7

Somnul în trei

Somnul nostru cel de toate zilele este în trei. Eu, Loli, Iulian; ea lăfăindu-se, noi pe dunga patului. Formula noastră s-a promulgat după prima răceală a mândrei. A făcut febră mare, avea nasul tun de muci şi o dispoziție care dobora şi pe cel mai vesel om din lume. Aşa că am cocoțat-o în patul nostru în ideea de o ocroti mai mult, pe fondul răcelii, şi cu explicația zilnică că se va întoarce în pătuț. A funcționat maxim, în alte câteva luni am strâns pătuțul deoarece aduna praf şi devenise șifonier pentru hainele mândrei. 

Înainte să nasc şi după ce am născut eram la curent cu toate poveștile despre cum se învață în brațe, şi în patul părinților, şi cum nu scapi de copii nici când sunt mari – din brațe şi din pat. Aveam şi experiența soră-mii care îl are musafir și acum pe Ștefan între ea şi soțul ei. Pressure! Pressure! Tare aş da timpul înapoi sa le spun oamenilor să nu mai pună presiune pe viitorii părinți. Ce dacă doarme în pat cu mama sau tata? Nu va fi pentru toată viața. Am auzit aseară în parc vorba asta- nu s-o însura făcând la oliță.  Merge şi cu somnul.

Am avut şi noi discuția asta. Loli va dormi în pătuț, o învățăm cu el, o facem să îi placă bla bla, să nu pățim ca alții.

Și ne-a învățat ea ce şi cum. De acum urmează povestea:

Când am adus-o acasă, ghem de 2 kg, se pierdea în pătuțul ei. Dormea câteva secunde acolo, apoi în brațe, apoi lângă mine, apoi mai pune în pat copilul. Eram deja obosită. Rămâneam pe poziții. Și erau multe – de-a curmezișul, de-a latul, pe diagonală, încovrigați în jurul ei, în primele două luni. Iulian își făcea loc, se contorsiona să încapă cumva şi să nu strivim boțul. Apoi, a urmat episodul cu vomat laptele, de o țineam pe mine, aproape la verticală ca să nu iasă mâncarea. Drept urmare, mi-am aranjat pernele spătar şi dormeam cu ea pe piept. Într-o noapte după ce am ridicat salteaua pătuțului un pic, să stea plan înclinat, am așezat-o pe burtică şi i-a plăcut. Așa am reușit să o împrietenim cu patul ei.

Ziua şi noaptea nu se diferențiau în primele săptămâni. Loli dormea ziua, noaptea ne făcea cu capul. Până când am zis: să facem ziua – zi şi noaptea – noapte. Nu am ținut copilul treaz ziua, ci am prins curaj să îl plimb pe lângă geamuri, să tragem draperiile dimineața, să spunem bună-dimineața și bună seara, noapte bună, să avem ritualuri de zi, de seară, de pregătire pentru nani. Tragem draperiile, facem patul, scoatem pijamaua, prosopul, facem baie etc. Şi am delimitat, nu imediat, ci în timp ziua de noapte, verbalizând şi făcând activități de zi/spre seara; acum punem în practică, verbalizează ea ordinea treburilor. S-a învățat.

Scandal de seară am avut de multe ori, nici o zi nu a fost la fel, iar dacă făceam un rezumat al zilei puteam identifica sursa scandalului – nu ne-am jucat îndeajuns, am schimbat rutina din timpul zilei, a achiziționat ceva între timp, a venit tati şi nu au apucat să stea împreună, am fost undeva unde era multă agitație. Copii spun, nu în cuvinte la început, care au fost stimulii lor. Nu am răbdare întotdeauna, știu, dar ca să nu obosesc cu capul şi să ajung la vorba bunică-mii (m-o pedepsit D-zeu cu aşa năluc de copil, cum eram eu) facem pupala (unul din momentele noastre de conectare când stăm îmbrățișați toți trei şi împărțim pupici), încă o ascunsa prin casă și cucu- bau sau vreo ghiduşie care ne liniștește. Sunt seri când nimic din ce am înșirat mai sus cu funcționează, ajungem la plâns şi furie.

Când era Loli mică, de vreo câteva săptămâni, am cumpărat cameră de supraveghere să mă pot mișcă prin casă, să părăsesc dormitorul. Pentru că altfel eram lipită de ea, mă uitam cum doarme sau face fețe – fețe în somn, sau îi urmăream respirația. Eram stresata, mi se părea că dacă plec pierd ceva – un sughit (dacă se îneacă!), un of, un geamăt de la colici. Trebuia să fiu acolo, să o liniștesc când plângea în somn, de parcă o fura cineva, şi după ce îi spuneam gata, gata, mama e aici, așteptam zâmbetul știrb. Întotdeauna se întâmplă asta, se ambala într-un oftat, plâns în somn, de mă rupea. Nici acum nu ştiu ce visa – pierdea tâța în somn, habar n-am – şi după câteva secunde zâmbea ca o rață, cu toată gurița.

Așadar, când în patul ei, când în brațe, s-au dus primele 10 luni şi eram bucuroși că apucăm să vedem un film la TV, şi în paralel, și un film cu ea pe camera de supraveghere.

Şi de atâta fericire ne-au năpădit mucii şi a fost greu, aveam o Loli bulversata total, deoarece nu înțelegea ce se întâmplă cu nasul ei, de eram în pragul isteriei 24 din 24.

Am luat-o în pat şi aia a fost. Nicio carte, lecție despre soluții  blânde pentru somnul bebelușilor nu a funcționat. A rămas între noi cu toată documentarea şi explicațiile (după doi ani) despre locul de nani al ei, al nostru. Dacă o întrebi cu cine doarme, îți va spune cu mami şi tati.

În timpul zilei, încă din prima lună de schimbat locul de dormit am avut tentative, din motive de securitate, de a o pune în pătuț după ce adormea. Dura fix 3 secunde, imediat în fund sau în patru labe. Apoi sa te ții potop de lacrimi şi uite așa zbura somnul. A reuşit să cadă din pat şi am murit de spaimă. Am continuat mutatul ăsta în pătuț ziua pe principiul încercarea moarte n-are. Când am considerat că e de-ajuns cu plimbatul pat -pătuț, fără vreun succes, am reorganizat dormitorul, adică strâns pătuțul.

Când am scos alăptatul pe timpul zilei, nu o lua somnul fără legănat și Alunelu’, plus plimbat prin casă. Dormea doar în brațe. Pat şi pernă am prestat ceva vreme. Am negociat, împins uneori dormitul în pat. Scandal maxim everytime. Iar muncă de lămurire, încercări nereușite apoi reușite de a dormi pe pat.

