0

Adio, 2014!

Da. Ultima zi din an. Primul an cu fiica mea. Bine, doar 7 luni şi ceva. A fost un an de nedescris! În toate sensurile. 🙂
Şi ca de sfârşit de an, dragi prieteni luaţi, neluaţi, părinţi deja sau în devenire sau accidental, să aveţi parte de un 2015 plin şi de care să vă bucuraţi din plin!
Vă pupăm cu drag.

0

Pupici de la Loli, Cristina!

Cristina. Mami de David. O găsiți aici. E plină de idei și vorbe care îmi plac și sunt ca de la mine de acasă. Astă vară,  pe când eram cu Loli, la plimbare, în parc, trece o subțirică, cu ceva în brațe, pe lângă noi. Eu, fuguța cu Loli, după ea. Ce ai acolo? Până să mă cunosc cu tot parcul, nu aveam cu cine vorbi. Plimbam cărutul în lung și-n lat și întâlneam mame. În fine, întâlneam niște mame.(No offence, așa era sau eram eu neieșită din casă). Cu sprâncenele unite!!!! De unde atâta supărare? Eram și eu la fel, oare? Cine stie? Cristina nu s-a speriat.

La multi ani! Un 2015 plin cu toate bunătățurile! Pupici de peste drum, de la Loli!

0

Thank you, Santa!

Soiul meu de blog a luat pauză un pic, vreo săptămână. De la răceala, care ne-a răvăsit, cadou de la moș Crăciun. Better be different next year, că mă las de sărbători for good. Eu care nu fac febră ever, însă întreb de fiecare dată acest lucru, până devin enervantă (treaba cu ipohondria, rânjesc aici), am ridicat termometrul la 39. Și Loli. Pedeapsa mai mare de sărbători nu există, clar. Thank you, Santa! Data viitoare să nu se mai repete, că mă lepăd de credință.

Am disperat puțin, atins pragul de jos al panicii, cu febra și plânsul Lolitei. Poate sunt eu prea sperioasă, anyway, nu știu ce am să fac când se va juli prima dată. Cred că, după ce am să o pansez, am să sângerez eu sufletește și am să plâng pe înfundate. M-am inmuiat!? Înainte eram zmeu, acum sunt o mami leu (nu chiar așa moale,da?) care va mușca și parchetul dacă se va împiedica fata.

Tata: nu te consuma atâta, că trebuie să o vezi și măritată. Doamne! Loli va crește??? Și uite așa, trag aer în piept, și zâmbesc. Fata mea va fi mare la un moment dat și eu voi fi acolo, cu ea!

De Revelion facem și noi briose și tort! Na’!

0

Veveriţele

Sunt adorabile, sunt jucăușe, unele chiar prietenoase, sunt vedete de cinema (Alvin, vă spune ceva?), sunt strigate cu numele de Mariana să vină la cutia cu nuci!! Despre cine să fie vorba? Așteptați încă un pic. Când m-am mutat cu serviciul, acum 4 ani, am locuit o perioadă într-un cartier fără parc. Noroc că în spatele blocului aveam un spațiu verde cu ceva alei și copaci tineri. Și aici, pe lângă noi, căței, porumbei, ciori, alte nații zburătoare și patrupede urbane, își avea casă și o mică ghidușă, mereu prezentă la nucile pe care i le puneam pe geam. V-ați dat seama? O veveriță. Acum, stau lângă un parc frumos, cu lac și multe, multe veverițe. Le vedeam cel mai des după- amiaza, dar și dimineața când ieșeam la plimbare cu Loli. Loli, îți mai aduci aminte?:)))) Îi spuneam de fiecare data..mama, am văzut o veveriță! Imi zâmbea în somn….ce știe ea ce sunt alea.

Veverițele au un farmec aparte. Sunt în aproape toate poeziile și poveștile de când eram mici și pentru că uneori au curajul să se apropie (fizic) de noi. Când se întâmplă asta nu mai avem vârstă….2 ani, 30 de ani, nu mai contează. Ne fac ziua.

