0

Acasă cu copilul

Știu că majoritatea își doresc sau le este dor de perioada când stăteau cu copilul tot timpul. Sunt momente dragi, chiar dacă uneori sunt copleșitoare, simți din plin cum se adeverește faptul că cea mai mare realizare a ta este copilul, de fapt, creșterea lui.
Fie că alegi un an sau doi sau trei (la început nu ai idee, perioada se schimbă pe parcurs) sau mai mulți ani de concediu, timpul petrecut împreună este important atât pentru părinte cât și pentru copil. Mama sau unul dintre părinți, sau ambii, se remodelează fizic și psihic după cele 9 luni sau mai puțin de așteptare, copilul alături de părinți se adaptează sigur și în siguranță, crește, învață, înfruntă lumea și ce e în ea. Pe lângă refacere, e și un fel de upgrade ca om, femeie, bărbat, soție, soț, copil mare ai unor părinți (deveniți bunici).

Revenind la dor, după perioada de stat cu copilul, vrei și nu vrei să te desprinzi. Îți dorești dorul așa cum dorești eliberarea. Să ai un program, poate de serviciu, oricare ar fi el, să pleci și să revii la viața de părinte a unui copil. Ai nevoie de asta.

La mine nu a fost doar 2 ani. Al treilea an cu Loli era necesar. Poate vor fi mai mulți, nu știu. Pe ea, anul în plus cu mine, a ajutat-o mult, pe mine m-a ajutat și m-a sleit, în același timp. Știu beneficiile și sacrificiile făcute, le-am dorit, nu puteam accepta altă opțiune.

Timpul de creștere a copilului însumează niște ore care pot egala un serviciu tare solicitant. Un serviciu personal, plin de joacă, de oboseală, de stres, de stări de exaltare și de depresie, cu multe situații, momente noi, până și cu deadline-uri.

N-am crezut că o să fac față. Când mai aveam câteva săptămâni și urma să nasc făceam cursuri. Voiam acțiune. Am intrat în capcana – ai să stai acasa cu copilul, să vezi ce o să îți lipsească toate, ai să devii femeia care vorbește doar despre un singur lucru, ai să fredonezi doar cântece de leagăn, ai să ieși rar, ai să bla bla. Și ce dacă, so what, vezi-ți de treabă. Sunt același om, prieten, ceva mai ocupată. Nu am devenit ciumată doar pentru că am devenit părinte. Să nu spuneți  treaba cu “ai să” unei viitoare mămici, unor viitori părinți, pentru că aveți de la mine cele mai nașpa gânduri. E bine să prezinți o realitate personală, nu una auzită și îndepărtată de adevăr. Și ce dacă simți nevoia să vorbești despre copil, este normal, acum ai alte preocupari decât cele de dinainte, viața nu a devenit lipsită de acțiune și e la fel de palpitantă ca a celor fără copii. Din cauza unor astfel de gânduri induse simțeam că trebuie să îmi ocup mintea și cu altceva decât sarcină, copil ce urmează să se nască. Urmam cursuri, îmi făceam planuri de cum am să fac multe și tot ceea ce nu am făcut până atunci, pentru că eu (voiam să demonstrez/demontez teoria) voi avea timp, spațiu, inspirație. Timp nu am avut, nici spațiu, inspirația mi-a venit, și dacă aș fi putut să o înmagazinez pentru mai târziu, cu siguranță aș fi făcut-o.

Ei bine, timpul meu acasă cu copilul s-a prelungit. Sunt printre părinții fericiți după unii, după alții nu. Sunt fericită, mulțumită oricum. Am și acele momente când nemulțumirea mi se cuibarește în suflet și acceptarea nu vine, nicicum, pentru lucrurile care merg așa cum merg. Cu toate astea, de fapt, am realizat multe cu mine și pentru copilul meu.  Nu e cum mi-am imaginat, însă este acolo unde nu vedeam nici dacă m-aș fi teleportat.

