0

Terapie. Când renunţăm?

Când ai copilul integrat într-o formă de terapie cea mai mare frică a părintelui, pe lângă recuperare, este legată și de timp, de durată – oare va fi în terapie până când va fi adult? Dacă iese din terapie, cu tot cu munca depusă, oare va putea să se organizeze astfel încât să aibă o viață tipică, obișnuită, și va trăi conștient. De obicei, părintele este mult mai liniștit atunci când copilul lucrează în terapie. Știe că dacă nu reusește ceva cu copilul, va reuși în terapie, apoi și cu el.

Am lucrat acest articol cu Cristina, prietena și partenera de joacă a fetei mele. Eu și alți părinți ne confruntăm cu aceste temeri – Când renunțăm la terapie? Când vom ajunge doar la a urma un program de suport, o dată la câteva luni? Sau deloc? Când se poate lua decizia asta?

Încheierea terapiei

Mi-ar plăcea să am răspuns pentru întrebarea – Care este momentul propice pentru încheierea terapiei pentru copilul cu nevoi speciale, a copilului care se confruntă pe moment cu o nevoie specifică? Adevărul este, că acest moment diferă de la copil la copil, în funcție de nevoile specifice, de cât de multă terapie a făcut, de cât de implicați au fost părinții în a continua munca din cabinet, de echipa pe care au format-o: părintele, terapeutul și psihiatrul. Aceste temeri apar în momentul în care părintele, tutorele este prezent, conștient, implicat în tot ce înseamnă pregătirea copilului pentru a face față provocărilor vieții.

Nimeni nu ne garantează că parcursul copilului, fie că vorbim de copilul tipic sau de cel atipic, va fi unul liniar. Nu avem siguranța clipei următoare. Tot ce putem face pentru ei este să le oferim șansa de a face lucruri specifice vârstei pe care o au, transmițându-le mesajul că sunt capabili să se descurce. Să fim conectați cu ei și cu nevoile lor, dar fără a uita de nevoile noastre. De multe ori apare, în special la mamele copiilor cu nevoi speciale, sentimentul de vinovăție și insuficiență.

Fiecare achiziție pe care copilul ajunge să o stăpânească bine este precum luna de pe cer. Indiferent de nevoia copilului și oricât te-ai pregăti pentru tot ce înseamnă lucrul acasă și în terapie, presiunea și stresul recuperării există. Uneori părinții au nevoie de consiliere astfel încât ambii, copilul și părintele, să poată lucra și evolua către optimul de recuperare pentru nevoia pe care lucrează.

Consiliere permanentă vs autonomie

Cum ar trebui consiliat părintele astfel încât să mentină rutina, programul și totodată să îi permită să se exerseze abilitățile însușite în urma orelor de terapie?

Dragi părinți, în primul rând, să realizați cât de multe lucruri faceți pentru minunile voastre. Tare mult mi-aș dori să vă puteți hrăni afectiv, să vă restructurați imaginea despre propria persoană, să vă întoarceți cu dragoste și înțelegere către dvs, să descoperiți resursele care v-au dat putere în momentele dificile.

Împreună (triunghiul terapeutic: copil – terapeut- părinte) lucrăm să le antrenăm copiilor curajul de a-și găsi locul în această lume, de a simți că ei contează și au rolul lor în familie, la grădiniță, la școală și în societate. Copilul nu ne aparține nouă, copilul își aparține sieși, noi îl însoțim pe drumul lui prin viață, iar cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru el este să-i fim model, să fim așa cum ne-am dori să fie el. De la un punct încolo alegerile îi apartin, chiar dacă sunt influențate de convingerile pe care și le-a format în stilul de viață în copilăria mică.

Revenind la decizia de a înceta terapia sau de a rări orele de terapie, este adevărat că în cazul dizabilităților intelectuale moderate sau a nevoilor speciale pentru care se obține un anume grad de autonomie care-i permite să se descurce fără ore de terapie consecutive, fără însotitor permanent, se continuă cu terapia? Care ar fi pașii de urmat?