Să vedem ce știm și ce ar fi de adăugat despre veverițe

Veverițele, cele care sunt la noi, fac parte din clasa mamiferelor, ordinul Rodentia, familia Sciuridae. Traducere: mamifere rozătoare, de mărime medie, cu membrele posterioare lungi, ușor disproporționate față de restul, cu coadă stufosă (majoritatea), cu variații de roșu, gri, negru, cărămiziu în ceea ce privește culoarea blăniței.

Sunt răspândite peste tot, cu excepția regiunilor polare. Se cunosc 285 de specii de veverițe, cea mai mică, ca gramaj, este veverița pigmeu din vestul Africii, de doar 10 g, și cea mai mare, de aproximativ 9 kg, este veverița gigant din India.

Au oasele ușurele, scheletul adaptat la cățărat. Picioarele se termină cu degete lungi echipate cu unghii curbate, lungi. Coada, lungă cât corpul, are rol în echilibru, signalistică (poziția cozii semnalizează starea veveriței), termoreglare. Au peri senzitivi, vibrize pe cap, picioare, pe burtică, la baza cozii. Aceștia o ajută să se orienteze în spațiu.

Veverițele ce trăiesc în arbori nu hibernează și nu formează colonii. Masculii și femelele trăiesc separat, se întâlnesc doar în perioada de reproducere. Teritoriul lor este flexibil, în funcție de resursele de hrană. Se folosesc de simțul olfactiv, văzului, și auzului în comunicare. Semnalele chimice sunt foarte importante, veverițele posedă glande secretoare la nivelul obrajilor, în jurul gurii. Marcarea olfactivă este o formă de comunicare a spațiului pe care îl ocupă, a sursei de hrană etc.

Sunt și vorbărețe! Cu toate că noi nu realizăm acest lucru și veverițele au ceva de spus –vocalizează ( între ele). Contextul vocalizator poate însemna stres, alarmă – apariția vreunui intrus, sunete de atragere a partenerilor, agresivitate.

Coada stufoasă are efect atunci când este unduită, scuturată în perioada de reproducere.

Pufoasele colorate sunt tot timpul la dietă. Consumă tot felul de semințe, nuci, le plac și ciupercile și anumiți licheni de copac. Ba mai mult, adoră seva de copac, mugurii, rădăcinile dulci. Consumă și insecte, sunt ca un fel de delicatese sau mâncare crocantă, gen chipsuri, și suculentă, în același timp. Specialiștii au observat că sunt interesate și de ouăle păsărilor mici, și că rod diverse oase, uneori, pentru a-și suplimenta alimetația cu calciu.

Veverițelor le place să aibă rezerve. Ascund mâncare pentru zile negre. Se spune, în popor, dacă veverițele fac depozite de hrană mari, este semn de toamnă scurtă și iarnă lungă. Probabil că este ceva adevăr aici. Animalele știu cel mai bine. Sunt foarte pricepute în ale depozitării. Cunosc riscurile unui depozit nepăzit, prin urmare fac depozite false și depozite în care chiar pun mâncare pentru mai târziu. Pentru observatorii leneși depozitul fals este evident, mare, atractiv și …gol!

Marianele, cum li se spune prin nordul țării, sunt foarte descurcărețe. Nu formează familii, femela crește singură puii, aceștia devin în câteva luni independenți. Sunt două perioade de reproducere pe an, primăvara devreme și toamna. Locuiesc în scorburi, unele veverițe folosesc un fel de cuib, altele crăpături sau găuri de la sol.

Au ochii dispuși foarte sus pe creștet, pe laterale, astfel încât să surprindă cât mai mult de jur împrejur și să nu fie nevoite să se tot uite când stânga, când dreapta. Sunt curioase, dar și foarte precaute. Nu le plac surprizele, clar! Dacă se simt în pericol fug. Au ceva viteză, 20 km/h. Și dacă nu le ajută viteza, atunci alergatul dezordonat, haotic le scoate din încurcătură. Pot face salturi în lungimi de 10 ori mai mari față de lungimea corpului lor. Dacă sunt pe sol, în frunzis rămân nemișcate, dacă sunt pe arbori s-a observat și următorul comportament: se lipesc de scoarță, și așa pitite urcă în coronament sau până la scorbură.