Aud des ce norocoasă sunt că pot să mă bucur de fiecare moment cu fiica mea, cum plâng mult și sfâșietor copiii altora atunci când rămân la grădiniță. N-ar trebui să delimităm norocoșii (ca mine) și mai puțin norocoșii (ca voi). Nu poți să știi niciodată dacă presupunerea ta legată de statul meu acasa este corectă. Eu sunt norocoasă în felul meu, cu copilul meu, care are nevoie acum de mine. Voi sunteți la fel de norocoși, numai că unele nevoi sunt diferite, necesita timp, terapie, prezența unui părinte tot timpul.
Dacă gestionăm corect astfel de situații (în timp, doar învățăm pe parcurs), ajungem să renunțăm la categorisirea de mai sus. Și vedem adevărul, copiii sunt diferiți, achiziționează diferit și în ritmul lor. Fiecare părinte trebuie să se asigure că își concentrează resursele astfel încât copilul său își atinge potențialul său, conform vârstei, stării de sănătate mentală și fizică. Asta fac eu, mă asigur acum, pentru mai târziu, că fata mea va avea abilitățile neceare pentru a se descurca între copii, între oameni, într-un oraș, în lume. Nu fac referire la altceva căci aici printre noi e jungla, nu în natură.

Nu contează timpul (contează, evident) petrecut cu copilul, în sensul de cantitate. Calitatea lui contează enorm, degeaba te bucuri de lipsa unui serviciu sau de orice te ținea ocupat înainte de copil, dacă nu ești prezent cu el, la nevoile lui. Atunci când sunt la mijloc nevoi specifice, evoluția lui și a ta ca părinte este în mâinile tale. Depinde de tine să deții controlul calității vieții copilului și al tău ca părinte.
Acasă cu copilul, concediul prelungit, poate fi o soluție bună atunci când ai nevoie, de timp și resurse, să lucrezi, să te joci, să exersezi cu copilul tău abilității, deprinderi, să îl pregătești suplimentar pentru viață. În final, te pregătești pe tine pentru toate grijile, temerile legate de etapele lui de creștere. 

0

Despre numere, cuvinte și alte îndeletniciri

Adevărul este că nu am numărat atât de mult (cărți, păsări, mingi, fructe, tigăi, firmituri de praf) de când nu-mi aduc aminte. Acum număr pentru Loli zi de zi. Dacă trece de duoi (2) fac mătănii. Am zis!
Jucăm pe culori cu tot ce ne cade în mână. Le știe, da’ așa căpoasă nu am văzut. Le spune când vrea, cum vrea, în ordinea ei, pe tonul ei și cu Nu înainte. E taur! Nu cred în zodii, doar în cea a fiică-mii cred.

wp_20161019_19_29_26_pro

turn colorat, vârful e verde, nu?

Punem lucruri, sortăm, îngrămădim, ascundem, găsim, redescoperim marea cu sarea, în brațe cocoțată. Podeaua o arde la tălpi și spatele meu trudește. Bine că nu e dolofană că eram disperată acum. Sunt oricum, 7 kilograme nu sunt comode psihic de fel.

wp_20161121_001

vrei în brațe, bebe? mai bine te învârt…

Ziua, noțiunea de pat nu există. Și dacă vreau să nu demisionez din postul de mamă, atunci pat și pernă devin. Mă uit la tv sau trag un ochi pe calculator. Culmea-culmilor când vreau tv nicio emisiune, film care să îmi gâdile ochii și liniștească neuronii. De butonat nu pot că poziția nu e pe placul ei și somnul o lasă dacă palmele mele nu stau căuș sub fundul ei. Știu că în ceva ani o să fugă de prea mult pupat și îmbrățișat și că o să îmi doresc momentele de acum. Îmi place să o țin și să îi protejez somnul, numai că îmi doresc câteodată să prefere patul și eu să stau cu brațele mele în brațe și să mă car doar pe mine.
wp_20161118_14_26_55_pro
Noaptea, doarme pe pat, cu o mână neapărat sub perna lui Iulian, cu alta spre mine și la cap cu Mickey (perna cu Mimii). Dacă te apuca plimbatul noaptea prin casă, sare direct în fund să te însoțească. Nu e chip să faci vreo treabă fără știrea ei. Cum nu e chip să dormi lățit și tolănit după poftă. Marginea, dunga patului este liberă pentru amândoi, suntem precum nordul și sudul, nu prea ne intersectăm. Ne pupăm, în aer, pe deasupra mândrei și ne atingem, un pic, vârfurile picioarelor bucuroși că avem acolo spațiu. Restul este pentru mândra. Când s-a cocoțat în patul nostrul? De la 10 luni și altă discuție pe temă este sortită eșecului.

wp_20161019_18_21_42_pro

Mimii, Mimii

Cât despre cuvinte, apoi sunt de două categorii mi și pe. Măr, miau, meu, mare, morcov etc sunt mi. Păr, pere, pat etc sunt pe, câteodată pa, dar încă nu fac categorie aparte. Are și excepții de la regulile ei, spune și cuvinte întregi și pe fugă ca să nu mă prind. Simt că în curând acești mi și pe vor evolua și am așa o teamă că le voi duce dorul în clipa când va arunca cu toate cuvintele. Dar am sa tac, așa pauză de corzi vocale vreau să savurez!