Decizia privind momentul finalizării terapiei nu este ușor de luat, mai ales atunci când vorbim de un copil care are nevoie de consiliere de lungă durată. În aceste cazuri, este important să se realizeze o evaluare la perioade regulate de timp, pentru a restabili noi obiective spre bunul mers al terapiei. Așa cum bine știm, pe parcursul terapiei copiii cu nevoi speciale pot avea perioade când stagnează, perioade când evoluția lor pe toate palierele este spectaculoasă și perioade când regresează. Sunt momente de succes, câștiguri, dar și limite. Fiecare treaptă pe care o urcăm cu multă muncă, ne conduce către permanentizarea câștigurilor. Importanța familiei în recuperarea și funcționarea adaptativă a copilului cu nevoi speciale este vitală.

Oricât de mult ne-am dori, nu-i putem proteja pe copiii nostri de viață și nici nu putem trăi în locul lor. Tot ce putem face este să-i ajutăm să se adapteze lumii în care trăim. Mi-aș dori să reușim să facem lumea un loc mai prietenos, în care oamenii să fie mai atenți la nevoile tuturor copiilor tipici, atipici, iar pentru aceștia din urmă și familiile lor, să se simtă acceptați, înteleși, să fie ca oricare.

Atunci când vorbim de tulburări de adaptare la medii noi (grădiniță, scoală, schimbare locație -oraș, țară etc) pentru care copilul și părintele nu sunt bine pregătiți, incluzând aici și diversele probleme familiale, cum și când decizi că terapia a funcționat și nu mai este nevoie de sprijin specializat deoarece nevoia de moment a fost elucidată și lucrată?

În lucrul cu copiii care se confruntă la un moment dat cu o tulburare de adaptare sau cu diverse probleme familiale, mă văd pentru început, în terapie cu părinții, căci așa cum bine știm copilul este simptomul familiei din care face parte. La prima întâlnire stabilim și obiectivele terapiei. Apoi mă întâlnesc cu copilul pentru câteva sedințe și prin intermediul poveștilor, desenului, colajului și al jocului de rol accesăm de foarte multe ori inconștientul părintelui. Terapeutul este de cele mai multe ori mesagerul copilului către părinte. Apoi mă reîntâlnesc cu părintele pentru a-i oferi feedback și pentru a-l ajuta pe acesta să-și schimbe viziunea asupra copilului.

Din fericire, am avut în terapie părinți implicați, dornici să se cunoască și să se înțeleagă mai bine pe ei pentru a-și putea ajuta copiii.

O categorie mai aparte de părinți sunt aceia care aduc copilul la terapie și-mi spun că au încercat tot ce se putea și nimic nu a funcționat. Tot ce le-a rămas este să-i aducă la cabinet să-i schimb eu. Acestora din urmă le transmit că atunci când vin pe lume, copiii sunt perfecți. Ei imprumută comportamentele, ideile și convingerile celor care formează mica lor societate. Dacă dorim să-i ajutăm trebuie să avem grijă la ce le transmitem, la cum suntem noi, cât de mult ne iubim pe noi și pe cei din jur, cât suntem de toleranți și dispuși să acceptăm diferențele.

Sper ca cele scrise mai sus să aducă lumină pentru părinții care se simt nesinguri și temători. Ca mine.Terapia ajută, nu contează ca timp, contează ca părinte să fie alături de copil și să trăiască conștient. Nimic nu e garantat în viață, luăm ce primim așa cum vine, ne folosim de ce știm și facem ceea ce este mai bine pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții.

Despre Cristina

Pe Cristina o găsiți aici. În afară de consiliere și terapie, în week-end susține și ateliere de dezvoltare personală pentru care Loli e prea mică, deși e doritoare. Nu reușesc să plec cu ea acasă după joaca cu Cristina.

Atelierele sunt structurate astfel: Cine sunt eu, cum mă văd ceilalți. Cultivăm semințe de respect, înțelegere, acceptare, culegem roade de bine și frumos.

