai bună, are capetele boante, mică, ușor de manevrat.

2. Carduri cu tematică spring (să zicem) – ghivece cu flori

Materiale: hârtie colorată, materiale art craft, lipici

 

3. Card cu baloane colorate – nimic fancy, un desen simplu și chestii de lipit.

4. Carduri cu stele colorate

Materiale- hârtie colorată, stele – hârtie post-it în formă de stea

 

5. Art craft – forme animale. Plastilina este încă în topul materialelor de lucru la noi acasă. Nu știu dacă oaia are treabă cu romantismul, aniversările, aduce noroc sau ceva de genul, fata mea asta a ales să decoreze.

Inspirație și spor vouă! Și să vă ocolească gripa și răceala.

 

0

Vă doresc multă sănătate!

Știu că nu e vreo noutate, dar simt nevoia să subliniez acest lucru – sănătatea este ceea ce ar trebui să prețuim cel mai mult. Atunci când îți faci lista cu to do în viață, pe primul loc să pui sănătatea.

Pare amuzant cum de la o gripă urâtă am ajuns să spun asta. Nu e ca și cum am avut o revelație, ba din contră, numai că am văzut cât de subapreciată este vorba “să fii sănătos”.

credit photo: unsplash.com

Știu că și ce urmează să spun este la fel de răsuflat și mult prea discutat, doar că indiferența asta, care nu ține neapărat de educație, trebuie să înceteze.

Adică:

– Dacă te știi bolnav, tratează-te și stai acasă. Nu apreciază nimeni efortul de a lucra 3 rânduri și îmbolnăvi 20 de oameni.

– Banii nu se fac stând acasă, clar! Dar măcar când e bolnav copilul, fă-ți timp să stai cu el. Ocrotește-l, nu îl abandona încă o zi printre alți 10 prichindei care nu au nicio vină pentru că ai ales munca în locul copilului (pe care știm că îl iubești, dar simți nevoia să produci și la serviciu).

– Cumpăra on-line, te scutește de stat la coadă și nervi atunci când nu te simți bine. Nu facem concurs de cărucioare la supermarket, nici de prins produse, țoale la reducere.

– Nu rezerva medicamente dacă nu te duci să le ridici, am umblat și întrebat în câteva orașe ce acopereau toate regiunile țării pentru un antiviral. O singură farmacie avea și erau rezervate. Noroc, dacă poți spune așa, că nu au răspuns la telefon cei ce le-au rezervat, ni le-au dat pentru copilul febril.

– Nu atinge mâncarea și produsele de panificație din magazin, mai ales că există un panou, pe care este scris cu majuscule să folosești mănuși pentru asta. Nu mai e ca pe vremuri când vânzătoarea îți strângea pâinea cu degetele ca să vezi că e proaspătă. Te uiți, pui mănuși, verifici, cumperi.

– Nu-mi invita copilul să se joace cu odorul tău mega bolnav ca să te duci să îți bei cafeaua cu soțul jos la restaurant. Te înțeleg că nu mai poți, simți nevoia să evadezi, numai că acum nu e cazul să îmi implici familia.

– Știu că vrei să vină mama să te ajute, însă ai grijă ce vrei de fapt, copil bolnav și părinte internat în spital. Microbii și virusurile de colectivitate nenorocesc bunicii care vin să ajute, pentru că se îmbolnăvesc mai rău și plângi la dublu. La 65 – 70 de ani, deși se cred tineri, bunicii pot fi serios afectați de răceli comune.

– Nu te învinovăți că ați stat mai mult la tv. Când nu ai voce, tușești cot la cot cu copilul moale din brațele tale, să stați îmbrățisați la Mickey, hai că nu e așa tragedie.

photo credit: unsplash.com

Lista poate continua. O facem împreună, lăsați-mi sugestii în comentarii, le adaug zilele astea.

9

Cine ne educă copiii?

Când vine vorba de copilul tău vrei să faci cum e mai bine. Asta vrem toți, nu? Planificăm bani și resurse pentru ca el să se dezvolte armonios, să devină adultul capabil să facă față societății din care face parte.

Cauți oameni pregătiți care să îl îndrume, să îi sedimenteze lucruri. Tu știi cât poate și cât e dispus să poată pe ore/zile/emoții, în diverse situații etc. Acest lucru se poate modela, poate evolua cu abordarea potrivită acasă și la școală. Toleranța la nou, la cunoscut și necunoscut diferă de la un copil la altul. Unii au nevoie de timp, alții sunt rapizi. E normal!

Am citit articolele Oanei Moraru fix în zilele când eram convinsă că voi face homeschooling de acum încolo. Iată ce spun aici și aici. Îmi vine să le multiplic și le răspândesc precum un manifest, deasupra fiecărei grădinițe și școli din România. Nu știu de ce naiba pedagogia, ca știință, care formează viitori educatori nu e ținută de oameni specializați, racordați la realitatea și evoluția societății în care trăim. Spun asta pentru că și modulul pedagogic pe care l-am făcut eu la facultate, era parcă din alt film. Ce învățai acolo și ce am găsit la catedră acum 15 ani, nu folosea la nimic. Nu te ajuta să porți dialogul cu elevii cărora trebuia să le transmiți și niște cunoștințe. Numai că eu în 3 ani cât am profesat m-am documentat, am fost la cursuri, am întrebat stânga-dreapta. Am căutat ajutor, pentru că nu mă descurcam să comunic cu elevii mei. Am avut “cele mai rele clase”, așa primeau noii sosiți în sistem. Și era dezastru: unul fugea, altul țipa, eu încercând să-i temperez pentru a putea comunica. Predă ceva dacă poți. Îmi venea să plec și să nu mă mai întorc, fix de când pășeam în clasă. Cum să-i câștigi, să-i capacitezi ca apoi să-i responsabilizezi?