Când încerc să o determin, prin joc, să exerseze dreapta și stânga, să vezi ce scandal. Lucrează mult cu stânga, dreapta o uită nemișcată. Va scrie cu ce mână o vrea, acum le antrenăm pe ambele. Nu vreau să fie ca mine. Eu dacă mă reapuc de condus trebuie să fiu și mai riguroasă cu stângile mele. Să se clarifice odată și să își accepte poziția.  Bietul copil, mamă-sa nu le dibuie bine și el trebuie să le știe. O să mă taxeze Loli la treaba asta când va prinde glas.

wp_20161102_16_18_29_pro

mergem la dreapta, da?

Să ne jucăm de-a răbdarea, păzea! Zici că mi-a copt-o universul pentru toate relele sau cele bune, pe care nu le-am făcut sau le-am frunzărit din lipsă de răbdare. Eu nu am răbdare, sufăr de grabă și de fac totul acum, aici, așa cum iese, doar să fie gata odată. Loli este doar grăbită. Când nu e pe placul ei, gatam e cuvântul ei. Cu toate astea așa se muncește să rabde, să învețe, că îmi dau lacrimile. Vrea și îi iese. Nu cred că am să fiu vreodată ca ea.

Are mania curățeniei și a dezordinii. Ambele. Da, da. Ea arunca, ea culege. Face și design. Le rearanjează sau asorteaza cu vreun ciorap murdar și o hârtie înmuiată în gură. Așază pe diagonală hainele ei, alea care le-am pus în sertar cu 5 minute înainte. Dacă o întrebi cum i-a ieșit aranjamentul îți spune daaaa, bi (bine).

În weekend de atâta bucurie că suntem trei, face orice îi trece prin cap și dacă e ceva cu care nu sunt de acord, în clipa în care încep teoria, fuge la tati, tati. Să scape, de dondăneală. A învățat repede treaba asta, nu? Și tare nu-i convine când tati nu o salvează și îi explică cum stă treaba. Dar e altceva, vine de la tati și îi trece instant.

Adevărul este că nu am văzut toate astea până acum, mi-am imaginat cum va evolua, dar nu mă poziționam în prezentul de acum. Nici ziua de mâine nu o văd, e cam aventuroasă mămicia asta cu Loli. De ziua prematuritații a circulat un text cu care nu sunt total de acord (îl caut!). Nu știu de ce – eu, Iulian și ea – am fost aleși pentru ce a trecut și ce urmează, știu doar că atunci când e greu, de îmi vine să capitulez permanent, vine ceva ușor, lin, atât de vesel și cu atâta fericire, că merită totul.

0

Tartă cu cireșe și vișine

Am făcut curățenie în congelator și ce să faci cu două pungi de fructe: Vișine și cireșe? Compot și tartă. La compot nu ai ce greși, everybody knows. La tartă fără gluten…altă poveste.

De data asta s-a implicat și moața. M-a ajutat să scot sâmburii, așa un dezastru am făcut pe masă și haine, dar i-a plăcut mult joaca asta. Era să ne spargem dinții în sâmburii nescoși, că nu am fost vigilentă și se pare că unii s-au strecurat. Nu dau vina pe nimeni, se vede? 😊
A bătut și ea albușurile, jumate pe masă, și ce-a mai rămas în castron. A turnat în ploaie făina și cireșele la final.

img-20161116-wa0018   img-20161116-wa0015
Bun! Surpriză…ne-a ieșit! Făina fără gluten este nesuferită rău, trebuie să știi exact ce vrei să faci și să ai făina potrivită, altfel te muncești în zadar. Nu crește, nu se leagă…am oftat de prea multe ori după ce am chinuit maclavaisuri nereușite.

Am cumpărat o făină specială pentru prăjituri.
img-20161116-wa0016
Cum n-am găsit o rețetă care să folosească fix ingredientele noastre, am adaptat:
– 5 ouă mici, de la cora, bio, găini crescute la sol etc, mult mai mici față de cele bio de la mega
– 3 linguri sirop de arțar
– 10 linguri făină fără gluten
– o mână de cireșe negre și una de vișine.