Grupa de vârstă: 5 – 8 ani
Grupa de vârstă: 9 – 12 ani
În cadrul atelierului copiii învață:
• să se prezinte în fața unui grup;
• să formeze abilități de relaționare interpersonală;
• să recunoască la ei și la cei din jur calitățile și puterile;
• să-și exprime adecvat emoțiile și să învețe să-și controleze impulsurile;
• să rezolve anumite situații problematice prin jocuri de rol și povești terapeutice;
• să gândească liber;
• să formeze abilități de concentrare a atenției;
• să dea frâu liber imaginației la orele de creație;
• să pună întrebări;
• să fie responsabili prin ducerea la bun sfârșit a unor sarcini pe măsura capacităților sale.
În perioada următoare, Cristina pregătește și un nou atelier dedicat copiilor cu vârste între 5 și 10 ani, care sunt invitați să participe la cea mai frumoasă adunare a minunatelor povești despre magia sărbătorilor de iarnă. Sunt așteptați la întâlnire pe Tărâmul Creativității pentru a se împrieteni cu BUCURIA, GENEROZITATEA, RECUNOȘTINȚA ȘI ACCEPTAREA.
Ce vor face exact:
  • Vor intra în feeria sărbătorilor învățând să primească și să dăruiască.
  • Își vor antrena spiritul jucăuș pentru a crea ornamente, felicitări și cadouri pentru cei dragi.
  • Vor inventa povești și vor experimenta diverse roluri.
  • Vor deveni conștienti de puterile lor și de puterea grupului.
Mai multe detalii despre acest atelier aici. Detalii pentru partea de consiliere și terapie aici
Spor la joacă și curaj!
1

O poveste despre putere – Să vezi ce-ţi fac, Cucoană Răceală!

Dacă o întrebi pe Loli cine e cucoană va zâmbi, apoi îți va pune în brațe cartea cu Cucoana Răceală, exact the răceala, care, de altfel, nu ne mai lasă în pace în ultima vreme. Avem de vreo câteva zile o carte foarte drăguță care ne place mult și ne-a ajutat să trecem cu bine peste muci, tuse și starea mianunată de la contradicțiile din corpul Lolitei când e virusată cu ceva. Tare ne place toamna asta așa gen vară pe timp de zi, numai că a înviat toate virusurile și ținem greu piept zi de zi la ele.

Andreea Dragomir a scris o poveste pentru părinți și copii, cu un mesaj prietenesc – hai să trecem împreună prin asta! Uite, dăm o față răcelii și o personificăm într-o Cucoană care e antipatică, dar care are și ea rolul ei pe lumea asta și în final nu are resentimente că nu o placi și că te arăți puternic, curajos să o înfrunți și să spui Să vezi ce-ți fac, Cucoană Răceală!

Adevărul este că atunci când copilul e înfundat și șuieră pe gură, oricâte pufuri i-ai da pe nas și siropuri, nimic nu te poate scoate din starea de om neajutorat. Te încrunți la lumea întreagă pentru că puiul tău suferă și, pentru că nu înțelege ce e cu el, dă tot ce poate ca să spună asta – plâns, supărări din orice, stare de dispoziție de leșină și un clown care se vrea distractiv. Iar tu, părintele, te simți mic și nedemn că nu poți răsturna mai repede lumea și sapi adânc în tine după rezerva de răbdare și compasiune și colacul de salvare care să te țină cu zâmbetul pe buze și cu duioșie în fiecare gest. Știm că o atitudine pozitivă ajută mult, dar e foarte greu de susținut uneori.

Când o altă mamă îți scrie că te înțelege și te asigură că poți, e reconfortant. Pentru copil este povestea care dă nume stării lui și vine și cu idei de încercat de a o elimina, conferă un motiv în plus să coopereze și să facă față provocărilor – aerosoli, aspirat nazal, siropuri cu gusturi dubioase.

Ce ne-a plăcut nouă la carte este că are un fel de stages, mici capitole:

  1. ne ia pe rând în poveste – începe cu o scrisorică pentru fiecare, prima pentru mama, apoi pentru pui
  2. îți face cunoștință cu starea de răceală – ajută copilul să integreze dispoziția de dinainte și din timpul răcelii
  3. prezintă trucuri simple care să ajute în plus, pe lângă ce ți-a recomandat medicul, și dacă ai un curajos acasă, trucurile le poți încerca/fabrica cu copilul. Am făcut cu Loli supă de legume în care am pus turmeric. Nu am mers fix pe rețeta din carte, am simțit nevoia de a ne pune amprenta asupra ce gătim, să fim creative, dar am pus ingredientul cheie care dă și culoare aurie. Fata mea a fost mulțumită că fate bine, aka face bine!

Castronul preferat primit de la prieteni de departe

4. no hard feelings la final, orice răcela trece, oricât de nesuferită a fost Cucoana ne despărțim în termeni buni. Tonul optimist și vesel place și ajută mult copilul, îi dă sentimentul de putere, scrisoarea de la Cucoană este un fel de declarație care îi conferă încredere și transferă puterea Cucoanei copilului. A învins răceala pentru că a avut curaj să mănânce supă, să bea mult ceai, să meargă la doctor.

fragment din carte

Cartea este frumos ilustrată, imaginile sunt amuzante și pe baza lor te poți juca mult cu povestea. La final are și coli de colorat, numai spor să fie.

