18

Experienţa noastră (neplăcută) cu o grădiniţă Montessori

De când am auzit de pedagogia Montessori, ideea de a da copilul, după 3 ani, la o gradiniță Montessori a prins rădăcini. Am citit principii, am descoperit materialele cu care se lucrează, am stat de vorbă cu persoane instruite să susțină activități Montessori și să lucreze după metoda Montessori. Am purtat conversații cu părinți din grupuri, comunități care au ales pedagogia Montessori pentru copilul lor tipic dar și pentru copilul cu nevoi speciale.

După experiența noastră nu contest calitatea pedagogiei Montessori, ci modul cum interpretarea acesteia ne-a afectat pe noi, la grădinița Montessori aleasă pentru copil.

Nu contest rezultatele acestei grădinițe în ceea ce privește actul educațional pentru ceilalți copii din comunitățile lor, ci modul în care au renunțat la copilul meu după o jumătate de zi.

credit photo – unsplash.com

Am fost profesor 3 ani de zile, pedagogia clasică din cărți și experiențele din clasă diferă mult, iar cursurile care se fac ca să te numești profesor sunt depășite și deloc racordate la psihologia copilului și realitatea societății românești. Racordarea necesită multă muncă, răbdare, empatie. Prin urmare, probleme de racord, să zicem, pot apărea și pentru cei care se atestă într-o pedagogie Montessori, nouă de altfel pe plan educațional la noi în țară. Eu nu aș fi renunțat așa ușor la un elev, copil. Dar nu despre asta am să vorbesc în continuare, ci despre experiența noastră de câteva ore într-o grădiniță care se dorește a fi Montessori.

Cine a trecut chiar fugitiv sau a citit mai mult din scrierile mele simte sinceritatea, realitatea experiențelor împărtășite. Nu vorbesc din auzite și descriu fără să îmi fie teama de adevăr și emoții. Exprim autentic, fără nuanțe și onduleuri care să dea bine la citit. Scriu așa cum aș vorbi cu oricare dintre voi.

Cine a parcurs un pic mai mult din poveștile Cu și despre Loli știe că ea a crescut în ritmul ei, că iubește culorile și orice poate modela, picta, lipi, că vorbește mult cu zâmbetul și privirea, și că adoră să facă echilibristică pe toboganele și barele din parc.

Am avut emoții mari cu începutul grădiniței, nu în sensul de frică de despărțire ci exact de ceea ce ni s-a întâmplat. De sistemul educațional ales, cu tot ce presupune – de la adaptare până la progres academic.

Noi am rămas la adaptare sau eșuatul ei, de fapt. Adică la următoarele transmise telefonic în după-amiaza zilei (singurei) în care am fost la grădiniță.

copilul dumneavoastră nu se potrivește comunității 3-6 ani (din punct de vedere motric, cognitiv), și se recomandă comunitatea 2 ani – care în cazul lor nu avea educator specializat Montessori. Motivul pentru care am ales grădiniță a fost pedagogia, educatorul care teoretic era pregătit, și pentru că nevoile fetei noastre ar fi fost satisfăcute din punct de vedere educațional într-o astfel de comunitate, adică 3-6 ani. Și ni s-a confirmat asta de către educator la întâlnirea de dinainte începerii grădiniței. Prin urmare, educatorul a avut ocazia, înainte de prima zi la grădiniță, să o cunoască, să interacționeze cu ea. Știa motivul pentru care am ales predarea Montessori, a fost informat despre copil și nevoile lui educaționale.

Bun, celelalte recomandări:

pe baza observațiilor educatorilor și a medicului instituției care a primit doar un scurt brief asupra istoricului medical al mândrei, ea nu poate continua lucrul alături de copiii de 3-6 ani (intervalul 8-13, cât Loli a stat mai mult pe hol!!!).  Eu cu 3 doctori în familie știu sigur că un medic pediatru ca să poată emite o părere privind parcursul educațional al copilului are nevoie de competențe în psihologia copilului și psihiatrie pediatrică. Are nevoie de informații medicale și evaluări specifice. Nu de 5 minute de stat de vorbă cu părintele și evaluat din ochi copilul.

educatorul nu a putut să implice copilul în nicio activitate. 

copilul deranjează activitatea celorlalți copiii, deci se recomandă scoaterea din comunitate 

– pentru că plânge foarte mult deranjează activitațile și nu poate sta în comunitate

Ultimele afirmații nu le comentez că sunt grăitoare pentru cine are copil la grădiniță.

Toată comunicarea aceasta a fost făcută de către o persoană care nu a fost educator prezent la comunitatea 3-6 ani, în ziua respectivă.

Educatorul, cel care a interacționat cu Loli, nu a avut curajul să poarte discuția aceasta. Cât timp am fost acolo în grădiniță mi-a transmis doar că pentru prima zi – totul era ok.