Albușul l-am bătut separat. Nu am găsit chestiile alea pentru mixer, așa că mixer am prestat la mână. Cu ajutorul mândrei am bătut bine treaba, puteai întoarce castronul și invers.
Am pus și restul ingredientelor, amestecat, pus în tavă și asta a fost.

img-20161116-wa0005
Bon apetit!

0

Vorbe pe care nu vreau să le aud

Știi vorba a pune sare pe rană. Da, câteodată poți trece cu vederea, alteori rămâi uluit cum de auzi așa ceva. Sunt momente când sunt mega sensibilă (sunt om, am zile și zile, da!) și pe lângă toate ale mele, cineva își propune din două vorbe să îmi adune și pe toate cele nerezolvate ale lui. Și e cam împovărător.

Știu că nu e nimeni obligat să se pună în papucii mei și să mă înțeleagă, să spună cuvintele care trebuie sau să îmi spună orice numai să nu mă întrebe exact ceea ce eu nu aș face (de obicei, că am și eu scăpări).
Am impresia, sper că e doar în mintea mea, că a devenit un fel de trend în a mă interesa ce faci, cu toate că de fapt nu mă interesează, însă îmi hrănește nevoia de a ști că viața nu e roz pentru tine, pentru nimeni. Și scurm acolo unde știu că doare.

Cum poți să nu realizezi că cea mai bună întrebare nu e cea care îți vine ție pe limbă, sau care poate te macină pe tine din milă sau din orice alt sentiment, sau la care știi că și eu vreau răspuns pozitiv?

Cum poți să fii lipsit de empatie, bun simț când spui: Ai rezolvat problema? Când știi că e vorba de ceva necunoscut. Eu accept lucrul ăsta zi de zi, lupt cu el, îmi umple și golește mintea și bolborosesc în gând și tare universul și totodată mă simt plină de noroc pentru ce am. Și n-am nevoie nici de falsă empatie, nici de înțelegerea ta. Dacă ai fi interesat să știi ce fac, ce facem, ai avea o altă abordare.
Cum să faci asta? Dacă chiar vrei să știi, atunci trage aer în piept și întreabă-mă: Cum de îi faci codițele alea așa simpatice?

Când îți vine pe limbă să tragi concluzii cu privire la ceea ce fac și cum ar trebui să fac, la fel, trage aer în piept, și taci! Nu e cu supărare. Prefer să nu spui nimic, să nu te intereseze, să vorbim despre lună și stele, să observi și să gândești ce vrei. Nu țin neapărat să știu pentru că nu dau doi bani. Mă deranjează, de fapt, să îmi arăți minciuna și prefăcătoria.

Când știi că vorbele rostite sunt puține sau multe dar nu pentru urechile tale, nu întreba: Vorbește? Câte cuvinte știe? Ce te macină? Vrei să te conversezi, cu un mic om, despre astronomie și nu crezi că vei avea feedback. Frumos ar fi așa: Pune-te pe joacă, uita-te mai bine în tine și amintește-ți un joc pe care nu l-ai jucat de ani.

Știi că ne hrănim sufletul și mintea, corpul cu cât putem, cu trei fire azi, cu alte două mâine și ne bucurăm pentru fiecare dumicat. Mai mănâncă? Ce faci frate? Altceva nu poți spune, ca să nu mă leg de construcția gramaticală. Încearcă: Abia aștept să o revăd. Cred că e altfel  față de acum câteva luni bune de când nu ne-am văzut.

People, totul este despre nuanța. E ca pe șevalet. Tabloul e viu, în sensul artistic, dacă te folosești de întreg potențialul unei culori. Nu o arunci acolo direct din tub, prelucrează, îndulcește sau combină cu ceva. Sau taci. Silence is gold, totodată rămânem prieteni.

ps. Și eu spun lucruri pe care le regret. Nu îmi dau seama pe moment. Cred că toate pe care le aud (cum sunt cele de la sus) nu vin neapărat din rea intenție. Am folosit tonul tăios ca să accentuez ideea de bază -de a vedea dincolo de ceea ce vezi la o primă ocheadă, de a cântări lucrurile și schimba ceva în atitudine/comportament. Și pe mine mă macină că mi-am dezlegat limba când nu trebuia. Aș vrea să sterg cu buretele, cum nu se poate, așa că o iau ca pe o lecție pentru data viitoare. Și recunosc, apoi îmi cer iertare. Contează, să știi.