Spuneam că sunt descurcărețe. Ei, bine, au multe daruri de la natură. Sunt mici, însă la capitolul cum să ajungi la locul dorit, pe scurtătură, sunt mari campioane. Au capacitatea de descoperi drumul cel mai scurt către sursa de hrană.  După ce au găsit un loc bun, și după ceva studii asupra locației, își fac mental o hartă a rutelor posibile. Au, am putea spune,  un fel de gps intern, setat pentru drumul cel mai scurt, fără obstacole și fără invitați nepoftiți.

Veverițele sunt capabile să învețe comportamente de la oameni, și de la animalele care trăiesc în zona lor. Invață rutina altora…dacă aduce ceva potențial gustos. Veverițele știu când pui pâinea proaspătă pe geam, știu că atunci când cafeaua e pe pervaz urmează să arunci nucile. Observă locul unde au căzut și vin mai târziu sau dacă sunteți cunoștințe vechi, le va culege imediat. Cu toate acestea, să nu uitați, sunt animale sălbatice și trebuie să le respectăm. Se pot descurca și fără noi. Dacă vrem să fim de ajutor, le putem asigura hrănitori, în parcuri, pe timp de iarnă. Sunt ușor de făcut. Poate fi un proiect de familie.

Veverițele sunt prezențe plăcute în parcuri, dacă le-ați reperat sunteți norocoși. Și încă ceva…unele depozite de hrană rămân uitate. 🙂 Prin urmare fac și treburi de grădinărit. Asigură răspândirea unor specii de arbori și sunt mult mai eficiente față de noi oamenii la capitorlul – sădiți pomi!

Bucurați-vă de ele, admirați-le jocul și nu uitați să le mulțumiți pentru copăceii tineri din parc, de lângă bloc. Unul din ei este plantat de o veveriță.

Big Explorer, 2014

Image
0

Crăciun fericit!

Ieri, pe când așezam, mă rog, aruncam rufele în dulap dau peste un tricoul de-al lui Iulian. A se vedea mai jos. Da, eu sunt, rânjet larg și cu inscriptia inspirată de you make me happy. Ce vreți, este un pic cheesy, de la începutul poveștii noastre. Eram proaspăt înamorați! La fel, ca acum. Și așa este. Sunt fericită, suntem fericiți! Cu tot cu mucii Lolitei, tusea mea și aftele lui Iulian. De vreo săptămână suntem toti loviți cu câte ceva. 🙂

Noi trei. Craciun în trei! Craciun fericit!

By the way, are Loli nasul mucos, da’ cine are un dintișor drăgut, cu marginea frumos zimțată, la 7 luni jumate? Nu am vreo urare speciala de Crăciun. Vă doresc, din suflet, să fiți fericiți și sănătoși!tricou

 

0

Cunchia, vă rog!

Loli nu e mare mâncăcioasă. Gătim daily, avem congelatorul plin, în așteptarea poftei cea mare. Eu citesc fel de fel de reţete  pentru bebei, poate-poate. Şi ce îmi doresc eu. Quinoa! Loli mănâncă iaurt, nu cu mare poftă, da’ îl vrea. Celelalte chestii, pe care le pregătesc, sunt niște afurisenii, nu merită gustate nicicum. Și ca să nu fie iaurt și atât, să combinăm, să dregem, să îngroşăm mațul copilului.

Sâmbătă dimineaţa facem lista de cumpărături.

– Să scrii şi quinoa pentru Loli. Găseşti la plafar.

– Cum? Cum se scrie? Scrie, pleacă, vine după 3 ore, umple holul de plase și începe din usă.

– Hai să te fac să râzi

– Ia zi

– M-am dus după quinoa aia. Şi intru în magazin, mă duc ţintă la tejghea şi cer foarte sigur şi convins: cunchia. Dați-mi cunchia, vă rog. Fata care vindea face ochii mari și mă întreabă: ce să vă dau? Eu: cunchia pentru bebeluși. La fel de uimită, îmi spune că nu știe ce este și nu are. Scot telefonul și citesc denumirea. Nu era exact cum am spus-o :), în fine, îi arăt și ei. Ea: ca eliberată dintr-o menghină: Q U I N O A , da, quinoa!!!!.