Orice evaluare de bun simț se face după câteva zile, după încercări, niște criterii care nu pot fi bifate și care indică recomandările ulterioare. Și face to face cu părintele, nu la telefon. 

Câte ore sunt de la 8 la 13? Cât timp a petrecut copilul în clasă? Vă zic eu, nici un sfert.

Sună a discriminare? Da! Maria Montessori nu cred că ar fi pus bazele unei pedagogii dacă ar fi discriminat copiii. Educația centrată pe copil, antrenarea abilităților naturale, formarea de comunități unde copiii pot învăța unii de la alții înseamnă să nu discriminezi.

Maria Montessori nu ar fi pus bazele unei educații așa minunate dacă nu ar înțeles că empatia este esențială în integrarea unui copil. La 3 ani, 6, 7, 20, 30, chiar 40 ani integrarea într-un loc, sistem se face cu empatie, cu respect, nu cu indiferență. Copilul este pregătit să intre într-o comunitate dacă educatorul este pregătit să îl primească, pregătește comunitatea. 

Când nu stăpânești (doar așa pot să explic eșecul lor) sau interpretezi greșit instrumentele prin care poți ajuta copilul să rămână în clasă, nu poți concluziona că nu se integrează.

Fata mea este specială, dar nu chiar atât de specială încât să închidă ușa liniștită, cu pa-pa mami (3 ani și 4 luni) și să se apuce de studiat materiale cot la cot cu copii pe care i-a văzut prima data. Iar când o aduci la părinte imediat ce a dat semne de frustare, fără să încerci să o ajuți, nu e deloc Montessori. Cu un educator principal și 2 asistenți te aștepti să încerce să lucreze cu ea. Să nu renunțe.

Eu știu pe de rost teoria cu adaptarea, am scris aici și aici, știu că durează, știu că poate în fiecare zi o poți lua de la capăt cu jocurile și explicațiile care să îi dea confortul și liniștea de care are nevoie pentru a rămâne la grădiniță. Eu mi-am pregătit copilul și nu mint. O cunosc, știu ce o copleșește, știu când plânge alintat și când e speriată. Știu, că și mie, mi-e greu să  ajung acolo încât să înțeleg totul din prima, să empatizez și să liniștesc. Știu sigur, atunci când mediul este cald, educatorul simte copilul, când pe lângă fermitatea și ordonarea de care se tot amintește în Montessori, nu bate crivățul, poți integra un copil, nu abandona. Nu am cerut să o iubească, nu cred că își dorește careva ca educatorul să îți ia locul, dar un efort minim de integrare din partea lor era necesar.

Tind să cred că nu au vrut să se complice, li s-a părut greu și ca să îmbrace frumos totul au făcut recomandarea pentru comunitatea celor mici. Cu care, poate, zic poate, aș fi rezonat în proportie de 50% dacă nu aș fi fost acolo în prima zi. Dar oricât de frumos și mieros ai încerca să spui cele de mai sus recitând din principii Montessori, pe care le interpretezi după bunul plac, nu face lucrurile ok. Montessori nu e doar pedagogie elitistă, nu din ce am citit eu. 

0

Ce poţi face cu un set de finger crayons

Am găsit un set de creioane colorate minunate – finger crayons sau creione pentru degete. Sunt tare faine și versatile.

Am avut așa un avânt cu Loli la:

desenat 

– făcut turn de culori și exersat culorile

– (încercat) să facem diferența între nuanțe

– creat/exersat forme și împletit povești pe repede (eu le făceam, ea le zăpăcea, mâzgâlea)

– am jucat popice

 

 

 

Prin orice joacă încercăm:

să lucrăm motricitatea fină și grosieră 

– să lucrăm la coordonare mâna-ochi

– să exersăm culorile

– să fim creative

– să ne distrăm – best part!

 

Finger crayons sunt special gândite pentru toddleri și preșcolari:

sunt ușor de stivuit, de mânuit

– poți colora simultan cu mai multe culori (Loli are mâna mică, dar mai încolo va putea face și asta)

– se poate exersa prinderea/pensa acolo unde există o nevoie specială privind motricitatea grosiera și fină (grasping skills)

– poți exersa poziția de scris 

 

Spor la joacă! Noi pregătim încă o coală de hârtie😄

1

Briose vegane cu quinoa și ciocolată (în 3 minute)

(P) Am în teste 4 produse marca Dnabio, fără gluten de la colega mea de liceu Irina.

Primul produs testat și mâncat – briose vegane cu quinoa și ciocolată sau cum scrie pe cutie CUPCAKE VEGETALE con Quinoa e Gocce di Cioccolato.

photo credit: http://www.dnabio.eu

Conform etichetei amestecul conține:

  • Făină de orez, zahăr brun din trestie de zahăr, amidon din cartofi, fulgi/picături de ciocolată (4%), masă de cacao, zahăr din trestie de zahar, unt de cacao
  • Emulgator: lecitină din soia, făină de migdale, făină de quinoa (1%)
  • Agenți de creștere: bicarbonat de sodiu și cremă tartar, cacao, sare roz de Himalaya.  *Ingrediente organice

Se obțin 3 porții.