Așadar, spor la citit, Cucoana să vă ocolescă! Dacă totuși vă dă târcoale, nu uitați: puterea este la voi ca Să vezi ce-ți fac, Cucoană Răceală!

 

0

O nouă întâlnire Modern Dad’s Challenges-Provocările parentingului modern

În adolescență, dacă eram la vreo reuniune de familie sau vreo adunare de gașcă unde erau popândăi de vârstă mai mică (by accident, nu au avut încotro frații mai mari), ajungeam să mă pierd printre cei mici și să mă joc cu ei. Eu nu aveam niciodată intenția asta, doar îmi plăcea să ascult bârfe, ce povesteau oamenii mari sau să stau să mă bag în seamă cu vreun tinerel de vârsta mea, pentru care poate îmi roșeau urechile. Numai că parcă era un făcut, ajungeam printre cei mici și gata. Eram la fugărit, leapșa, de-a v-ați ascunselea.

Joc

Așa și prin facultate. Eram magnet pentru oameni mici, răspundeam la de ce-urile celor de 4+, mă jucam cu jucăriile lor.

Cu alte cuvinte, cum spunea vecina mea, mă pricepeam la copii. Culmea-culmilor, nu voiam să mă pricep la copii, ba îmi mușcam limba să tac, să nu întreb una-alta, dar ajungeam să mă joc cu toți, până și cu cei ”nesuferiți”.

Când am fost cu colega mea Diana să ținem ateliere într-o școală, ceva vreme în urmă, nici nu era Loli în gând, am fost avertizată: sunt simpatici și neastâmpărați, rezistă puțin la explicații și te întrerup încontinuu. Bon, în gândul meu: nimic din ce nu am văzut, având în vedere că la un moment dat am fost profesor și am predat la diverși prichindei și adolescenți foiți care aveau tot timpul ceva de spus peste mine. Zic: Daiana ne descurcăm, ne și distrăm. Și așa a fost, Diana a povestit la toți cum din primele 3 secunde eram prietenă cu fetele, ne admiram cerceii și vorbeam despre Hannah Montana (da, alt timp!!) Cu băieții povesteam despre roboți și strategii deși nu jucam vreun joc pe calculator. Iubitul (soțul acum) îmi livrase niște nume de jocuri și detalii minime ca să mă descurc și să devin prietena lor.

Construim împreună

Când nu eram mamă, eram tare bună la interacțiunea cu cei mici. Sunt și acum, însă uneori simt că m-am uzat. Parcă am epuizat calmul și voia bună pe copiii din trecut și acum abia mai am resurse pentru copilul meu. Da, se întâmplă să simt asta. Recunosc copilului că mi se termină răbdarea când face pentru a nu știu câta oară dezastru în jucării. Îi spun și că sunt deschisă să mă îmbunătățesc ca emoții, că nici eu nu știu uneori cum să fac lucruri sau că reacționez fără să trag aer în piept. Poate nu-mi înțelege tot discursul, dar simte că îl iubesc și că învățăm împreună. Construim relația noastră.

Nu cred că este o vârstă la care să faci copii (am auzit și asta) care să-ți garanteze relația de vis cu copilul. Răbdarea și tot ce ține de creșterea lui cultivi, crești, nu ratezi momentul dacă ai depășit vârsta. Parentingul se învață, fie că ai 20, fie 33, 40. Stilul în care construim relația cu copilul nu e musai să fie ca pe vremea alor noștri, nici dintr-o carte de parenting, doar să funcționeze și să fie unul sănătos.

Da, citim despre cum își cresc unii-alții copiii și este de MAAARE ajutor. Parentingul nu e ușor, intrăm în el cu experiențe diferite. Ne lăsăm ghidați de dragoste și instinct. Îmi spunea o prietenă: uneori instinctiv îți vine să tragi o palmă. Ei bine, aici ne ajută experiența celor care au scris cărți – avem de lucru și la instincte. Ne iubim puii mult și unii dintre noi simțim că avem nevoie să învățăm despre cum să ne modelăm comportamentele astfel încât instinctul copiilor, când își vor construi propriile relații cu semeni sau vor fi la rândul lor părinți, să nu aibă memorată vreo palmă, pedeapsă și altă traumă de-a noastră transmisă lor. Și, important, oricâte cărți am citi, exersa ca sfaturi, să ținem cont că situațiile nu sunt identice, copii nu sunt la fel, să nu ne frustăm că ceea ce aplicăm din carte nu funcționează. Nu toate rezolvările vin din carte, vin și de la noi, doar să ne ascultăm copilul mai bine, să îl privim bine. Copilul are totul la vedere.