Eu deja mă țineam de clanța de la ușa debaralei. Să nu ne prăbușim. Râdeam cu lacrimi. Loli, la mine în brațe, era și ea vesela, așa cam pe lângă subiect, da` dacă era de râs, ea s-a conformat. Cunchia asta ne-a făcut ziua.

0

Puterea cuvintelor

Zilele trecute, seara, cam pe la ora de baie a Lolitei, sună cineva la uşă. Ne uităm unul la altul :). Niciunul valabil să răspundă. Unul deschiloţat de hainele de serviciu, alta cu nădragii de casă şi cămaşa găurita de alăptat. Trage Iulian ceva pe el şi deschide. Şeful de scară făcea chetă pentru nenea Paul. Nea Paul dădea gunoiul în fiecare dimineaţa. De fiecare dată l-am blagoslovit, în gând şi face to face: Nu mai trânti, dom’le, uşa aia, că sare copilul ca ars! Şi nenea Paul, mare iubitor de fundul sticlei de orice, avea o vorba pentru Loli. Ce face, gândacelul? Şi băga capul în landou sau dacă era în brațe, o lua de mânuță. Paranteză: urăsc când oamenii fac asta, fără veste. A mea este cu degetele mai tot timpul pe amigdale şi de la lift până în parc linge degetele și la alți 5 oameni. Uite așa, stau cu şerveţele la pândă! Încheiat paranteza. Iulian, generos, scoate din portofel bani, dă la oameni şi închide uşa. Scăndălesc, din dormitor, un pic, că a dat prea mult, apoi îmi amintesc de gândacel şi mă înmoi. Gândacelul! Gândacelul din brate mă înduioşează şi uit. Da! Iaca forță!

Ştiu că unele vorbe mă ridică sus pe statuie, altele mă lipesc mărunt sub postamentul ei. Ei, bine, sper că am să îmi învăţ fiica să fie responsabilă cu cuvintele şi să îşi asume fiecare vorbă. Căci, probabil, nu sunt singura care a avut parte de-a lungul timpului de cuvinte care au rănit şi supurat obsesiv, vreme multă, până au adus vindecare. Dar și regrete, după ce am aruncat altora, în faţă, unele.

Cred cu tărie în exprimarea liberă a fiecărui gând şi cred, şi mai mult, în a nu spune peste cât e nevoie. Este precum lingura de mâncare, în plus, care te îngraşă, pentru că simţeai nevoia de încă, un pic, ca să fii îndestulat.

0

Vrăbiuţele

Sunt mici, gălăgioase, sunt peste tot, au o bucurie de a trăi molipsitoare şi unele se strâng, precum mărgelele, în şir, pe marginea balconului meu. Primele ciripituri ale papagalilor mei nu erau papagaliceşti ci…pe limba vrăbiilor. Da! Despre ele este vorba. Zilele trecute le-am urmărit. Eram în căutare de inspiraţie şi privindu-le mi-am amintit de simpaticele mele (peruşii mei) care erau înebunite după vrăbiuţe. Le chemau, la balcon, să cânte, să repete împreună cântecelele lor.

Le-am admirat întotdeauna! Sunt rezistente, sunt descurcăreţe, au curajul să locuiască printre noi. Asta mi se pare fenomenal. Vrăbiuţele sunt imune la noi, ne tratează  doar cu veselia lor şi, astăzi, când bombăneam iarna, mi-am dat seama că dacă nu ar fi fundalul lor sonor, zborurile lor de colo – colo, cu glasurile specifice,  zilele ar fi searbăde. Sunt fan vrăbiuţe!

Ceva detalii

Vrăbiuţele sunt păsări de dimesiuni mici, cu picioruşe scurte şi puternice, un pic bondoace, mai mult înfoiate. Sunt sociabile, majoritatea speciilor trăiesc în stoluri, colonii, cam 20-30 de perechi, şi se hrănesc pe sol. În mare parte sunt foarte legate de aşezările umane. Nu sunt foarte pretenţioase în ceea ce priveşte casa lor. Folosesc orice crevasă, gaură, scorbură de natură umană sau naturală. Dacă nimic nu li se potriveşte, în zona unde s-au aciuat, îşi contruiesc cuiburi mai mult sau mai puţin sferice, pentru care materialul de construcţie  este la discreţie: pene, paie, beţigaşe, câlţi, lut. Sunt puţin dezordonate şi,  având în vedere energia de care dau dovadă, le înţeleg. Nu au timp, sunt în continuă mişcare, în căutare de hrană, de jucat în apa de la cişmea, de descoperit locul cel mai bun pentru firmituri.  Da, când spun că le înţeleg, mă compar puţin cu ele, aşa ca o scuză. Nici casa mea nu e lună, tot timpul, doar e locuită! 🙂