Timp preparare până la turnare în forma de copt – 3 minute

Briose –  6 la număr /70g

Temperatura de coacere recomandată – 175°C

Timp coacere – 25 min

În cutie ai plicul cu mixul de ingrediente și un pahar gradat, chestie utilă dacă atunci când te-ai apucat de bucătărit nu găsești măsura (la mine e așa all the time).

Pe cutie ai instrucțiunile, cu text și desen. Două ingrediente vor fi de adăugat la mixul din pungă, lapte vegetal sau apa și ulei, apoi apeși pe butonul mixerului. Eu nu l-am avut la îndemână, am mixat manual și a fost ok.

Cantități:

– 120 ml de apa sau lapte vegetal

 – 50 ml ulei de porumb sau floarea soarelui sau măsline extravirgin. 

Am turnat în forme și pus la cuptor. Nu avem cuptor modern, am în schimb un termometru de la Ikea pentru friptura. Am măsurat cu el. Brioșele turnate în tava au ajuns în cuptor la o temperatură aproximativă cu cea menționata în instructiuni, pentru a verifica dacă s-au copt am mers pe metoda clasică – înfiptul scobitorii după 25 minute. Au fost gata în 35′.

Bun,

(Am numărat bine :)) și am pus 8 forme de hârtie pentru brioșe, da, știu și eu am râs, mi-am dat seama după ce am turnat, însă cu toate astea:)

– au crescut frumos

– mirosea casa a prăjituri

– sunt ușor sfărâmicioase la interior – așa au ieșit la noi

– nu sunt dulci

– cred că se pot orna după gust, pentru a le face și mai pofticioase, dar eu nu am făcut asta.

Ce mi-a plăcut mie la tot procesul:

nu durează mult până le ai coapte în farfurie și sunt fără alegenii nostri

– sunt din ingrediente bio

– se coc – eu am avut multe tentative de ceva-uri cu făina fără gluten și lapte vegetal  și nu au ieșit 

– nu faci multe, dacă ai pe acasă mâncăcioși ca a mea, nu faci risipă cu aruncatul

fiind atât de ușor de făcut poți implica copilul în proces. Loli nu a participat de data asta, dar la tort(tot) cu siguranță va fi pe fază.

Eu nu sunt fan brioșe, dar încerc orice i se pare fetei mele bun de testat. Astea au ieșit bune, le-am mâncat la micul dejun după ce le rodea Loli pe jumătate și repeta boșe (brioșe) foarte mândră. Nu e ea cel mai bun tester pe partea de food, măcar a fost încântată că are brioșe.

Vedem la următorul cum e cu pofta. Aici este video-ul producătorilor. La următorul produs testat vom fi noi protagoniști.

 

 

3

Piatră grea pe sufletul meu

Grădinița este piatră grea pe sufletul meu. Începutul școlar al fetei mele mă înspăimântă. Eu nu mă gândesc la adaptare, la statul după ce plec eu, adică mă gândesc, ce mă roade pe mine este atmosfera de acolo și planul educațional. Dacă nu se potrivește nevoilor ei, dacă o va face temătoare în forțele ei. Noi încurajăm copilul, îi povestim situații care o vor încerca, dar acolo nu suntem prezenți cu urechile, poate doar cu privirea (dacă au camere, însă nu poți sta geană). Nu o pot încuraja dacă are nevoie, nu știu dacă va fi ajutată să gestioneze situații. Oricât ai face schema acasă și oricât de bun exemplu ai fost, acolo e altceva. 

Și nu vreau să îi transmit fricile mele. Faptul că Loli a avut un traseu greu la început care, spre fericirea noastră, s-a ușurat, cumva, ne-a pregătit. A pregătit-o și pe ea. A învățat multe, mai are și lucuri care necesită clarificare, asta pentru că mental încă nu e pregătită. Se va întâmpla.

Pe mine mă macină alegerea pe care o fac pentru ea. Dacă nu iau hotărârea care trebuie și ea nu va putea să îmi spună ce nu funcționează pentru ea. Semne îmi va da sigur, dar dacă nu le înțeleg pe deplin și se va închide în ea. Drumul, distanța, mâncarea, jocurile, stresul ei legat de schimbarea rutinei sper să nu ne aducă la piele și os și regrese.

Fetița mea e un om mic cu suflet mare și forță cât pentru 2. Greutatea o rezolvăm noi, celelalte nu vreau să stagneze, vreau să crească, să se descurce între oameni mici ca ea, să poată realiza/gestioneze momente și activități. La fel și cu adulții.