0

Clătite cu făină de orez 

Dacă voi și copiii din dotare (cu regim fără gluten și lapte) sunteti fan clătite, iată o rețetă simplă, cu făină de orez și lapte vegetal.
Eu nu am timp de bucătărit, Loli nu are răbdare să stea să terminăm, până la ultimul ingredient, mâncarea sau ceva-ul care durează mai mult de 30′, așa că face mamaia (când vine în vizită). Mamaia s-a specializat în clătite fără gluten pentru nepoată.

Prin urmare:
Pentru vreo 10 clătite:
– 3 ouă se bat bine cu un praf de sare, o lingură de zahăr
– 200 g faină de orez – adaugi sau nu în funcție de consistență
– o lingura de ulei
– lapte vegetal cât să obții consistența unei smântâni lichide

Tigaia încinsă și spor la clătite!

Calde sunt minunate. E bine să faci cantitatea care știi că se mănâncă imediat, deoarece se întăresc un pic dacă le lași câteva ore și nu mai au aceeași frăgezime.

img-20161111-wa0000

wp_20161111_08_58_04_pro

cât mamaia face clătite noi ne facem tratamente faciale :))))

0

Relaţia de cuplu – Ce spun eu și ce auzi tu?

Cel mai greu îmi vine mie acum să îmi adun gândurile, informațiile pe care sper ca le-am înțeles și notat corect. Conferințele marca György Gáspár sunt intense, sunt pline de resurse informaționale. Poate trebuia să iau mai multe notițe, îmi dau seama că sunt pe capacitate mama la nivel de sinapse neuronale.
Bun! Ce-am reținut:
Orice relație cere multă muncă. Da, nu zâmbiți, nimic nu e lin și ușor și ca în povești cu happilly ever after. Este cărămidă cu cărămidă. Începutul este suav, plutitor, frumos și magic, durează primii doi ani până se duce rezerva de hormoni de îndrăgostire, apoi începe de fapt relația de cuplu. Dacă o întrebai pe maica-mea ti-ar fi spus simplu – după primii ani se duce mierea și rămâne restul …mai puțin dulce.
Dacă cauți perfecțiunea și o găsești, mare dezamăgire. Omul perfect nu are nevoie de tine. Este suficient pentru el și atât.

Relațiile au termen de valabilitate (believe it or not), sunt abstracte, nu sunt palpabile, nu poate fi vorba de o relație atâta timp cât nu există influențe de cuplu. Practic o relatie nu înseamnă doar să trăim în același spațiu, timp, în care nu ne intersectam deloc, nu ne vedem cu adevărat, nu ne auzim, nu ne simțim.

Cearta este nelipsită într-un cuplu, înseamnă interacțiune, înseamnă că avem nevoie de conectare. Ideea este să te cerți inteligent. Nu am înțeles exact cum se face asta, de fapt, când ajungi să faci asta. Cu mult exercițiu, în principiu și mult lucru cu tine. Conflictele sunt contexte de creștere. Poți eșua sau te poți schimba. În situațiile de criză din cuplu nu este necesar să vezi doar pericol (abandon, despărțirea) pentru că asta însemnă eșec, ci să vezi oportunitatea –  momentul de a face o schimbare.
În relațiile noastre de cuplu, părinte-copil descoperim răni, trăiri, emoții, temeri, diverse tipare care ne definesc ca nivel de inteligență relațională. Oamenii cu inteligenta relațională nu pun etichete, știu că un comportament nu definește o persoană. Abilitatea de a gestiona un conflict este corelata cu nivelul de inteligentă relațională a partenerilor.

Modul în care am fost iubiți de mici, ne va spune despre cum vom iubi ca adulți, tipul de atașament pe care îl vom atrage la partenerul de cuplu și încerca să-l rezolvăm în relațiile de cuplu, cu copii.
Imi dau seama că aici e de lucru nonstop. Fiecare dintre noi vine cu un bagaj specific și în cazul meu, daca privesc în urmă, la toate deciziile mele, suferințele legate de relații, pe toate mi le asum acum (atunci nu), nu le (mai) regret, la toate mi-a lipsit lucrul cu mine. Eu nu aveam nimic de schimbat, aveam doar idei. Nu aveam pregătirea emoțională, nu lucram la ea, la mine, visam perfecțiune și atât.