Nu sunt bune cântătoare, acest lucru vine, probabil, datorită lipsei trilurilor susţinute. Si ce dacă! Mi-e îmi place ce cântă ele acolo, ce comunică, pe tonuri ciripite foarte puternice, plăcute, pline de veselie.

Coloritul variază în nuanţe de maro şi alb murdar, prăfuit sau mai clar maro pestriţ cu burta albicioasă. Femele şi juvenilii (adică puii) sunt mai şters coloraţi, aspect prăfuit, fără negru pe bărbie. Majoritatea vrăbiuţelor sunt sedentare sau dispersate în afara perioadei de reproducere, la unele specii se înregistrează mici rute de migraţii. Această particularitate se aplică doar speciilor care trăiesc la altitudine mai înaltă, în zonele montane, unde temperaturile sunt mai scăzute; în anumite perioade ale anului, migraţia fiind spre zonele mai joase, unde temperatura este mai blândă.

Le plac duşurile în praf şi apă. Cred că nu v-a scăpat aceast obicei al lor! Bunicii mei spuneau despre acest lucru ceva de genul –  fac „a ploaie”!  Adică, dacă vrăbiuţele sunt agitate şi se scaldă în praf sau apă sigur vremea este în schimbare. Și se cam adevereşte.

Regimul lor alimentar, la modul general, constă în seminţe şi insecte. În funcţie de sezon procentul de seminţe şi insecte variază. Termenul definitoriu pentru dieta vrăbiuţelor este de granivore. Prin urmare, predomină seminţele, chiar s-au specializat datorită traiului lângă oameni, să consume pe lângă seminţele plantelor sălbatice şi seminţe de plante cultivate, seminţe folosite în hrana animaleor domestice, resturi umane. În timpul perioadei de reproducere dieta lor constă şi în insecte, larve de insecte, viermişori, orice are conţinut proteic ridicat. Primele mese ale puilor nu sunt vegetariene, ci bogate în proteină animală. Trebuie să crească repede, şi să înceapă fără întârziere antrenamentele de zbor.

Trebuie să menţionez că sunt competitive în ceea ce priveşte sursa de hrană. Sigur aţi observat prin parcuri acest lucru. Luptă pentru fiecare firmitură cu păsările mai mari aflate în zonă. Se adună mai multe pentru îndepărtarea pofticiosului nedorit. După ce l-au alungat începe hrănirea cu respectarea ierarhiei de vârstă şi sex. Masculii au prioritate, apoi femele şi puii.

Vrăbiuţele formează perechi în timpul unui sezon de reproducere sau pe toată viaţa. Masculul  de oraş „cheamă” posibila parteneră la cuib, după ce l-a construit, şi prin diferite manifestări specifice îşi prezintă lucrarea şi pe sine. Masculii nu sunt teritoriali, teritoriul lor este zona din jurul cuibului. Speciile ce trăiesc în afara zonelor locuite de oameni sunt teritoriali, au cântece de atragere a partenerelor mai elaborate, îşi prezintă aptitudinile de zbor prin mişcări bine puse la punct  şi îşi apără cu convingere locul deţinut. Puii apar după 12-15 zile, sunt golaşi, cu aripile de zbor, mici, abia conturate. Numărul lor variază între 4-6. Puii sunt complet acoperiţi cu pene după 15 zile. Ambii părinţi participă la creşterea lor. Puii sunt nişte mâncăcioşi, iar părinţii neobosiţi în a le procura bunătăţuri. La speciile din zonele temperate reproducerea are loc primăvara spre vara, iar la speciile din zonele tropicale, la sfârşitul sezonului ploios. Rata de supravieţuire a puilor este de 45%, majoritatea accidentelor şi pierderilor se înregistrează  în momentul în care încep antrenamentele de zbor. Se rătăcesc sau nu se mai pot întoarce la cuib. Cad pradă pisicilor şi câinilor.