Se vorbește mult despre adaptare, costurile care vin cu mersul la grădiniță, cum a făcut unul altul despărțirea în pragul clasei, meniul cu pros and cons. Da, da, este greu pentru toți. Și empatizez cu toți părinții.

Dar.…Eu nu lăcrimez dacă nu îmi spune pa de 10 ori și nu îmi dă drumul ușor. Știu că am discutat de acasă planul, știu că e deschisă să nu renunțe la statul cu copiii, iar dacă m-a trimis acasă nu mă uit de nspe ori în urmă ca să o panichez și să se îndoiască de ceea ce facem. Plec încrezătoare, pentru că așa rămâne și ea.

Costuri sunt indiferent unde începe copilul să lucreze fișe, puzzle-uri. Se merită? Pentru unii da, pentru alții îndoiala crește de pe o zi pe alta. Aș vrea ca pentru fata mea să merite tot. Și costul, și drumul, și felul învățăturii. Oare e posibil?

Meniul se pare că se poate adapta. Problema este la moața din dotare. Mâncarea a fost și este una dintre probele noastre de foc, pentru că nici foamea nu o aduce la masă. Și, trust me, am încercat multe, masa nu e momentul ei tot timpul. Are și momente wow când viața e roz și kilogramele ei se îmbunătățesc. Sper ca acolo printre copii să o cuprindă efectul de turmă și mâncarea să capete gust când e la comun cu alți prichindei.

Educația, aia din colectivitate, aici e buba mea. Face sau nu față programului, educatorilor și pruncilor de vârstă ei. Este acolo unde nevoile ei vor fi împlinite/suplinite sau bate pasul pe loc, va fi doar agitație și oboseală, prea puține achiziții.

photo credit unsplash.com

Oare ea are nevoie doar de blândețea educatorului, dar care nu o frustrează educativ dincolo de limitele ei ca să învețe, să producă noutate în ea, chiar dacă se teme? Azi totul e cu blând și ferm, și sunt de acord. Sunt de acord și cu limitele în aceeași blândețe și fermitate. Nu sunt de acord cu amestecul de trenduri în educație, fără obiective clare, nici cu abordarea care diferențiaza pe cel ce reușește din prima și cel care are nevoie de ajutor? Știi, aici, la ultima, cine nu e bine antrenat în a vedea potențialul copilului, va greși. Cunoști video-ul cu asocierea de mici secvențe din filme care se potrivesc unor texte de genul: așa arăt eu când cineva se comportă inadecvat cu copilul meu. Așa și eu. Devin Hulk!

Dar pe lângă asta trebuie să explic și copilului și, totodată, să-l ajut să gestioneze. Eu fac asta, dar câte locuri voi ajunge să schimb ca să nu trebuiască să lupt cu 5-10 mentalități de educare?

photo credit unsplash.com

Va fi greu, poate chiar mai ușor decât mă frământ eu. Vom vedea. Drepturile educaționale ale copilului meu vor fi prioritare pentru mine. Va fi educat nu cum vreau eu ci așa cum trebuie, cu respect, cu empatie, cu contradicții care să îl testeze, împingă să evolueze. 

4

Când ai timpul la care ai visat

Stau pe bancă şi am aşa un sentiment de blank. Loli este la grădiniță, a doua zi. Nu sunt stresată, adică oi fi, dar nu mă manifest cum mă ştiu eu. Am aşa un – nu ştiu ce să fac. Şi înainte de grădinița Lolitei aveam multe în plan. Zici că s-a șters lista şi nu mi-a rămas nimic de făcut. Îmi imaginam că voi scrie mii de rânduri dar nu-mi vine un cuvânt să aştern.

Prima zi am așteptat pe aceeaşi bancă. Nu m-am pregătit pentru aşteptarea de 2 ore. Loli mi-a dat voie să plec, a zis că stă cu copiii şi s-a descurcat. Am stat pe singurul loc pe bancă de la umbră, flancată de un grup de pensionare. Am zis să fiu aproape, să ajung repede dacă mă cheamă mândra. Fetele bătrâne au tocat despre vecini şi au hrănit porumbeii şi admirat sandalele luate de acolo de unde le-a recomandat vecina aialaltă. Bune, cu tot cu şosete plasă.  :)))

Au zburat aşa conversații şi eu mă simțeam ca pe altă planetă.

Azi mi-am luat o carte. M-am dus şi acasă. Am spânzurat rufele, făcut supa şi revenit la bancă. E răcoare fața de cele 37 de grade de ieri şi liber pe bănci. Cartea nu e chiar cea mai potrivită, e greoaie, filosofică şi deloc compatibilă cu starea mea de blank. Voi da o raită pe la librărie, în weekend. Vreau ceva fără concepte de viață, filosofii şi teorii greu de digerat. Să meargă pe suflet ca untul pe pâine, lin, soft, plăcut la amintire. Primesc cu drag niște tip-suri dacă ai.