Provocările parentingului modern pentru taţii moderni

Acestea fiind spuse, iată că se apropie o nouă ediție Modern Dad’s Challenges, ediția a 11-a, pe 14 noiembrie, de la 18:30, la Hotel International. Tații moderni sunt invitați să se intrunească pentru a discuta  “Provocările parentingului modern”

Dați-le pix și agendă de acasă, ca să puteți discuta punctual când se întorc, deoarece se vor dezvolta subiectele:

  • Stiluri parentale & gestionarea emoțiilor în relația cu copilul
  • Părinte singur și implicațiile asupra copilului
  • Relația de cuplu și cum ne facem timp pentru noi?

Vor fi alături de tați:

  •  Bogdan Ion, Presedinte fondator al Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții
  •  Ioana Agachi, Psihoterapeut, managing partner Eu, părinte ghemotocAndrei Tudose, Fondatorul Asociației Delivering Life
  •  Alex ZAMFIR, Blogger & Realizator Radio, în calitate de moderator

Brandurile care sustin comunitatea de tați din Romania sunt: Lidl Romania, Nestle Începe SănătosCrește Sănătos, Boiron Romania, Pure Shapes, Un papion, Aqua Carpatica și Domeniile Sâmburești.

Evenimentul Modern Dad’s Challenges este dedicat exclusiv taților și viitorior tați. Participarea la eveniment este gratuită, dar necesită completarea formularului de înregistrare. Modern Dad’s Challenges este un concept creativ  al agentiei Creative Energy Corner. Mai multe informații despre proiect sunt disponibile pe site-ul oficial sau pe pagina de Facebook.

 

0

”Coborâm la prima” în viaţa reală, vă rog, aș spune eu

Dizabilitatea e grea. Ar fi o minciună să credem altceva. Ințeleg pe cei care fug de ea, nu vor să știe sau se prefac că nu există. Nu ai cum empatiza cu adevărat dacă nu o trăiești. Dar există, și poți să nu întorci privirea și să judeci, poți învăța despre. Ce nu realizăm este că în afara sau înăuntrul dizabilității empatia și simpatia dau aceeași luptă. Pentru că nevoia de acceptare și înțelegere nu e doar acolo la nevoi speciale, este pentru toată lumea, și între „normali”. 

”Privirea asta egală către fiecare dintre noi ne ajută pe toţi”

E adevărat! Mă uit la generația dinaintea mea și alte 2 de după, prea puțin s-a pus accentul pe suntem ceea ce suntem, ce alegem să fim, și nimeni nu poate aprecia și evalua mai bine acest lucru decât noi, cu noi. Și la acest proces de (auto)cunoaștere, grila cu rezultatul final nu ține de notele din generală, școala prestigioasă făcută, de slujbă sau prieteni.

Am auzit un adolescent spunând, nu chiar cuvintele astea, dar sensul era acesta: ca să iubești pe cineva cu nevoi speciale nu e greu, trebuie doar să îți deschizi inima mai bine. Și în clipa când a spus asta am plâns tare. Atâta adevăr pentru un tânăr. Și e un adevăr universal! E valabil pentru oricine, nu doar pentru cineva cu nevoi aparte. Ca să iubești pe cineva, oricine, trebuie să îți deschizi inima. Să mergi pe drumul ăsta, să-ți lărgești inima, să accepți înseamnă să te cunoști bine-bine și să fii de acord cu temerile tale. Eu am învățat târziu asta. Așa că am plâns eliberator, am simțit speranță în acel tânăr.

Am fost la un film bun, real și care merită văzut și digerat în tihnă. Suntem un popor născut în prejudecată. Și suntem greu de dezvățat. În ultimii ani am avut momente din care am învățat, problema este că uităm repede.

Coborâm la prima – primul film inspiraţional românesc

Un metrou oprit între stații, cu oameni pătrunși de propriile vieți care, pe măsură ce așteptarea crește, ies din filmul lor personal. Ca să nu spun bula lor, mi-a displăcut dintotdeauna termenul. Și când o fac, fiecare personaj, prima dată judecă, apoi deschide ochii și privește cu adevărat.