Cum credeaţi că rezistă vrăbiuţele la frig? Uită animozităţile şi se strâng la un loc, într-o tufă, arbore unde se odihnesc împreună, în dormitoare comune, astfel fac faţă  gerului ce se lasă peste noapte. Şi dimineaţa devreme, când ai chef să mai moţăi un pic şi ai geamurile mai subţirele îţi vine să la baţi. Sunt atât de gureşe şi bucuroase că încep zorile şi a trecut noaptea, că ori te apucă furia pentru deranjul de la somnul dulce de dimineaţă, ori te învioreză şi îţi crează sentimentul că ziua va fi plină de evenimente plăcute. Eu le experimentez pe ambele, în funcţie şi de toanele mele.

Să vă mai spun de viteza de zbor şi vă las, pe voi, să continuaţi studiul privind aceste mici făpturi cu care ne-am obişnuit atât de mult, şi care fac, practic, parte din familia noastră. Deşi par greoaie la zbor, datorită alurii bondoace, sunt destul de rapide, pot zbura cu viteze de până la 40 km pe ora, chiar 50. Uneori, zboară aşa de apoape de noi de parcă ne-ar întâmpina pentru cine ştie ce veste. Poate despre vreme, despre ce mai este prin parc!!

Sunt adorabile! Sunt descurcăreţe, numărul lor nu se află momentan în descreştere, prin urmare nu sunt încadrate ca fiind vulnerabile. Lăsaţi-le să se odihnească pe pervazul gemului vostru şi molipsiţi-vă  de bucuria lor de a fi pe Pământ!

Articol publicat în revista Big Explorer, aprilie2014

Image
0

Mama cangur

Ce aveţi acolo? Asta este o întrebare frecventă când iesim la plimbare în Boba. Loli, fiind mai mică, nu se vede foarte bine, i se ițeste doar părul sau căciulița şi par gravidă, dar nu sunt. Ce duce asta, oare? Şi primul care m-a întrebat a fost un nene, bunic probabil. Ce aveţi acolo? Eu: o fetiţă. El: pot să o văd şi eu? Trag de material mai bine şi vede făţuca  prinţesei. Pleacă nenea mulțumit, urându-ne de bine.

Mama mea prima dată: în ce? uoarp? Mamă, stă bine? Tot ea îşi dă răspunsul. Da, stă la mama.  Prietenele mele, Helena şi Diana, mi-au cumpărat acest minunat wrap elastic, înainte să nasc. Puii mici – mici, aşa cum e Loli a mea, au nevoie de siguranţă. Şi purtatul, precum cangurii, îi ajută emoţional şi psihic. În afara uterului totul e amplificat şi înspăimântator. La mama este apărat!

Aţi văzut bebei care protestează la purtat? Nu! Şi nu se “învaţă”, după vorba multora, care preferă să zgâlţâie cărutul, în loc să liniştească copilul în braţe. Bine, nu judec pe nimeni, fiecare este liber să aleagă pentru sine şi pentru bebe. La pieptul meu ştiu că nu o mai doare burtica, că va dormi linistită, că se va simţi iubită. Însă NU purtaţi copiii oricum. Ei vor accepta orice poziţie, clar. De aceea, când alegi un sistem de purtare, pentru siguranţa bebeluşului, de fapt sănătatea lui, merită să faci un pic de searching. Poziţia corectă presupune 2 consoane din alfabet: M, C. M să fie descris de poziţia picioarelor, fundul mai jos faţă de genunchi, C-ul de coloană, care nu trebuie să stea dreapta.

Dacă nu te convinge purtarea alfabetizata atunci mergi pe probatelea. Există această posibilitate. Sigur aşa realizezi ce ţi se potriveşte şi te convingi de sinceritatea producătorului. Nu lungesc vorba aici, că material documentar are d-l  Google îndeajuns. Nouă ne place plimbarea aşa îmbrăţişate şi susţinem purtatul, hai babywearingul, în orice sistem de purtare ergonomic. Iată şi dovada:PhotoFunia-33e904c

0

Puiul de om

Trebuie să recunosc că până acum nu m-am gândit la noi. Am căutat cele mai bune mame din regnul animal, cea mai lungă perioadă de gestație, cei mai buni părinți, puii independenți (descurcăreți, încă din primele secunde de viață), puii mămoși și cu nevoie de training într-ale supraviețuirii. Și mi-a scăpat chiar puiul de om.