A găsit bunica de la Roman niște fețe de pernă cu Mickey şi Minnie şi restul trupei din Clubul lui Mickey Mouse. Am țesut poveşti multe cu ele în încercarea de a aduce somnul Lolitei pe pat. A ajutat. Perna cu Mickey este useful încă. Nu doarme fără ea.

Am adus cărțile preferate în pat, pe lângă pat, pentru somnul de prânz sau vreo moțăială de câteva minute.

Seara dacă Mickey nu o adoarme, ca să nu aprindem lumina de o sută de ori spun aşa: tu asculți cu urechea, ochii închiși, eu spun povestea cu gura, buzele.

Tati e bun la legănat şi șoptit în ureche vorbe liniștitoare.

Ritualul de seară, oriunde suntem: facem patul, ea este responsabilă cu pregătirea prosoapelor. Se urcă în turn şi se spală pe dinți. Ne prindem părul să nu ne udăm prea tare, când facem duş, pentru că de multe ori ne jucăm și de-a stropitul. Dacă suntem în deplasare, se urcă pe budă, supraveghează tati. Totul de la înălțime- spălat pe dinți, moțat părul. 🙂

Nu cred că există vreo rețetă, regulă generală de urmat pentru părinți şi copii când vine vorba de somn. Atâtea case, atâtea obiceiuri.

Pe mine mă ajută experiență altora, cărțile pe temă, citesc cu interes şi amuzată în același timp tips-urile unora şi ajung la concluzia de mai sus. Mă inspir şi adaptez la moață, totodată îmi vin şi idei, unele merg altele deloc.

Şi… ştii ce? Am încetat să mă stresez. Când adoarme, mă culc şi eu. Când nu doarme dansăm, dacă plânge o alin. Câteodată bolborosesc somnul ei, că nu doarme legat, că este lipici şi vrea să stau cu ochii în tavan cât sforăie. Nu urmează o dulcegărie, keep calm. Doar atât spun, o viață avem şi nu e doar pentru dormit. 

Tu cum stai cu somnul? 

2

“Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”

Am fost la atelierul Oanei Moraru. Şi a fost intens, greu, cu multe conflicte interne rezolvate şi lucruri confirmate.

Bun, mi-am notat lucrurile cu care am rezonat mult. Le las și pentru tine aici, sper să îți fie de folos.

Am primit modele de activități, am pus întrebări, am ascultat întrebările altor părinți şi am primit răspuns şi pentru mine.

Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”

Eu am frica asta să nu fac copilului ce cred eu că m-a activat/ dezactivat şi dărâmat emoțional în copilărie. Îmi este teamă că în momentele cele mai grele cu fiica mea îi spun, îi explic într-un fel, sau fac lucuri, ce o afectează. Că ea este aşa cum cred eu şi de aceea fac tot ca să o ajut să se depășească.

  • De fapt, noi nu știm cine sunt copiii noștri, nu putem spune că acest copil al meu este într-un anume fel, pentru că el se află într-o continuă transformare, diviziune în primii ani de viață.
  • Dezvoltarea lor vine dintr-un flux de conflicte. Teama de a îi produce disconfort emoțional este prea mare ca să ne dăm seama că atunci când copilul dă de greu învață, se dezvoltă, nu își condiționează gândirea până la momentul de disconfort.
  • Până în 6 ani se definitivează gradul de absorbție a noului, capacitatea copilului de a asculta activ, rezistență la frustrare, abilitatea de a finaliza o lucrare. Frustrarea oprește învățarea. Am înțeles mai demult, de când a început copilul terapia şi a trebuit să antrenăm toleranță scăzută la frustrare.

Îi lăsăm să se plictisească? Da.

  • În așteptarea stimulilor externi, de la părinte, apare frustrarea, se lupta cu ea şi găsește apoi stimuli interni care îl ajută să depășească starea şi să facă ceva. Se joacă cu degetele, le studiază, le simte, pipăie, gustă, devine creativ şi le “numără“. Îți dai seama când e nevoie să intervii, când nu e vorba de plictis, ştii după primele zile cu copilul. No fear! Eu m-am panicat întotdeauna de la primul scâncet.
  • Nu se poate încheia la pantof, nu sări din prima în ajutor. Se enervează, nu-i convine la început, apoi încearcă. A depășit momentul de disconfort. Dacă părintele “mătură” fiecare obstacol, condiționându-i gândirea, copilul va rezista doar până la acel nivel de greu.
  • Toti ne naștem cu sentimentul că trebuie să umplem ceva în noi, că  trebuie să ne împlinim. Sarcina asta revine copilului. GREȘIT! Și de aceea când cineva ataca copilul, ne ataca pe noi.

Cum creștem copilul? 

  • Rezolvând paradigma eșecului cu care am crescut – nevoia de a umple lipsaanxietatea (durerea) – control (condiționarea, pedepsele). Creșterea  copilului nu este despre ce e de făcut, ci despre cine suntem. Nu despre cum ajustăm, corectam, îl facem mai bun. Este despre evoluție, a noastră, a lor definită drept autoreglare a impulsurilor, emoțiilor, atenției, acești 3 șefi ai corpului copilului care se obțin greu, se consolidează și se dezvoltă.
  • Din puterea părinților creste puterea copilului, emoțiile noastre se transmit, iar lipsa granițelor personale vor fi speculate de copii. Copilul citeşte instinctiv neliniștea, vinovăția, lipsa de atenție – arhivează momentul şi îl va folosi în relațiile lui cu ceilalți.
  • Nu vrei să fii întrerupt din discuția cu partenerul sau cu cine stai de vorba, menține granițele personale, lasă-l să aștepte, învăța-l răbdarea, ferm şi blând în același timp.
  • Părintele în relația cu copilul își rezolva şi sinele. Ca să ne creștem copiii sănătoși şi cu toți șefii pe post trebuie sa ne recuperăm sinele. Fiecare dintre noi avem tendința de a ne supraincărca, purtăm o povară emoționala (amprentă) pe care copilul o preia. Recuperarea sinelui nu e ușoară, prin reprocesarea momentelor care au devenit amprente ajungem să controlăm emoții, impulsurile, atenția.
  • Platforma educațională a părintelui trebuie bine stabilită, ce îi transmit este meseria mea de părinte. Am grijă să stabilesc granițele mele, nu să emit mesaje mixte. Integrez conflict, emoții, restricții, nu le îndulcesc (pentru că e mic şi va învață, filmul lui se deruleaza acum). Vectorul intenției (socializarea, dezvoltarea limbajului prin mersul la grădiniță) este planificat, cunoscut la minusuri şi plusuri şi dus acolo unde trebuie.