Duminică seara, 28 octombrie, la Happy Cinema, acolo unde se derulează, în parteneriat, din iulie anul trecut un proiect de suflet al Supereroi printre noi – ”Filmele Olgăi” – proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale, am fost la primul film inspirațional românesc  “Coborâm la prima”, regizat de Tedy Necula.

Este o poveste inspirațională pe care o trăim în fiecare zi. Suntem în metrou așa cum suntem și în lume. Nu este un film despre Colectiv, dar viața nu poate nega evenimentul. Sunt povești paralele din viețile mai multor oameni care se întâlnesc într-o zi cu o semnificație specială pentru unii.” – regizorul Tedy Necula

Proiecţii de film adaptate senzorial pentru persoanele cu nevoi speciale

Înainte de povesti mai departe despre eveniment, amintesc în cazul în care nu știați, Filmele Olgăi sunt Proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale.

Filmele Olgăi este un proiect derulat de Supereroi printre noi în parteneriat cu Happy Cinema Bucureşti prin care copiii cu dizabilităţi neuro – cognitive pot merge la cinema, în condiţii adaptate nevoilor lor. În spatele proiectului este Olga, o fetiţă cu nevoi speciale în vârstă de nouă ani şi motivul pentru care părinţii ei au creat Supereroi printre noi, un site de storytelling pe tema dizabilităţii fizice şi intelectuale, apoi un ONG.

Ediția de duminică seara a fost una dedicată tinerilor cu nevoi speciale și prietenii lor, cu sau fără dizabilități. Filmul a rulat în prezența regizorului și a actorilor Adrian Păduraru, Ela Ionescu și Tomas Otto Ghela. La finalul proiecției a avut loc o sesiune de întrebări și răspunsuri. Recunosc că nu am putut articula un cuvânt, am preferat să aud pe alții întrebând și vorbind. Filmul este emoțional, dar nu la nivelul acela siropos, este emoțional și dur. Așa cum am început eu, fără introducere, ci cu adevăruri/lecții care răzbat din film.

Atmosfera de Q&A a fost una la fel de emoțională. Actorii au simțit publicul și au fost foarte normali, că alt termen nu îmi vine. Au avut și ei lecțiile lor de digerat atunci când au filmat și probabil că deep down sunt mulțumiți și împliniți că au luat parte la acest film.

Ela Ionescu – Filmul mi-a creat încă o cameră în suflet și cred că toți putem să facem asta unii pentru ceilalți, să ne lărgim sufletele puțin. Să nu ratați să faceți asta cu nimeni, mai ales cu oamenii care sunt diferiți de voi. Oricum suntem extrem de diferiți toți, dar asta e frumos, e bine, că avem șansa să descoperim mereu lucruri.

Tomas Otto Ghela – Personajul pe care îl joc în film (un copil cu autism) poate vedea și deschide sufletele oamenilor din metrou.

Adrian Păduraru – Nu cred că există oameni cu nevoi speciale și alții, și nu e conjunctură ce spun. Fiecare dintre noi, oricât de aparent extraordinari am fi, suntem de fapt cu nevoi speciale, pentru că suntem unici, avem vulnerabilitățile nostre, fricile noastre, pe care le ascundem mai bine. Nu se văd, asta nu înseamnă că nu există. Am cunoscut oameni care nu au nevoi speciale dar care au asemenea dezechilibre, drame în spate, încât nevoile lor sunt mult mai speciale. Mă gândesc că …privirea asta egală către fiecare dintre noi ne ajută pe toți.

Regizorul Tedy Necula – mesaj pentru părinții din sală – Este foarte greu să crezi că cineva cu dizabilitate poate mai mult decât arată, doar oamenii și conflictele cu care ne întâlnim ne pot ajuta să vedem dincolo de aparențe. Ai mei au fost încurajați, la 8 luni, să mă lase la ofelinat. Am avut noroc de părinți tari, nu le-a păsat de rușine. Să ai curaj să privești în ochii copilului, să simți dincolo de sunetul pe care îl scoate, cuvântul pe care îl pronunță greu, să vezi care e nevoia și lăsat să încerce, să reușească și să nu-l tratăm cu frică. Frica ne trage în jos. Curajul e cheia.