A durat ceva timp să ajung aici. Să stau degeaba, fără Loli, pentru câteva ore. Şi nu e uşor, nu că mi-ar fi dor tare de ea. Îmi este, cu ea ştiam ce aveam de făcut şi de pus în to do listul următor. Acum trebuie să mă descurc singură şi îmi lipsește muza. Data viitoare când o las la grădiniță, o pun să îmi facă planul. Nu de alta, mi se pare că am multe şi nimic de făcut.

Tot aşa a fost la tine?

0

Puzzle covor

Când copilul nu are somn plus stare miaunată cu vreau aia şi atu (altul) la orice, dar nimic pe plac, plus căldura de afară….pui covor puzzle.

Pusese ochii pe teancul stivuit şi ştiam că abia așteptă să îl răstoarne. Am purtat discuția cu răsturnăm şi punem la loc şi nu i-a fost pe plac. După ce probabil s-a gândit că o să-mi placă (ha-ha!), l-a răsturnat satisfăcută şi cu gura până la urechi. Da, surpriză, în loc de explicația aia care o plictisește, mai aveam oleacă şi o rosteam, am profitat de ocazie. L-am asamblat şi refăcut de 20 de ori.

Am început eu (mai am și inspirație de moment, ce să zic) – vai, ce bucurie, chiar îmi doream să așez astea (eu nu aveam chef deloc, dar ce rost avea să ne supăram şi să agravam situația cu deja e trecut de ora de nani şi tu mişuni prin casă).

Doua pătrate am pus, apoi l-a făcut ea tot, tot ea l-a desfăcut şi pus în pungă.

După care mi-a făcut hatârul și s-a culcat. Yeyy! A fost uşor de data asta, data viitoare vedem.

Dacă ai așa ceva prin casă, ține-le aproape, acum te încurcă (eu voiam să le mărit), dar uite că pot fi bune la ceva.

8

Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar ceea ce simt

Nu ştiu cu cine seamănă exact, nu e buclată, nu are șatenul lui taică-său, e ochioasă dar nu aduce cu ochii unuia dintre noi, are gurița aşa parcă desenată, are strâmbăturile ei de te apucă râsul. E fetița mea, pe care nu mi-am imaginat-o nicicum. Şi e frumoasă, şi nu mă minunez- uite ce am făcut-, ci îmi întărește gândul că aşa va fi întotdeauna. Frumoasă şi a mea.

Fiecare pui este frumos pentru mama lui, ştiu, e foarte adevărat, nimic nu ar fi făcut-o altfel în ochii mei. Am făcut-o cum s-a priceput corpul meu mai bine, nu aveam cum să controlez asta în totalitate deoarece sunt chestiuni de genetică. Și-a ieşit bine!

Viața la început e ca la loterie, norocul şi șansa sunt egale până la extragere. Aşa şi cu celula de la care a pornit. Norocul – să fie la momentul potrivit şi șansa – de a ajunge la termen viu şi sănătos. Nu ştiu cum să apreciez, pe cine să apreciez pentru loteria mea, din care a ieșit Loli câștigătoare.

Știu doar că eu am fost norocoasă cu ea. Cu toate momentele rele şi în care aș fi dat ceasul şi universul peste cap şi adunat clipa aia groaznică ca să o nimicesc. Nu ştiu cum va fi viitorul, ştiu că nimeni nu îmi garantează dacă norocul se va termina sau nu. Nici nu îmi pasă. Acum sunt clipele mele, ale ei şi pe astea vreau să le trăim din plin. Nu ca la carte, nu ca în filme ci aşa cum ne pricepem. Să le simt şi eu şi ea, să le facem nu magice, mirifice sau altceva, doar ale noastre.

Nu le am cu dulcegăriile, cu alintatul gen nu pot să stau o clipă fără copil, mi-e dor de mor de parfumul părului lui, nu vreau să le mai am nici cu autoînvinovățirea – să nu îl traumatizez, să nu îl stric pentru că el a venit perfect pe lume.

Copilul simte iubirea şi fără să mă dezintegrez de dragul lui, chiar şi atunci când situația necesită fermitate (fără palme și cuvinte ca palma). Şi ştie, n-ai trebuință de vreo diplomă pentru asta, nu cu atâtea cuvinte câte cred eu că are nevoie, că trăiesc toată dragostea pentru el.

Ştii de ce spun asta? La Loli am stat la pândă, precum vânătorul, pentru fiecare achiziție (milestone) pe care a atins-o, fiecare lucru făcut conștient şi ştiu că, atunci când eu am transmis cu sau fără cuvinte, ea a reprodus exact cum a simțit. Am fost nervoasă, ea a făcut conștient şi instinctiv lucruri care, evident, mi-au agravat starea de nervozitate.  Q.E.D. da, copilul ştie, a trăit exact cum am făcut eu: cu agitație, cu haos de moment. Trăiește şi învață de la tine şi tu ții cârma.