Am făcut greșeli multe până am învățat de unde vine tot haosul școlar al unora și nevoia de atenție, de oricare fel. Toate erau din teamă, lipsă de iubire, stima de sine inexistentă, anturajul și mediul lor social-familial, modul în care niciodată nu au fost validați, încurajați, promovați de părinți, de educatori, profesori. Au primit nenumărate etichete, pe care le purtau cu toată ființa și trebuia muncă multă să reușești să îi convingi că ai venit cu blândețe, că îi poți înțelege, îi poți stimula, ajuta, accepta, chiar dacă, pe moment, nu știau ce au de făcut. Nu am reușit, pentru că numeric nu pot spune asta (câți am ajutat), dar mi-am dat silința, am încercat, m-am implicat tare, de vorbeam prin somn noaptea. Poate a contat, nu știu, am plecat de acolo. Este greu să repari și să construiești încrederea la vârste mari, ai nevoie de timp și implicare. La catedră nu ai timp nici de unele, însă aici voiam să ajungam încercat să caut soluții, să înțeleg și să ajut.

Acum copilul meu e educat și de alții. Ce nu înțeleg este cum de nu s-a schimbat nimic în ultimii 10 ani în modul de abordare a educației. Vorbim de vârste mici, unde totul e distracție și joc și pentru reguli, limite ai instrumente potrivite. Ar trebui să știi ce și cum să faci, cel puțin așa mă aștept. Pe vremuri citeam pe forumuri și din ghiduri străine pentru că nu erau cursuri și evenimente așa multe pe partea de educație. Unele se plătesc însă sunt și gratuite, cu oameni care nu percep taxă, în ideea că toți au dreptul la informare.

Tot Oana Moraru spunea la o conferință că nu e nevoie să ne tot băgăm nasul în activitatea educatorului. El știe ce are de făcut. De acord, până aici. Ca părinte vreau doar atât – să te ajut să-mi întelegi copilul și să îl poți forma. Nu îți invalidez tehnica doar îți ofer informația pe care nu o ai sau nu o vezi la el. Pentru că am înțeles – nu face și nu drege copilul -, dar în toată povestea asta eu de ce nu aud nimic despre tine. Cine pe cine educă? Ce primesc răspuns? Primesc fraza cu o iau personal. Nu e departe de o insultă. Sincer! Eu sunt mama copilului și dacă îmi spui asta, apoi mă transform în muma pădurii. Mi se zbârlește părul, nu pot să ascult mizerii care aruncă vina pe copil și să dau din cap cu înțelegere, aprobator. Și, pe deasupra, să nu fiu personală! Asta e culmea culmilor, parcă aș fi vecina copilului și mă interesează de complezență parcursul lui educațional.

photo credit: unsplash.com

Munca cu copiii dintr-o comunitate nu e cea mai ușoară, este greu, și realizez asta. Am fost acolo, remember. În același timp, cred că este comod să alegi să lucrezi cu cei care nu te pun la încercare și nu îți dezechilibrează programul obișnuit, fără provocări, în care se încadrează câțiva, fără copilul meu și alți 2-3 pe lângă el. Dar dacă nu te depășești ca limite și nu lucrezi și cu excepțiile, a te cataloga bun în meserie înseamnă să te hrănești cu iluzii. Poate să meargă o vreme traiul ăsta în negare sau pozitivism, depinde cum te știi, cum te crezi, numai că de-a lungul timpului vor mai fi situații particulare, de excepție și dacă nu faci un upgrade, atunci vei afla, învăța curând nevoia aceasta, de la părinți.

Copilul meu este așa de conectat la emoțiile mele, încât nu e nevoie să spun nimic, știe când duc vreo bătălie. Și e bulversat și stresat și în loc să zâmbească când se trezește dimineața, nu plânge doar este trist și miaunat și nu vrea nimic, nu-i trebuie nimic deși ar vrea ceva. Trebuie să mă compun și recompun de 20 de ori ca să nu simtă că dacă aș avea alt plan acum aș face lucrurile diferit, ca să nu simtă  îndoielile mele, dar e musai să emit siguranță. Pentru că se încrede în mine și așa prinde curaj că poate. Așa poate să meargă acolo unde cu siguranță ar fi distractiv dacă ar exista plăcere în meseria aleasă și umanitate. Când spun umanitate nu mă refer la ajutat să înghită din lingură și să facă pipi la baie. Nu! Mă refer la răbdare, la menținerea vorbei blânde, la a nu renunța când copilul nu cooperează educațional. Nu cere nimeni tratament preferențial, doar să îți pui la încercare toate abilitațile pe care le presupune meseria ta. Fiecare copil are dreptul la educație și dacă pe unul dintre cei 10 nu îl poți îndruma ca proces educațional deși este susținut, ca să facă față la ceea ce îți propui să îl înveți, prin ore de terapie și muncă suplimentară acasă, atunci îți doresc să nu ajungi în locul meu niciodată.

Adaug doar atât: ATENȚIE părinți la persoana care vă educă copilul. Dacă în repetate rânduri ține să vă spună doar ce nu poate copilul în parcursul educațional, nu și ce a încercat să facă ca să depășească neputințele lui, este clar că nu este persoana potrivită ca educator sau profesor pentru el. Aveți încredere în copilul vostru și în ceea ce ați construit în el, evaluați cu grijă și asumat problemele de adaptare și regres educațional și dacă școala pe care o urmează nu îl ajută să evolueze, găsiți una care se pliază pe nevoile lui.

photo credit:unsplash.com