Știu că nu vă vine să credeți, ne naștem cu o mulțime de atuuri și adaptări pe care le pierdem pe măsură ce creștem. Nu e ceva rău, este legat de evoluția speciei umane, de modul în care ne-am adaptat de-a lungul timpului.

E greu să fii bebeluș, am realizat asta de când sunt mama, ca să nu mai vorbim de meseria de mămică pentru care nu există ucenicie și nici vreun articol care să se potrivească perfect cu nevoile, așteptările bebelușului tău și ale tale. Cu toate acestea orice pui, inclusiv cel de om, este o binecuvîntare și parcurge un traseu plin de aventuri de la celula-ou până pleacă de acasă, adult fiind. Dacă v-ați dorit, vreodată, să deveniți peste noapte mari, vă cred pe cuvânt. Se pare că adulții uită tot și își doresc tot de la urmașii lor.

Un lucru pe care l-am observat la fiica mea, după naștere, a fost  puful ce-i acoperea întreg corpul. Hmmm, în sinea mea, oare va rămâne așa păroasă? Sper că..nu!  Surpriză, cade! Părul fin ce acoperă corpul bebelușilor este de fapt una din adaptările, de care azi ne lipsim, la prima întâlnire cu lumea înconjurătoare. Da, este un fel de haină călduroasă, numită lanugo, caracter remanent dacă privim către originea speciei umane. Lanugo apare în timpul vieții intrauterine și se pierde după câteva luni de la naștere. Dacă ați urmărit vreo schemă cu dezvoltarea embrionară la animale probabil ați observat că până într-un anumit stadiu toți embrionii sunt la fel, după care apar diferențele caracteristice speciilor de la care provin. Vă spune ceva teoria evoluției dintr-un strămos comun?

Aveți frați mai mici? Cei care au fost invadați de mici urlători, simpatici…când ați hotărât voi asta, știu că atunci când un bebeluș te ține de deget îți va da drumul greu. Îți dai seama de puterea strânsorii după vârfurile degetelor. Devin albicioase. Acest reflex de prindere se întâlnește și la picioare. De ce? Să nu cadă, să nu fie scăpați. 🙂 Vă gândiți la un animal anume care stă agățat de corpul mamei? Exact așa și puii de om. Au moștenit acest reflex de la rudele îndepărtate. Și încă ceva, imediat după naștere dacă sunt lăsați pe burtica mamei se târăsc, ajung singuri și sigur la pieptul mamei. Știu ei că acolo e ceva bun de mâncat. Nu e de încercat acasă, cu frații mai mici, strânsoarea unui bebeluș, care se pare că este atât de puternică încât acesta poate sta suspendat în aer, suportând întreaga greutate a corpului lui, doar cu degetele strânse de la o singură mână.

Urechile ascuțite! Nu vorbim deocamdată de simțul auzului bine dezvoltat, deși este ascuțit încă de la naștere. Este vorba de forma urechii la unii nou născuți, mai exact marginea superioară, opusă lobului, pliată a urechii. Este un fapt probat! În loc să fie perfect rotundă, are un mic vârf. Vârful cu pricina a fost denumit tuberculul lui Darwin. Și conform teoriilor lui aduce cu urechea rudelor noastre  din junglă.  Rămâne așa puțin timp și, pe măsură ce bebelușii cresc, marginea urechii devine rotundă, tuberculul abia se mai zărește..