Credit photo: skitterphoto.com

Bun, dacă azi nu am ghidat bine, mâine sigur pot face asta. Nu am starea potrivită tot timpul, nu pretind că sunt bună la reacții, dar nu vreau să trăiesc cu ideea că ceea ce fac îi poate dăuna pe viață. Că o greșesc pentru totdeauna. Nu am cum atât cât ne simțim şi ne întoarcem acolo unde nu facem asta.

Am aşa o presiune când ea face ceva şi e deranjant şi e neînduplecată de îți vine să o înghiți. Şi atunci iar imi pun problema unde am greşit? De ce? E simplu: Pentru că nu ne-am simțit, da. Adică  ea a simțit, eu am pierdut legătura şi am căutat răspuns unde nu e.

Unde voiam să ajung? La nevoia de a vedea copilul şi simți, de a-l lăsa să vadă, oricând, toane, mai puține toane, lacrimi, râs şi să mă învețe, cum îl învăț şi eu. Să le experimenteze, interiorizeze, dezvețe. Toate astea fără vină, fără gândul că eu îl pot strica.

Aşa voi face. Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar instinctul, ăla bun, de dragoste, ceea ce simt.

7

Wish-list de jocuri educative

Atunci când ai copil și tu de copil te-ai plâns de lipsa jocurilor și jucăriilor, se întâmplă exact așa: recuperezi din plin și cumperi până nu mai ai loc în casă. Așa am început eu recuperarea/tratamentul pentru cele doar 2 păpuși pe care mi le amintesc. Între timp mi-am revenit, mi-am dat seama de unde vine nevoia asta obsesivă de a cumpăra copilului, era de fapt nevoia mea de copil mare.

Bun, după ce am născut copilul, vreme de câteva luni, am cumpărat în disperare jucării, apoi ne-am oprit. Nu de tot. Explic imediat. După obsesia de început, ne-am dat seama că, copilul nu avea, pentru multe dintre jucării, vârsta potrivită, unele erau de o calitate bună aparent, până la proba copilului, unele erau prea zgomotoase sau într-o limbă care aducea mai mult a limbă extraterestră, stridentă, mega obositoare.

Când Loli a început terapia am zis stop la nimicuri şi ne-am concentrat pe cărți, jocuri, jucării care ne serveau scopului nostru. Am mai călcat şi strâmb cu vreun pluș doar colorat şi blănos, de te apuca alergia. Asta pentru că era ceva ce copilul cerea conștient, cu denumire şi calitate – ex. animal oşu (recunoaște vietatea roşie – gen ştie și culoarea, yeyyy!).

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu. Apoi am zis poate cuiva îi va fi util să afle că există jocurile educative de la Melissa and Doug. Cine știe doar dacă e curios poate continua lectura. :))

Cu siguranță, fiecare părinte are deja branduri favorite, idei de cum să fie jucăriile și jocurile, poate chiar le fabrică (am construit și noi câte ceva pentru Loli, însă nu stăm bine la capitolul timp și ne-am cam umplut de materiale care așteptă să fie transformare în ceva senzorial, pentru skills-uri de coordonare, echilibru etc). Mă gândesc că poate te inspiră, nu neapărat ca achiziție, deoarece prețul nu e chiar chilipir, ci ca idee de joc.

Ca să nu crezi că fac reclamă cu vreun beneficiu din partea brandului, nu zic mare lucru despre. Aici scrie tot despre Melissa and Doug. Dacă citiți povestea lor, sigur o să vă placă.

2 dintre motivele pentru care m-am gândit să fac un efort de achiziție:

calitate

– sunt gândite pe nevoi și se potrivesc atât pentru copii tipici cât şi atipici. Când spun atipici spun nevoi speciale ce pot fi lucrate prin terapie. Iar jocurile lor se încadrează şi în jocuri de terapie. Ințelegi acum sensibilitatea mea pentru genul acesta.

Loli a lucrat câteva jocuri la terapie, şi, pentru că mie mi se par excelente în acest sens, avem pe whish list – must have-urile noastre.

Ca idee, eu scanez regulat site-ul lor și distribuitorii pentru vreo reducere sau ceva ca să nu mă găurească la buget, mai exact pentru:

– eșantioane senzoriale

– jocurile de sortare culori

– mozaicurile cu magnet şi stickere

Ultima noastră achiziție este acest joc Sort And Snap, util pentru coordonare mână-ochi, recunoaştere culori, model abstract etc.

  

Wish-list-ul ar fi lung, însă pe astea le-am cumpăra în următoarele luni, dacă ne ține bugetul:

  • pentru dezvoltarea cogniției, motricitate fină, exersare culori, recunoaștere model – aici este descrierea jocului

 

  • un fel de covor șotron pentru distracție și numere, culori, you name it

  •  numere – pentru joc independent, copilul se poate autocorecta

 

 

Primesc idei de jocuri și listele voastre. Sunt sigur pline de inspirație.