O teorie complexă pe care am să încerc să o studiez mai bine și despre care a povestit Gáspár este teoria Imago, cea care spune că ne-am născut într-o relație, am suferit într-o relație și ne-am vindecat într-o relație. Simplu, nu? Adevărat până la ultima vocală.

Toate se leagă dacă îți recunoști tipul de atașament cu care ai crescut, pe care l-ai adoptat ca fiind bun pentru tine până în momentul în care ai ajuns în cuplu, ți-ai dat seama de limitări, ai reușit să îl identifici și lucrezi la el. Lucrul cu propria persoană este greu. Nu poți schimba gânduri, emoții, poți schimba comportamente. Acele comportamente toxice, care distrug relațiile: critica, intrarea în defensivă, disprețul, blocajele de comunicare.
Critica – este adevărat, studiat, parafat că femeile critică mai mult. Critica, pentru toți, ascunde lacrimi înghețate ale copilăriei noastre. True și dureros până la os. Critica nu e ok, este normal să fim deranjați de varii motive, se poate înlocui cu ceva mai puțin toxic, cu discuții deschise despre ceea ce ne deranjează și cum putem lucra împreună la ele. Atacul la persoana este exclus. Critica atrage superioritatea în ecuație, iar răspunsul este unul defensiv, neplăcut, nedorit. Prin urmare, critica o transformăm în plângeri asumate fără atac la persoană.
Intrarea în defensivă – când suntem răniți, rănim la fel, sapă o groapă și mai mare între parteneri, însă lucrurile pot sta diferit prin asumarea responsabilității personale.
Disprețul– este cel mai toxic, poate fi înlocuit cu lauda, aprecirea, umanitatea. 
Blocajele de comunicare – pot fi înlocuite cu strategii de auto-liniștire (respirații, muzica), asumarea vulnerabilității, oferire de feedback.
Cuplurile fericite sunt cele care renunță la negativitate. Negativitatea determină negativitate, emoțiile pozitive salvează relația. Până la urmă problemele fac parte din viața de cuplu, chiar daca 69% sunt nerezolvabile. Acceptarea are un rol esențial.

Intenția superioară a relațiilor de iubire este de creștere și vindecare.

A fost o conferință plină de informații, m-am simțit bine, am rezonat cu tot ce am auzit și mi-am dat seama că aveam nevoie să aud lucruri, să văd oameni, să ascult, să sedimentez fără să intervin activ.

Iulian s-a bucurat de momentul tată – fiică, au fost la teatru; reîntîlnirea, de după, a fost cu mare dor.

 

0

Când ţi-ai făcut analize ultima data?

Acum ceva ani fugeam de spital și analize ca de ciumă. Îmi era frică de recoltare, aveam o mulțime de temeri legate de întreg procesul de investigații medicale. Asta pentru că nu aveam educația necesară, eram terifiată de spitalul din oraș, de coada imensă din fața cabinetului medicului de familie. În cazurile urgente, nu aveam încotro, treceam peste toate ca să văd despre ce este vorba. Bine că nu au fost chestii grave,  doar răceli obișnuite, analize de rutină, o sigură spitalizare în toată viața – lipsă de calciu, asta pentru că am leșinat. Și acum îmi aduc aminte ce rău a fost, nu ca tratement, ci condiții.

Am fost cu Loli la Budimex de 3 ori, la consult, de fiecare dată mi-am reținut cu greu panica cât am așteptat pe holurile doldora de oameni, în mirosurile de acolo. Preferăm clinica unde are ea abonament, însă nu întotdeauna acolo găsim specialiștii de care are ea nevoie, nici în altele, sunt doar în spital.

Acum sunt mai bine documentată, știu situația sistemului medical, atât cât am avut de aface cu el, există opțiuni, nu neapărat mai bune, ideea este să ai grijă de sănătate și să alegi varianta optimă de investigație și tratament, sub supraveghere de specialitate, evident.

Pentru că:

Prinși în ritmul alert al activităților noastre avem, deseori, tendința de a neglija semne ce ne indică o stare mai puțin optimă de sănătate. Oboseala, stresul, poluarea în toate formele ei ne afectează în mod diferit. Fiecare dintre noi vine cu un bagaj de toleranță, la toate acestea, definit de mediul în care am crescut, mediul social în care trăim acum, de fondul genetic, vârstă etc.