Cum oferim experiențe de învățare?

  • Îndulcit sau în travaliu? Transformarea, dezvoltarea copilului se întâmplă cu un pic de durere, nu tot ce e trist e rău, nu tot ce intră în conflict e rău.

  • Oferim experiențe de învătare cu integrarea conflictelor, restricțiilor, emoțiilor, cu încorporare de senzații.  Pe principiul lui totul se întâmpla acum. Pentru copil nu există ieri şi mâine. El are timpului lui, puterea lui, ritmul lui.
  • Ii oferi stimuli organizați pe simboluri, cu rimă, şi rol, repetitiv ce programează în interior, fixează ascultarea activă.
  • Poveștile operează cu simboluri mitice, unele sunt violente prin conținutul acțiunii. Nu ne temem de traumă, integrez contrariile bine-rău, îl ajut să înțeleagă puterea lucrurilor, a lui – dezvolt inteligență emoțională.
  • Poveștile cu cuvinte ritmate, repetitive ajută la fixarea de noțiuni, ajuta la conectarea neuronală-memorizarea.
  • Murdăria este ok, copii învață cu corpul, încorporează senzorial, își dezvolta harta mentală a simțurilor.
  • Jucăriile pot fi organizate pe tipologia jocului. Nu facem casa muzeu de jucării, le distribuie atenția, îngustează capacitatea de a finaliza un lucru. Dacă simțim nevoia de a cumpăra excesiv, musai să le rotim, organizăm în aşa fel încât copilul să lucreze cu ele cu intenția cunoscută (motriciale, culori, construcție).

Copiii pot fi raționali – analizează mult, fundamentali – agitați, lucrează doar pentru acum, nu dorm pentru că nu se mai pot juca, senzitivi – merg mult pe învățare tactilă, au intuiție bună, emotivi – nu blegi, contemplă apoi interacționează. Părintele şi un bun educator se va folosi de natura lui şi îi va oferi experiență de învățare centrată pe felul lui de fi. Ideile copiilor vin natural, nu din răutate, le place jocul de putere, este bun, la vârstele mici atenția negativă se identifică cu cea pozitivă, este atenție. Se reglează din educație şi nu din rușine.

  • Părintele şi educatorul reglează emoția în care este copilul fără prea mult rațional (explicații multe, logice nouă dar inutile), prin empatie, apelând la emoție.

  • Copiii aşa cum sunt (pe tipologiile de mai sus) pot fi implicați într-o activitate/acțiune, pot trece din party mode în working mode ( ex. îmbrăcatul) inventând o poveste care să facă declick-ul. Vorbesc cu mine, personalizez hainele, şi prin faptul că am început să vorbesc, să povestesc pe lângă subiect îl contrariez, îl fac să participe la poveste, o spunem împreună, ajungem la ușă îmbrăcați. Sunt copii care nu intră în acel joc, atunci fac altul. În poveste, joc nu îl includem pe NU (cu toate formele de negație vorbite, mimate pentru primii ani) folosim adresare pozitivă. (Nu arunca apa pe jos! vs Ești bun la aruncat apa, acum e vremea sa uscam locul. Îi dai cârpă. Taci din gura, shhhhh! vs Ești un bun ascultător, acum vorbesc eu sau acum vorbește tata.)
  • La 3-4 ani funcționează manipularea neurolingvistica (exemplele de mai sus).
  • Conectarea cu copilul este esențială, relația noastră funcționează când ne auzim, simțim. Cererile, cerințele noastre nu vor fi făcute din supunere ci din conectare și intimitate.
  • Copiii nu se nasc într-un contract, calitatea lui de om nu depinde de cât de multă mulțumire îți aduce. Nu este rău să îi scoatem din zona de confort, însă suntem atenți la veninul emoțional – sunt fericit pentru că da, sunt nefericit pentru că nu. Polaritatea de acest gen nu este ok, este ok să fim fermi, şi să înțeleagă că suntem fericiți când reușesc ceva, dar nu înseamnă că suntem nefericiți că nu a reuşit acel ceva.
  • Pot recompensa cu buline, cu bravo, cu minunat, am un repertoriu larg pentru validarea a ceea ce face şi care nu include validare gen – vai, ce isteț eşti. Va rămâne acolo unde e uşor, ca să primeasca recompensa de isteț. Recompensele nu merg pe termen lung, întăresc nevoia, însă nu angajez totul doar cu dependența de recompensă. Atunci când devine automatism-schimb din joc lingvistic. Folosesc limbajul de perseverență şi încordare, adică verbalizez acțiunea care mă nemulțumeste, frustrează sau care mi-a reuşit, astfel ca prin exemplul personal să ajut copilul să capete rezistență la frustrare.

A fi părinte este greu, uşor şi minunat în același timp. Sper ca ceea ce am rezumat aici să vă ajute, să fi răspuns la anumite întrebări şi să vă motiveze să participați la evenimentele Oanei, să vă inspire cu resurse aplicative pentru momentele de teamă, când butonul interior de părinte bun pare că este blocat.

Aspecte legate de adaptarea la grădiniță şi relația părinte-educator, rolul fiecăruia în procesul educativ sunt surprinse în mini-interviul cu Oana.

0

Pizza Loli – cu forme și culori

Nu e un post despre mâncare, este despre un joc. Am găsit niște idei drăguțe de joc pentru exersarea diverselor abilități ce iau în calcul potrivirea de forme, culori, memorarea şi coordonarea, concentrarea, atenția, răbdarea. Pe lângă activitatea de învățare, jocul de-a pizza necomestibila înseamnă timp petrecut împreună.

Am adaptat ideile găsite cu ce mi-a rămas la îndemână. Noi suntem cu haine, jocuri, materiale împachetate deoarece urmează să ne mutăm.

Prima prezentare a faimoasei pizza nu a avut succes. Nu i-a plăcut design-ul meu ciuntit. A mâzgălit cartonul, s-a amuzat teribil de opera ei, drept urmare l-am refolosit la alte chestii de protejat, împachetat.

Alaltăieri seara am zis – hai să mai facem o prezentare. Am culcat mândra şi ne-am pus pe treabă. L-am pus pe soț să deseneze cercul ( cu o oală-singura valabilă, restul sunt împachetate) și formele. Fața cu forme a muncit-o el, eu am pictat pe verso. După uscare se curbează cartonul, trebuie pus undeva să stea presat. Loli s-a cam chinuit să pună culorile și formele. Nu stăteau din cauza cartonului ondulat. l-am ținut cu mâna, apoi cu picioarele:)

Iată pizza cu forme și culori! Ca fome poți desena ce vrei, atâta timp cât ai şi modele fizic pentru a le potrivi.