Pornind de nevoile mândrei, i-am făcut Lolitei mai multe jocuri. Unele i-au plăcut, altele mai puțin. Ce am făcut noi, printre picături, am înșirat mai jos.

Forme, culori, modele de desen 2D

Carduri rutina zilnică

Mini caiet de activități 

DYI light box

Idei de activități 2-4 ani

Loli’s quiet book – carte senzorială 

Pizza Loli

 

Photo credit – www.melissanadog.com & www.amazon.com

10

Fetiţă cu cercei sau fără?

Loli are cercei. Nu în ureche, dar în cutie are cercei de la nana, de la bunica şi cercei care se aplică la cerere.

În weekend-ul dinainte să nasc era programat shopping-ul de cercei. Văzusem şi până atunci câteva modele. Mi se păreau mari, cu sistem complicat şi ascuțit de închidere. Nu eram, sincer, aşa de convinsă că vreau să îi pun cercei. Știam ca va fi mică şi urechile ei prea mici chiar și pentru câteva grame de metal. Şi ca un făcut, până să mă decid cu cerceii, s-a născut şi nu am mai avut problema asta, o vreme.

Eu am cercei de la 6 ani. Soră-mea a zis într-o zi că vrea cercei și tatăl meu a înroșit acul cel mare de cusut şi s-a conformat. I-a făcut găuri şi pus ața roşie ca să se formeze gaura. După modelul de atunci, nu cred că exista pistol de pus cercei în maternitate. Până la înroşitul acului am vrut şi eu. Apoi, după ce i-au dat lacrimile soră-mii, parcă nu mai voiam. Dar am fost convinsă că altă ocazie nu va mai fi şi pe măsură ce voi creste va fi şi mai dureros şi nu o să-mi mai pun nicioadată. Aşa că am plâns, am rezistat, apoi după vreo câteva ore eram fericită cu ață roșie în urechi şi zburdam mândră în fața blocului precum un miel cu canafi.

Gândindu-mă la câtă spaimă am tras eu cu găuritul urechilor, mi-am pus problema: dacă o va durea, dacă nu îşi va dori cercei când va fi mare și îmi va reproșa că nu i-am cerut părerea şi i-am găurit urechile perfecte (doar boțul nostru este perfect always). Acum dacă va dori vreodată să poarte, va fi decizia ei.

Citisem multe pe tema asta cu pro şi cons şi erau aşa nişte idei bulversante cum părintele încalcă dreptul copilului, cum alegerea noastră (strict în materie de cercei) îl va afecta sau nu emoțional, îl va traumatiza. Nu pot spune exact dacă ceea ce am citit m-a influențat sau nu în a lăsa să treacă timpul și să nu îi pun cercei încă din primele luni, dar știu, clar, că după primelel luni chiar asta nu era o prioritate pentru mine.

Sunt des întrebată iarna, când mergem undeva şi îi scot doar căciula: Nu are cercei? Nu! Acum cu codite şi bretonul moțat nu primesc întrebarea. Iar cu rochiță (iubește rochiile fără să am vreun merit) chiar că nu aduce nicio îndoială în ochiul curios. Ce o fi? Fata sau băiat? Nu am simțit nevoia să pun repede cercei fetei doar pentru a lămuri restul lumii că Loli e fetiță. 

Dacă o întrebi pe Loli cine poartă cercei în casă îți va spune: Mami! Şi Loli! I-am cumpărat niște gablonțuri de lipit. Când vrea cercei îmi indică folia colorată. Îi alege, apoi îi lipesc. Durează puțin purtatul, lipiciul nu e extraordinar, cad în câteva minute. Pentru ea este suficient. Nu își dorește imediat altă pereche, cere alta când are chef din nou de moțat.

Discutam zilele trecute subiectul acesta al cerceilor cu cineva şi am ascultat o teorie, aşa cum îmi spunea persoana cu care vorbeam, nefundamentată, doar feeling personal, care mie, din tot ce am citit şi auzit de la alți părinți şi oameni fără copii, mi s-a părut cea mai frumoasă, duioasă, plauzibilă şi fără a arunca vina asupra deciziei părinților de a pune cercei. Parcă mi-a liniştit cumva emoția NU-ului pe care o am legată pusul cerceilor acum. Şi mi se pare logică cumva, de bun simț.