Un bun clinician, analize medicale uzuale precum și investigații medicale bine prescrise pot face diferența între prevenție și tratament pentru redobândirea stării de sănătate. Nimic nu este mai de preț decât sănătatea, toate celelalte sunt măruntișuri care ajung să capete valoare în funcție de credințele noastre despre viața. Și cel mai rău moment este atunci când realizezi că tot ce ai pus pe primul loc nu contează, exact când sănătatea nu-ți ajunge pentru viitorul apropiat.

Un plan de analize medicale anuale, lunare care țin cont de istoricul medical a fiecărui individ este util și recomandat. Analizele de rutină sunt necesare din 6 în 6 luni atât la adulți, cât și la copii.
Rezultatele analizelor medicale specifice sau nespecifice unei anumite afecțiuni, făcute în sarcină, în diverse momente ce nu țin de patologie sunt indicatori importanți pentru medicul nostru curant. În funcție de rezultate acesta poate recomanda investigații amănunțite: pentru a putea elimina suspiciunea unei anumite afecțiuni, sau deoarece există un istoric medical care indică sensibilități moștenite.

Există o serie de afecțiuni care din punct de vedere simptomatic pot fi greșit interpretate, de noi, și peste care se poate trece ușor cu vederea. Acestea pot face parte, uneori, din cele mai rele scenarii, deoarece se poate ajunge în situația în care orice intervenție medicală este tardivă.
Prin urmare, sub îndrumarea medicului de familie sau a medicului specialist, periodic, o revizie a stării noastre generale care să includă consult și analize medicale este binevenită.

Din experiența familiei mele:
– În sarcina și înainte de sarcină, atunci când am decis să devenim părinți, am făcut o serie de investigații și analize medicale, am fost informați cu privire asupra rezulatelor și asupra pașilor de urmat în continuare.
– Atunci când am operat copilul de strabism, cu doua săptămâni înainte i-am făcut analize de sânge și analize secreții oculare. Loli a primit aviz favorabil de la pediatru și medicul de familie în urma analizelor și consultațiilor. Cu toții știm că orice intervenție medicală este precedată de un set de analize specifice. Fie ca este vorba de o operație fără spitalizare după, adică recuperarea se face la domiciliu, sau de operații cu recuperare intraspitaliceasca, testele și analizele pre și post operator sunt extrem de importante.
– Ca să dăm de capăt problemelor de greutate ale fetei noastre am trecut prin multe consultații și am efectuat aceleași analize la nesfârșit. Știm acum, foarte bine, cum anumite probleme de sănătate pot fi definite prin prisma mai multor investigații de laborator, prin proceduri specifice, ce presupun tehnici moderne, de o anumită precizie și rezoluție. În final, am ajuns, pornind de la o anemie, nicidecum severă, să efectuăm teste care nu se încadrează în categoria de rutină, ci extrem de specifice, în cazul nostru teste genetice.

Un laborator specializat în analize medicale, cu mulți ani de experiența, și cu activitatea în mai multe orașe din România (ceea ce înseamnă experiență în investigații de laborator ce includ o gama variată de analize medicale) te poate convinge să faci investigații, în cazul în care ai diverse frici, dubii privind modul de realizare, interpretare analize. Analizele să fie recomandate de un medic specialist, evident. Nu trebuie decât un pic de documentare și să ai resursele necesare pentru a le accesa.

Cu toate că nu avem în istoricul familiei boli cronice, ereditare, însă știind care sunt parametrii ce trebuie urmăriți, repetăm analizele uzuale și specifice (pentru alergii, de exemplu) la 3, respectiv 6 luni.

Am simțit nevoia să scriu despre asta pentru că mă lovesc tot timpul de teama de a nu investiga nimic atâta timp cât pot suporta sau de teama de a nu preciza doctorului specialist datele exacte ale problemei de sănatate, negarea că totul nu ar fi în regulă și de a nu urma un tratament adecvat. Părinții sunt cei care trebuie convinși să meargă la medic, mereu caută scuze să amâne, se simt brusc bine, îți promit că o vor face și vor fi foarte atenți la recomandări. Caută remedii naturiste (nu am nimic împotrivă, mă deranjează lipsa de documentare, tratament fără avizare din partea medicului), tot ce este la televizor este bun ca leac, citesc prospectele medicamentelor date de doctor pe diagonală și li se pare că au toate reacțiile adverse și nu continuă tratamentul.

La voi cum este?

Când a fost ultima dată când ți-ai făcut analize? Ce experiențe ai în acest sens?