Pentru pizza cu forme ne-am folosit de formele din spumă cumpărate de la Lidl. Jocul poate fi doar pentru recunoașterea formei, sau ambele – forme şi culori. Depinde de nevoia copilului. Tu hotărăști.

Pizza felii de culori poate fi interpretat după materialele pe care le ai la dispoziție: capace, bețe, elastice, mărgele, cârlige, fie separat, fie amestecate. Îl ajuți să identifice mai multe obiecte de aceeași culoare, cu texturi şi forme diferite.

Spor la joc!

8

Ţi-ar plăcea să fii diferit?

Când am ceva de zis și nu apuc să fac asta sunt precum făina. Măcinată mărunt de gânduri şi frustrată pentru că nu m-am sincronizat când trebuia.

M-am adunat, am scris nervos, apoi blând, șters de 20 ori şi probabil că ar mai fi durat un pic, însă m-am hotărât să nu revin. Las aşa…

Tendința asta de a ieși din tipar, de a fi diferit este foarte apreciată, pozitiv vorbind, nu dintotdeauna, ci în ultimele decenii. Te-ai aștepta să fie cu largă aplicabilitate, să nu fie refuzată atunci când vine vorba de dizabilitate, anomalii cromozomiale uzuale, autism, boli genetice rare, sau pentru celelate aspecte care diferențiază oamenii, care nu au avut drept scop voit ieșirea din tipar. Celor cărora li s-a întâmplat să fie diferiți.

Spunea cineva la o conferință că este autist când vine vorba de nu știu ce lucru face. M-a distras complet de la ce zicea acolo. Fusese interesant până atunci şi m-am gândit cât de nepotrivit şi aiurea a sunat nepricerea lui motivată prin autism. Toate lucrurile astea le-am spus în gând atunci, plus altele care nu erau de bine, evident. Ar fi fost mult mai uman, cald, de înțeles dacă spunea că nu se pricepe, nici eu nu mă pricepe la toate. Nici nu e nevoie. De aceea nu toți suntem la fel. Apreciez, de altfel, străduința de a face ceva în ciuda greutăților de orice fel. A-ți pune un diagnostic, pe care nu îl ai, nu e ok. Jignește pe cel care lucrează cu el, îl are şi face ceva pentru asta.

Aceleași sentimente le am şi pentru “aprecierile” aruncate cuiva sau trântite în mijlocul unei fraze (exagerând o calitate sau acțiune) – Handicapatule! Retardatule! Anormalule! Oamenii ăștia muncesc pentru toate sensurile cuvintelor astea. Ştii de ce? Ca să intre în normalitatea, lipsa de diferență de care unii vor să scape şi pe care unii o consideră un vis. Dexul are o mulţime de cuvinte pentru când vrei să spui cuiva că nu a făcut ceva pe placul tău, poți să alegi cu ușurință cuvinte potrivite pentru  orice frustrarea de moment.

 Nu m-am putut organiza mental, fizic să fac analiza aceasta de cunoaștere “Ti-ar plăcea să fii diferit?” campanie dedicată Zilei Internaționale a Bolilor Rare (Campanie desfășurată de Alianța Națională pentru Boli Rare România și EURORDIS, și în parteneriat cu Supereroiprintrenoi.ro), înainte de 28 februarie și fix în ziua de 28.

Dar nu-i nimic, oricând este nevoie să se amintească că printre noi sunt oameni diferiți, rari, care muncesc, luptă, fac lucruri la care mulți nu ajung să se gândească.

Pe unii îi vezi din prima, de alții nu ai habar. Toți au aceleași drepturi ca oricare, cu toții au vise, speranțe, temeri, aspirații.

Dacă ei nu pot visa din cauza dizabilitații lor, fi sigur că cineva visează și speră, în disperare, pentru ei.

Sunt toți copiii cuiva, sunt și mame și tați. Ceea ce au ei în plus este mai multă compasiune, înțelegere și chef de viață. Muncesc din greu și mult la capitolul supraviețuire, acceptare și apreciază fiecare minut din viața lor.

Poți face ceva astfel încât să schimbi idei şi gânduri legate de dizabilitate? Despre oameni cu boli rare?

Poți, dacă îți dorești, dacă ți se pare confortabil să faci asta. Eu pot să înțeleg orice reticență. Nu judec neimplicarea, judec doar atitudinea exagerată, malițioasa, lipsită de empatie. Atât. Pot trăi și cu asta, însă ar fi frumos să se schimbe.

 Și schimbarea ar veni dacă:

Ai  vorbi deschis, cu multă empatie despre o poveste ascunsă, până acum, despre cineva  cu o boală rară.

– Ai avea curajul să cunoști, să descoperi o familie în care există o persoană cu o boală rară. O poți face participând la întâlnirile periodice pe care asociațiile de pacienți le organizează, citind blogul pe care părinții unui copil cu o boală rară îl țin sau chiar exprimându-ți deschis dorința de a merge în parc împreună. Este foarte important pentru o astfel de persoană să simtă că nu este singură, exclusă.

Poți să te pregătești înainte citind poveştile unor copii, părinți diferiți pe Supereroiprintrenoi.ro. Este o platformă dedicată pentru astfel de povesti. 

Ai putea vorbi cu mine, să afli cum e să fii un soi de mamă, cu multe soiuri de gânduri şi un copil din cel mai rar soi.

 

2

”În relaţia părinte-educator ar trebui să fie cât mai puţină morgă instituţională” Mini-interviu Oana Moraru

Urmează un weekend plin, pe 25 și 26 martie, Oana Moraru și Vocea Părinților vă invită la două ateliere aplicate, adresate părinților, învățătorilor, profesorilor și mentorilor și tuturor celor care doresc să învețe tehnici de lucru și conectare cu școlarii, la clasă și acasă: Copiii sub 6 ani – ANII DE GRAȚIE,  Copiii între 6 ȘI 12 ani – ANII FORMATIVI

Atelierul la care voi participa este cel din 26 martie, întrucât mâdra mea se află într-unul din anii ei de grație. Mă simt nepregătită, uneori copleșită de informația și experiețele părinților care au deja copii la grădiniță sau în ciclul primar. Am rugat-o pe Oana Moraru, înainte de a participa la atelierul de duminică, să îmi răspundă la 4 întebări provenite din temerile mele legate de adaptarea la grădiniță, relația cu educatorul, cerințe educaționale speciale de învătare. Sper să vă fie și vouă util, să vă convingă să participați la evenimentele ce urmează în București sau în restul țării.