Puiul de om are un mic dezavantaj la naștere, nu vede bine. Acest ”dezavantaj” este suplinit de alte simțuri: auz, miros, gust. Ochii bebelușilor la naștere sunt complet echipați cu cele necesare vederii, și, cu toate acestea, au nevoie de încă câteva luni pentru ca tot ce-i în jurul lor să devină clar și colorat. Creierul unui bebeluș nu poate procesa imaginile, încă. Prin urmare, să nu credeți că e ceva în neregulă cu ochișorii lor, trebuie doar să mai crească puțin. Spuneam de miros..da. Simt prezența mamei, fără să fie în aceeași încăpere cu ea, de la o depărtare de 7-10 metri. Nu e de mirare că atunci când am ieșit din casă, fetița mea, care dormea, a reacționat. Nu mi-a mai simțit mirosul, și, drept urmare, a isterizat, un pic, vecinii. J

Copiii cunosc anumite arome din burtică. Încă din săptămâna 28 de sarcină bebelușii pot simți aceleași mirosuri pe care le simte și mama. Lichidul amniotic face ca mirosul respectiv să fie și mai puternic. Prin urmare, dacă ați comandat ceva aromat, sigur bebe va ști.

Gustul la omuleți este foarte pronunțat pentru un singur aliment, în primele luni de viață. Adică la laptele mamei, sau formulă, sau orice lichid ce are în compoziție proteine din lapte. Papilele gustative ale micilor oac-oac ating impresionanta sumă de 10.000. Sunt prezente pe limbă, cerul gurii, pe obraji (la interior, da!), partea posterioară a cavității bucale. Pe măsură ce lunile trec, papilele extra dispar.

Recunosc! Nu știu să înot. Nici nu mă pot convinge să învăț. Îmi doresc, și mă duc la piscină cu gândul să învăt, dar când pun piciorul în apă, uit tot. De unde frica de apă, de fapt de lipsa unui substrat stabil pe care să calc? Nu știu. Bebelușii nu au astfel de temeri, știu ce au de făcut atunci când îi lași în apă, își tin respirația, dau din picioare și mânuțe. Este clar că le pace apa, bălăceala, doar vin pe lume după un înot de 9 luni. Această abilitate se pierde, însă dezvoltată în continuare, vă garantează un copil campion la înot. Glumesc, evident. Avantaj: nu va avea nevoie de lecții intensive de înot. Ca subsemanata!

Beți repede o cană cu apă! Ați respirat îndelung după? Sigur. Expresia ”am băut pe nerăsuflatelea” pleacă de la un fapt adevărat. Am pierdut abilitatea de respira în același timp cu înghițirea. Cine poate face asta? Puii de om sau sugarii, că asta sunt în primele luni, până pe la 6 luni, și după. Acest reflex începe să dispară după primul an de viață.

Suntem mintoși! Asta nu ne plasează în vârful piramidei evolutive. Suntem inteligenți pentru stadiul de dezvoltare la care am ajuns. În lumea vie fiecare organism, din punct de vedere al ”inteligenței” deține locul 1. Adică, este adaptat nevoilor existențiale, deține achizițiile necesare supraviețuirii. Când spuneam că este greu să fii bebeluș am avut în gând și latura evolutivă a sistemului nervos. Nu mergem din prima secundă a vieții, nu vedem excelent, nu știm să căutăm adăpost, în afara brațelor mamei, nu știm multe comparativ cu puii altor mamifere, DAR achizițiile ulterioare ne diferențiază la nivel de dezvoltare de restul mamiferelor. Responsabil? Creierul.

Ne naștem cu capul mare, facem ”capul mare” părinților când creștem. De ce este mare? Creierul unui nou-născut reprezintă 10 % din greutatea la naștere. La adulți raportul este de 2%. Creierul crește în același timp cu noi. La sfârșitul primului an de viață creierul unui copil crește de două ori și jumătate, iar la finalul celui de-al doilea an își triplează mărimea de la naștere. Concluzii? Vă las temă de gândire. Creierul este pregătit pentru viața în afara uterului, impulsul de care are nevoie este nașterea. Partea creierului responsabilă cu gândirea, emoțiile, controlul musculaturii se pune în funcțiune din momentul în care bebe a luat prima gură de aer.

Comunică bebelușii, deși nu știu încă să vorbească? Bineînțeles, noi nu mai știm limbajul lor. Asta este dezavantajul evoluției noastre. Comunicăm din primele clipe de viață, însă adulții nu mai țin minte limbajul primar. Oare de ce? E legat de memoria noastră. DA!

Acest articol a fost publicat, cu mici adăugiri, în revista Big Explorer, numărul din septembrie 2014

.