Prin urmare, iată teoria, citez: cerceii sunt un mesaj de la mamă către fiică. Eu văd bijuteriile ca niste podoabe, care au ca scop celebrarea și adorația persoanei. Şi asta este din antichitate. Cerceii pot însemna printre altele apartenență, protecție. Eu, femeie fiind, și purtând bijuterii aş pune fiicei mele cercei (că despre ei vorbim) pentru a o “împodobi”, pentru a-i marca și întări feminitatea. Apoi, practic gândind, i-aş pune cât de devreme aş putea pentru a trece mai ușor peste asta. Pot spune că ultimele tendinte ale adulților de a-i lăsa pe copii să aleagă chestii (dacă poartă cercei, dacă va vrea rochite, să-și aleagă ce religia vrea etc) nu le împărtășesc sau, mă rog, le-aş dezbate înainte pentru a vedea care e nevoia adultului din spatele acestei intenții. Dar pe de altă parte, a nu pune cercei reprezintă o alternativă la a pune cercei așa că e “fair enough”. 

Eu las mândra cu stickere pe ureche până când voi putea purta discuția cu dacă își dorește și înțelege ce presupune întregul procesul – durere, îngrijire, posibile alergii etc. Nu pot acum să trec prin durerile ei. Nu cred că ea nu s-ar descurca dacă i-aş spune Loli, mergem să punem cercei adevărați. Ea este o mână de om și de curaj. Eu nu am curaj să o înțep pentru cercei, pot în schimb să îi transmit toate mesajele despre frumos, despre feminitate, despre cum poți fi frumos, de-a întregul, fără prea multe zorzoane. Şi dacă e musai – vom pune şi cercei, la un moment dat.

Ia dați cu teoriile voastre şi spuneți-mi cum vedeți voi acest obicei.

ps. Părerile sunt diferite, fiecare îşi asumă ceea ce spune şi face atunci când vine vorba de copilul lui.

0

Sinceritate şi încurajare

Greutățile tinereții sau drumurile tinereții până să ajungi aici, acum, fie te fac să zâmbești dacă le-ai rezolvat, fie te apasă cu vinovăție dacă nu le-ai vindecat.

Mă gândesc cu spaimă, uneori, dacă nu voi reuşi să sădesc în Loli valorile pe care le-am învățat cu timpul, sau pe cele care aş fi vrut să îmi fie mie mai clare la un moment dat. Îmi doresc ca ea să aibă încredere şi fiecare faptă pe care o duce la capăt să fie cântărită, chibzuită, să țină cont de ceea ce contează, să folosească impulsivitatea ca pe o unealtă de creație şi nu de suferință, să empatizeze, să nu regrete.

Mi se pare greu tare, adesea, pentru că nu dețin controlul tuturor emoțiilor mele şi mi-e frică că modelul meu nu o va aduce acolo unde ar trebui. Echilibrată, independentă, curajoasă şi cum nu am reuşit eu.

Știi vorba cu regretele târzii, care sunt degeaba. Nu, nu sunt degeaba. Sunt regrete dar şi adevăruri despre sine prețioase. Unele regrete sunt suportabile, răul nu a fost așa rău, altele le interiorizezi şi te întorci în timp şi chiar dacă nu ai cum cere iertare, o ceri cu fiecare gând.

Îmi dau seama că multe lecții le-am învățat acum, după ce a apărut Loli şi cum nevoile ei m-au vindecat de emoții şi m-au încurajat către altele. Am rememorat fiecare lucru cu care m-am lovit şi nu l-am rezolvat şi mi-am dat seama că şi ea poate să le trăiască şi să nu fie pregătită pentru că nici eu nu o pregătesc bine. Şi voi schimba asta. Am să o pregătesc cât pot de bine.

photo credit: www.unsplash.com

Pun tot adevărul în expresia – cea mai grea meserie este să crești un pui de om. Să îl crești frumos, conștient de forța lui şi raportul lui cu restul. Să fie puternic şi empatic, să nu ajungă la vorba – parcă sunt exact persoana care nu voiam fiu. Eu ajung la vorba asta des, mă chinuie că în momentele mele de criză, câteodată sunt exact cum nu mi-am dorit şi grav e că nu am simțit pe moment remușcare. Am lăsat furia să mă îndreptățescă, să mă simt puternică, să cer supunere fără emoție. Nu mă refer la nimic fizic, doar la vorbe. Şi eu ştiu cel mai bine cât de tare dor vorbele, şi cum supurezi la fiecare amintire.

Mă gândesc că orice altă specie pe care vrei s-o creşti, ajungi să o dresezi, îi supui instinctele şi te va asculta. Dar va ieşi la un moment dat din dresaj şi îți va arăta că nu contezi. La om nu poți face dresaj decât cu prețul sufletului lui. Te va muşca mai rău decât orice altă vietate dresată.

Am încredere că mă voi descurca, îmi prelucrez mintea şi sufletul pentru cel mai înalt grad de blândețe şi putere. Pentru mine şi pentru ea.

ps. Am simțit nevoia de sinceritate şi încurajare. Nu sufăr de perfecțiune și nici nu mă laud ca să dau lecții. Sunt un om care învață și se bucură de moment. Și recunosc asta.