Un Soi de Blog: Mulți părinți doresc ca adaptarea la grădiniță să se facă progresiv. Progresiv pentru unii este foarte relativ. O săptămână, o lună, luni. Am auzit de cazuri în care adaptarea a ajuns ceva de genul mama şi copilul stau impreuna pe banca de lângă sala de curs. Mulți părinți pregătesc copilul pentru grădiniță prin povești terapeutice, discuţii zilnice, joc de rol însă ajung să stea cu copilul în vestiar săptămâni la rând de la prima zi.

Cum ar trebui să se facă adaptarea la grădiniță? Progresiv o oră azi, două mâine şi tot aşa sau îl lăsăm din prima zi când e mai liniştit (după primul plâns) apoi plecăm, liniştirea lui o va gestiona educatorul?

Oana Moraru: Statul în holul grădiniței reprezintă pentru copii un fel de limbo, de locuit în țara nimănui; e, dacă vreți, statul în bătaia vântului, la răscruce de drumuri. Credeți-mă, văd de 20 de ani scene cu părinți nepregătiți să își lase copilul. Momentul acesta al ținerii la intersecția dintre casă și clasă este cea mai anxioasă stație din devenirea ulterioară a copilului. Este momentul în care îi ținem fizic, tot sistemul, în dualitate, în nesiguranță, cu un mesaj mixt, plin de confuzie și perspectiva mereu amenințătoare a abandonului. Ce nu înțelegem noi este cât de fizic este legată mintea lor de concret, de corp, de poziția în spațiu, de semnalele noastre nonverbale. Cât de important este ca indiferent ce facem, să nu lăsăm copilul să locuiască atât de mult în limbo, în starea ”dintre” două lumi. După ce i-ai povestit acasă, eventual prin joc de rol sau desen, despre harta mișcării unei familii în timpul zilei, când ajungi la grădiniță, lasă-l senin, ferm și cu o despărțire sigură, ochi-în-ochi.  Dacă nu ești pregătit, ca părinte, să treci peste vinovățiile personale, peste propriile dureri, nu-l duce încă. NU face pasul cu sentimentul că vrei să testezi acomodarea. Dusul la grădiniță trebuie să facă parte din vectorul de intenție al adultului. Nu există încă din partea copilului alegere conștientă. Opoziția lor inițială e naturală, e parte din travaliul normal care îl va face să deschidă ochiul către o altă lume, să își construiască identitate socială. Lucrurile trec prin despărțirea de părinți care va fi dureroasă până ce copilul integrează un nou ceas biologic și un nou ritm al zilei, cu anticiparea revenirii acestora.

Anxietatea de separare, după părerea mea, are nefericita șansă de a se transforma în traumă tocmai în cazul părinților nehotărâți, care își proiectează, nerealist,  o adaptare treptată. Ei își petrec timp mult la grădiniță lângă copil, sperând într-o tranziție. Nimic mai neadevărat: în tot acest timp, cei mai mulți preșcolari dezvoltă tehnici din ce în ce mai rafinate de a-și ține părintele aproape. Mintea lui, aflată niciunde, caută mereu mize: cum să îl țin pe tata aici, cum să o mai înduplec pe mama. Când aceștia din urmă trebuie, în sfârșit, să plece, îndepărtarea lor va trezi de două ori mai multă durere. Pentru că de data aceasta, copilul va fi pierdut realmente teren în fața lor, după ce își va fi folosit toate armele naturale de șantaj emoțional, toate etapele luptei de putere și toate hainele rolului de victimă. Mai mult, își va aminti pentru mai multă vreme despărțirea, pentru că teatrul fiecărei zile înainte de despărțire va deveni o obișnuință și parte din bagajul emoțional pe termen lung.

Eu sfătuiesc familiile să facă despărțiri scurte și senine și să încredințeze copilul adultului de la clasă. Cu cât se face transferul de încredere mai repede către acesta, cu atât mai scurte sunt crizele de la despărție. Cu cât sunt mai scurte, cu atât mai rapid mesajul de normalitate și tendința de mai târziu a minții de  a nu mai da atenție unei amintiri neplăcute  care s-a transformat repede în noi prietenii, în joacă, în mândrie de apartenență la grup.

Cred că părinții tare miloși își fac lor înșiși bine, prelungind momentele de despărțire, pentru că au ei nevoie să calmeze în interior vinovății și nesiguranțe. Fără să vrea, desigur, așa cum am văzut eu de nenumărate ori din poziția de martor al ”despărțirilor” de la Grupa Mică, acești părinți fac mai mult rău decât bine: dau, inconștient, semnalul că motivul panicii celui mic este real, negociază, promit, spun de multe ori că îi iubesc, că o să revină etc. Toate aceste reasigurări funcționează invers pentru emoționalul copilului: sună ca păcăleli și încercări disperate de a închide din butoane false toată alarma autentică a celui părăsit.

Am sprijinit sute de mame de-a lungul timpului în a-și lăsa copilul scurt, iubitor și ferm la grădiniță. Am făcut cu ele jocuri de rol despre cum să nu transforme episodul într-o telenovelă. Despre cum să nu lase lacrimile să cadă sau pulsul să crească. A funcționat de cele mai multe ori. Dacă există încredere la capătul celălalt, e foarte bine să facem împreună ca despărțirea să nu plutească în nori prelungiți de plâns, reasigurări, jocuri de putere și doze intense de anxietate și amărăciune fără sens.

Un Soi de Blog: Grădinița nu suplineşte tot ceea ce părintele nu poate lucra acasă cu copilul. Copiii achiziționează diferit, ştim.

Cum poate un părinte evalua progresul copilului atunci când feedback-ul primit de la grădiniță este unul bun, însă părintele nu este complet satisfăcut de informația primită?