Am întrebat-o pe Ruxandra Mateescu fondatoarea Supereroi printre noi, cum de a ales filmul lui Teddy Necula pentru prima ediție ”Filmele Olgăi” dedicată tinerilor, deoarece celelalte ediții s-au adresat copiilor, fiind mai mult proiecții de desene animate și documentare despre viața animalelor:

Ideea de a avea Coborâm la prima la Filmele Olgăi m-a pocnit imediat ce am văzut trailerul. Pe Tedy Necula îl cunosc din 2015. Unul dintre primele materiale pe care le-am publicat pe Supereroi printre noi este un interviu cu el.

Ne-am revăzut apoi în diverse contexte, cel mai recent fiind în primăvară, la IceeFest, când am participat împreună la un flashmob cu o temă apropiată nouă: „how do you react”– Cum reacționezi atunci când ai în fața ta pe cineva cu boală rară, cu tuberculoză, epilepsie, cu arsuri, cancer sau dizabilitate. Revenind însă la Filmele Olgăi, întâmplarea a făcut să văd trailerul într-o dimineată, devreme, una dintre puținele în care reușesc să îmi beau cafeaua fără copii și să îmi aud gândurile. I-am scris lui Tedy atunci, la opt dimineața. Tot atunci el a spus da, câteva ore mai târziu am avut și ok-ul din partea Happy Cinema.

Asta se întâmpla cu o lună înaintea proiecției de duminică.

Am ales filmul lui Tedy pentru că sunt fascinată de el :)). De tot ce face, de cum poate vorbi despre dizabilitate și despre orice alt lucru cu umor dar și cu seriozitate, în același timp. Pentru că are curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a nu se victimiza, de a încerca tot ce are chef să încerce, de a-și da șansa să reușească. L-am cunoscut pe Tedy atunci, cu ocazia interviului, într-o zi tare grea pentru mine: Olga avusese o zi oribilă, cu autostimulări și automutilări. M-am dus să fac materialul cu el numai pentru că îmi era rușine să anulez întâlnirea, deși îmi venea să mă ascund undeva și să mă îmbăt, să uit de toate. Doua ore mai târziu eram bine. Îl întrebasem pe Tedy tot ce nu o pot întreba pe Olga, care nu vorbește. M-a făcut să o văd altfel, să o văd că e și altceva decât „proiect terapeutic.” Ăsta e motivul pentru care am ales Coborâm la prima – am stiut că filmul lui nu poate fi decât așa, cum e el. Și am vrut ca și alți părinți să aibă parte, pe viu, de experiența mea, să îl cunoască și să se încurajeze puțin în distopia asta zilnică în care trăim noi, familiile cu dizabilitate, în România. Să mai găsească o sursă de putere de a crede în copiii lor, cu tot cu dizabilitățile care, într-o măsură, îi definesc și îi fac atât de minunați.

Și am reușit! Atmosfera din sală în timpul proiecției, dar mai ales după, când Tedy și echipa au stat de vorbă cu părinții a fost exact așa cum mi-am imaginat că va fi. Am avut persoane cu dizabilități intelectuale în sală dar și studenți care veniseră numai să vadă filmul și care atunci au aflat ce înseamnă, de fapt, Filmele Olgăi. Nimeni, dar nimeni, nu s-a uitat urât înspre nimeni! A fost așa, un fel de magie, la care doar în visele mele cele mai frumoase speram.

Vestea bună este că vor mai fi ediții ale Filmelor Olgăi dedicate tinerilor și adulților cu dizabilități neuro-cognitive, psihosociale sau senzoriale. Următoarea editie va fi chiar acum, sâmbătă, 3 noiembrie, de la ora 11, într-o locație nouă: Cinema Europa, din București, noul partener Supereroi printre noi. Proiecția va fi tot cu un film românesc de excepție: Mormomeții 2.

Mergeți să vedeți filmul lui Tedy Necula, eu am povestit din perspectiva celor care cunosc nevoile speciale. Este ceva diferit, este un film cu adevărat inspirațional, mie mi-a plăcut că nu am simțit filmul acela românesc de la care pleci nedumerit și parcă neadevărat ca poveste, deși este un film. Sună românește, real, și inspiră la schimbare, pentru că de asta avem nevoie, de inspirație să facem lucrurile diferit dacă asta vrem și să nu ne fie frică. Exact ce a spus regizorul părinților din sală, dar perfect valabil pentru fiecare dintre noi.