Oana Moraru: Grădinița și educatorii fac și ei ce pot. Părinții au acum la dispoziție o mulțime de specialiști sau programe extracurriculare de vizitat. Familia trebuie să cunoască pietrele de hotar ale fiecărei vârste și să își monitorizeze copiii. Pentru asta am creat atelierul ”Copiii sub 6 ani”, pentru a ne asigura că înțelegem care sunt toate segmentele dezvoltării, cum se influențează reciproc și ce tipuri de activități merg pentru fiecare. Nici nu sfătuiesc pe nimeni să își facă o obsesie din măsurarea dezvoltării așa cum punem copilul pe cântar, după naștere, multe luni la rând. Ci mai mult îmi doresc să reorientăm puțin familiile prin lucrurile care se leagă și depind una de alta în dezvoltare. De pildă, constat, la o proporție de peste 70% din copiii pe care îi evaluăm noi în atelierul ”Grădinița care-mi trebuie” o întârziere severă a desenului, a hărților mentale pe care le pot realiza la 5 sau 6 ani. Mulți rămân în faza preschematică; desenează, de pildă, omul, încă folosind 2-3 elemente grafice simple, nelegate, fără minima respectare a proporțiilor. Lucrul acesta ”bate”, mai târziu, în felul în care același copil poate redacta o compunere scrisă sau raționamentul unei probleme. Un alt aspect ține de motricitatea grosieră. Foarte mulți copii blamați în anii școlari că nu sunt atenți au probleme, când sunt mici, de autocontrol al segmentelor mari ale corpului. Sunt substimulați fizic, nu își construiesc, când trebuie, cu educatorii lor, prin joc, calități motrice și deprinderi fizice care hrănesc, mai târziu, autocontrolul cognitiv, spiritul de atenție sau ascultarea activă.

Un Soi de Blog: Cum vedeti dumneavoastră colaborarea părinte – educator? Ce ar trebui să aducă și să respecte fiecare în aceasta relatie?

Oana Moraru: În relația părinte-educator ar trebui să fie cât mai puțină morgă înstituțională, cât mai puțină precauție formală și formalism. Familia și educatorii sunt, practic, aceleași roluri. Numai că ultimii fac treaba mai sistematizat și în context exclusiv social. Cred că la grădiniță ar trebui să fie cel mai intens dialog între cele două părți, pe șleau și fără ocolișuri. Lipsa de dialog e cauzată astăzi fie de mentalitatea părinților, de tipul ”e mic, lasă că vorbim după ce crește”, fie de lipsa de pregătire a educatorului care, de regulă, când dă feed-back, pare că judecă pe cel mic. Niciun părinte nu suportă asta și, de aici, de cele mai multe ori, așa-zisa comunicare ia un aer artificial sau stereotip.

Educatorul trebuie să aducă informație în plus pentru părinte, pentru că el este cel care vede mult în plan social; trebuie să îl sfătuaiscă, să orienteze familia. Un educator vede ce moduri de operare dezvoltă copilul în fața unei sarcini date: dacă rămâne concentrat, dacă finisează, dacă finalizează, dacă are voce socială, dacă este inițiator sau urmează pe celălalt. Toate aceste deprinderi de viață se formează și în familie, dar în contexte informale: adică țin de câtă rutină, structură are familia în viața de zi cu zi, de câte sarcini este și copilul responsabil acasă. Educatoarea și părinții sunt complementari ca acțiune și intenție, numai teatrul vieții este diferit. Mare importanță are ca educatorul să dea semnale clare despre cine e copilul în clasă și cum poate fi continuată acasă formarea unei deprinderi. De exemplu, când grădinița consideră că e timpul pentru o nouă etapă de autonomizare  – legarea șiretului propriu, îmbrăcatul, mâncatul independent, e musai ca familia să facă acasă același lucru. Altfel, dublul standard și inconsecvența se pot instala în caracterul copilului.

La rândul lor, părinții au nevoie să povestească educatoarei despre ce face și cine este copilul acasă. Să ceară sprijin. În același timp, să ofere informații despre ce știu el că îl calmează, îl bucură, îl motivează etc. Părinții au nevoie să se implice ca voluntari la grădiniță – să facă sport cu copiii de acolo, să le citească, să participe la curățenia locului de joacă etc. Implicarea activă a familiei în spațiul de lucru formal și social al copilului face minuni pentru legătura casă-școală. Copilul se simte susținut și conținut. Crește cu sentimentul că sunt mulți oameni care cred în el.

Un Soi de Blog: Cum vedeti dumneavoastră integrarea elevilor cu CES (cerinte educationale speciale) în școala de masă? Este ea posibila, cu resursele (umane) actuale?

Oana Moraru: Integrarea copiilor cu CES nu este posibilă în educația de masă cu resursele umane actuale. Sigur, sunt excepții, dar cu prețul unei dăruiri exemplare, de care numai un procent mic de cadre dicatice e capabil. Copiii cu CES au nevoie de profesori de sprijin. Prezența lor în clasă nu trebuie să întrerupă fluxul lecției mai mult decât o face fiecare dintre copii. Profesorii de astăzi sunt ”stimulați” nedrept, prin punctaj suplimentar la dosarul pentru salarizarea de merit, dacă reușesc să integreze copii speciali. A integra un copil cu CES înseamnă întâi a fi expert în înțelegerea, cunoașterea și abordarea afecțiunii respective. A avea deopotrivă rol terapeutic, social și spiritual pentru întreaga clasă. În condițiile actuale ale unor programe desincronizate de la nevoile oricărui copil, ale unor clase supranumerice și ale încărcăturii emoționale speciale pe care orice copil o aduce în clasă, nu poți pretinde unui educator decât să își facă bine meseria. Este rolul lui să dea semnalul empatiei și al respectului pentru diversitate, să își încurajeze copiii să se accepte și să se cunoască, dar, integrarea înseamnă efort cognitiv, pași academici organizați terapeutic, diferențiat în urma unui studiu atent al profilului copilului cu CES. Nu cred că un educator, profesor sau învățător are aceste abilități din urmă, decât dacă acordă timp și atenție unu-la-unu copiilor în cauză. Peste tot în lume integrarea se face cu mult personal de sprijin. Profesorul de la clasă este personajul-umbrelă, cel de sprijin este bastonul pentru fiecare în nevoie.

Sper că acest mini – interviu a răspuns cumva la o parte din întrebările voastre. Dacă doriți să vă înscrieți la unul din atelierele aplicate ale Oanei, detalii privind înscrierea găsiți pe voceapărinților.ro. Grupurile de părinți formate din 3 persoane beneficiază de reducere și accesul educatorului/învățătorului va fi GARANTAT.

Nu uitați că vă pot oferi 10 bilete cu reducere 25% (de la 420 la 300 lei) la atelierele din 25 și 26 martie, tot ce trebuie să faceți este sa îmi lăsați un mesaj pe blog sau pe pagina de FB a blogului  pentru codul de reducere!

 

 

 

3

Mamă de fetiţă 

La 20 de ani nu mă vedem mamă. Aveam niște temeri şi nelămuriri care îmi opacizau imaginea (gândului) acestui moment din viitor.

Între 25 -30 de ani aveam în jurul meu prieteni părinți cu bebeluşi, toddleri şi copii de scoala generală. Deja priveam lucrurile altfel, parcă se luminăseră anumite gânduri, dorințe, nu mai eram aşa temătoare. Aveam fricile mele în continuare, însă mi se părea mult mai confortabilă ideea de a deveni mamă, la un moment dat.

La 33 de ani am rămas însărcinată. Prima sarcină, primul copil şi aşa emoții, gânduri, hormoni m-au năpădit că eram schimbătoare precum vremea. Acu’ îmi plăcea ceva, apoi îmi displăcea, pufneam în râs, imediat lacrimi. Cu poftele nu am avut treabă, nu m-a apucat vreun chef nebun de nu ştii ce, să scot bărbatul din casă la ore nepotrivite.

Bun. Știți discuțiile alea despre eu vreau băiat, eu vreau fata, eu ce o fi, numai sănătos să fie.

Înainte să se cuibărească Loli tot am participat la ele. Şi pentru că în jurul meu erau mai multe mame de băieți și prietene care aveau în plan un copil, cu dorința de musai să fie băiat, din motive care mai de care mai aiurea: că se cresc ușor, nu le duci grija când sunt mari (de parcă ar deveni orfani de la 18 ani), se descurcă mai ușor în viață (ca sa vezi gândire de când bunica) etc etc, mi s-a înșurubat ideea asta, m-a prins în mreajă şi eram cumva convinsă că asta vreau şi eu.

Primele ecografii au fost neconcludente, apoi înainte de primul test (parcă dublu test) am plecat de la ecograf cu ideea că e posibil, nu sigur, 100%, c-ar fi băiat. La morfologia fetală, primul trimestru, ne uitam pe monitor, ne hilizeam, măsura medicul, spunea acolo că are așa şi așa şi pac- țac printre bla bla bla, făt de sex feminin. Ce… nu ştiați? Nuuuu. L-am blagoslovit în gând şi până acasă pentru tonul de next in line. Işi făcea meseria omul, da’ mie atunci mi s-a părut că eram la trecut în registru, cum am făcut norma, la rubrica cu sex feminin.

Aşa am plâns până acasă după băiatul meu ce s-a dovedit a fi fetiță. Patetic, ştiu! Eu eram aşa bulversata, Iulian era fericit, el nu a avut așteptări şi era bucuros orice ar fi fost. Copilul evolua bine, asta era important, şi după ce mi-a trecut isteria hormonală, m-am încălzit: are mama fetiță! 

Partea funny este că unele lucuri le ştii de la început. Sunt în tine, iar eu ştiam că e fetiță, am avut feeling-ul asta de când am ținut bățul în mână, cu cele 2 liniuțe. Nu am ținut cont de ceea ce simțeam pentru că eram prea îndopată de ideea cu vreau băiat.

Şi înainte să îmi fac testul, atunci când eram în perioada de așteptare, mă apucase o veselie, ca la beția de început, când te-ai amețit un pic şi orice e minunat și la superlativ. Eram veselă prin toți porii. Tare aş mai vrea starea aia de beatitudine indiferent dacă sunt sau nu însărcinată.

Acum când rememoreaz totul îmi dau seama ce perioade ciudate am trăit în sarcină şi ce mix de gânduri și emoții am putut avea. Pe mine mă umflă râsul uneori când mă gândesc. Aşa că chill, viitoare mommy ladies, stările trec, vin, îți vei aminti amuzată toate toanele şi trăirile de gravidă. Ce urmează după naștere contează! De acolo începe școala vieții, când ai un om mic de crescut și de pregătit pentru zburătăcit în lume.

Am încercat să mi-o imaginez pe Loli  în cele 36 de săptămâni şi 6 zile. Mă gândeam că va fi brunetă ca mine, buclată, cu genele lui Iulian, un fel de Shirley Temple brunetă. A ieșit mai frumoasă ca în imaginea mea, cu părul drept, șaten, cu fățuca mică, pupabila non-stop. A moștenit genele lungi de la taică-său. E așa fericit!

Nu poți compara cât de minunat este să fii ca mamă de fată sau de băiat, sau să tragi linie cu avantaje și dezavantaje. Copiii sunt minunați oricum ar fi. Să fii părintele de care are nevoie copilul tău – asta e important!

Sunt mamă de fetiță, mândra până la cer, nu aş schimba-o cu nimic.

Este exact cum NU mi-am imaginat-o, cred că asta ne face viața interesantă și cu zero plictis.

0

Despre el…de ziua mea

Când descoperi un vin bun îl bei până la capăt, nu? Așa și eu. Când găsesc un om bun stau cu el până la capăt. Capătul nu știu unde e, important este să ajungem acolo de mână. Asta îmi doresc.

Îmi dau seama că timpul, munca, copilul ne schimbă, ne îndepărtează și adună și scoate din noi tot. De la nemulțumiri, neîmpliniri până la tot frumosul și dragostea și mulțumirea aia care ne face să credem că raiul este pe pământ.

Adevărul este că am tot citit despre cum unii – alții se iubesc, povestesc despre asta, mă regăsesc la capitolul recunoștință că providența a adus oameni împreună, ne-a adus împreună. Și niciodată nu am apucat să fac exercițiul asta de recunoștință și dragoste, în scris, pentru omul de lângă mine. Am început să scriu de ziua lui două cuvinte, am lăsat documentul deschis să revin. Nu se poate scrie pe grabă și nu e musai să aleg cuvintele potrivite, doar să le las să curgă. Aș putea scrie doar atât – TE IUBESC și gata! Dar nu e doar atât, e drum lung către starea de adevăr. Care nu e ca la orice altceva am scris – joc, gătit, întâmplări de prin parc. Este vorba despre dragostea mea, despre emoții și lucruri și aerul dintre noi.

N-am stat niciodată bine la maturitatea emoțională, am învățat pe parcurs și încă învăț cum se definește omul, cum mă definesc eu. Am crescut în relația noastră amândoi, ne-am îmbunătățit acolo unde era necesar și redefinit nevoi.

Eu nu sunt iubibilă tot timpul, nici mie nu-mi place de mine tot timpul. Apreciez calitatea lui de a vedea dincolo de moment și de a mă iubi în continuare, de a fi afectuos, îmbrățișa strâns chiar dacă eu pentru mine nu aș face asta. Nu renunță și nu mă lasă să renunț la mine.

Când sunt jos de tot și bolborosesc tot, cum viața noastră nu e așa cum credeam, face ce face și mă repune la loc. Și îi mulțumesc pentru răbdare și încrederea în pontențialul meu de vindecare a frustrărilor și sentimentelor de nesiguranță.

Și când obosesc pentru Loli (sunt om și nu ating nicio perfecțiune) și e vremea să mă suplinească mai mult, ca să îmi recapăt forța, este prezent și nu e nevoie de rugăminți și recompense. Știe!

Este omul care trăiește intens orice suferința a mea, iar când vine vorba de fiica lui – mucii care nu se mai opresc, frustrarea când nu e înțeleasă, când se teme și nu știe cum să spună, ar fi în stare să mute munți, și apreciez cum își acceptă sentimentul de neputință și se documentează, citește, aplică. Se pregătește și învăță pentru boțul lui. Nu caută vinovați, caută soluții.

Construiește jucării, mă ajută când îmi vine o ideea sau vreau să pun în practica vreuna găsită. Îmi place când se oferă ca suport pentru chestiile tehnice care mă depășesc, vine cu idei aplicabile și simple. (eu scorțoasă, recunoscătoare în același timp, mă întreb: Cum de nu m-am gândit la asta? Hmmm)

Gătește oricând pentru fetele lui. Nu i se pare ieșit din comun și este imun la aluziile unora. Doar cei mai buni bucătari sunt bărbați, nu?

Când nu sunt hotărâtă din două vorbe îmi înșurubă în creier puterea de a decide. Și nu îmi indică, nici judecă gândurile. Știe că am să le obsesez eu îndeajuns.

Nu este adeptul lui “ți-am spus eu”. (Eu îl mai folosesc). Nu ceartă niciodată deciziile pripite (ale mele) și nici nu mi le amintește subtil, ca să îmi șubrezească încrederea. Știe că am învățat lecția, că next time nu voi face la fel, din neatenție.

Mă face fericită și nici un greu nu e greu de dus când te uiți în ochii lui. Are un fel de a te elibera de gândurile rele, griji și îmi dă curaj.

Mă simt valoroasă, îmi apreciază fiecare încercare de a face ceva, de a răzbate într-un lucru și nimic din ceea ce fac nu este fără rost pentru el.

Eu pot fi bună și ațoasă în același timp, am așteptări atunci când ofer bunătate și nu apreciez lipsă de recunoștință. El este doar bun, nu arde pară și foc când cineva îl deranjează. Se supăra, da’ nu ia foc ca mine. Iubesc și mă enervează asta la el.

Sunt un om agitat, nu am răbdare. M-am antrenat cu el și Loli la capitolul asta. Nu credeam că există leac pentru fac totul acum și nu în timp. Soțul meu este calm, răbdător și deși tragem același drug, căruța nu se hurducă prea tare. Nu știu cum face dar nerăbdarea mea e pe on hold atunci când suntem împreună.

Mergem molcom, savurăm ce e de savurat, suntem tristi când ne apasă lucruri, râdem cu poftă când e de râs. Este bine.

1

Atelier aplicat pentru părinţi și învăţători. Copiii sub 6 ani – Anii de graţie – eveniment susţinut de Oana Moraru

Când am devenit părinți ne-am lovit de multe necunoscute. Ne-am documentat, am aplicat (cu stângăcie, la inceput) ce-am descoperit, ne-am descurcat cumva până a început moața să fie tot mai prezentă. Și tot așa…

Copilul între timp a crescut, nevoile lui au crescut în același timp. Ne bazăm pe intuiție, pe instinctul de părinți și pe experiența specialiștilor. E bine de știut că cineva s-a gândit la strategii ușor aplicabile pentru situații care ne dau bătăi de cap (în sensul de reacții, atitudini, acțiuni).

Cât am fost profesor am spus că meserie mai grea ca asta nu există. Este grea, dar și frumoasă în același timp. Ajungi la partea frumoasă când capeți experiență și dorești schimbare. Inveți cum să faci schimbarea, o aplici și dă roade (de cele mai multe ori).

Când am ajuns la catedră eram precum mielul înainte de tăiere. Pedagogia învechită și insuficient predată în facultate nu se potrivea cu realitatea din școală. Mi-ar fi fost de folos ceea ce se întâmplă acum.

Pe Oana Moraru am auzit-o vorbind acum vreo 2 ani, și, tot atunci am auzit de ferestrele de oportunitate. Sună pompos, însă e logic pe măsură ce ți se descifreaza asta. Fiecare perioadă de dezvoltare este importantă, lucru care mi s-a conturat și mai bine din momentul în care a început copilul terapia și am lucrat mai mult anumite nevoi legate de cogniție, abilități.

Trucuri și strategii pe care să le practici cu copilul tău, cu “copiii tăi” de la școală, în primii ani, 0-6 ani, le poți învața, dacă simți că nu deții resursele necesare. O poți face concret, folosind exemple, la Atelierul aplicat pentru părinți și învățători, Copiii sub 6 ani, Anii de grație susținut de Oana Moraru.

Pe 26 martie, Oana își propune ca fiecare participant să plece acasă cu:

7 scenarii diferite, pentru cele 7 zile ale săptămânii
• Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului;
• Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
• Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
• Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive;
• Setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu.

Fiecare participant va primi suportul de curs ce conține toate informațiile, grafice și orare posibile ale activităților cu copiii – atât pentru educatoare, cât și pentru părinți.
Atelierul durează aproximativ 8 ore, în prețul atelierului sunt incluse masa de prânz, pauzele de cafea și suportul de curs. Ultima parte a atelierului este alocată întrebărilor participanților – cazurilor concrete ale participanților.
Înscrierile se fac la adresa  de e-mail voceaparintilor@gmail.com. Dacă vă organizați ca grup, doriți să participați împreună cu partenerul, sunteți cadre didactice, puteți beneficia de reducere, detalii în plus găsiți aici.

Calendarul evenimentelor pentru București și restul țării poate fi consultat aici.

0

Fiecare zi e un dar

Lucrurile simple sunt de preț atunci când știi că puteai să nu le trăiești. Contează din când în când să tragi aer în piept, să îți descretești fruntea și să fii prezent la lucruri simple. Sunt cele care construiesc amintiri frumoase.

Zilele astea, uitandu-mă la poze, citind mesaje și rememorând întâlniri, momente, după plimbarea prin parc, am realizat că de multe ori trec cu vederea anumite evenimente, nu stăruiesc asupra anumitor lucruri, sunt cât pe ce să pierd din vedere etape.

Câteodată face bine un mic exercițiu de reamintire și revenire la cum am ajuns în punctul în care sunt acum. Cam așa:

Am întâlnit oameni mai determinați ca mine. M-au inspirat și m-au făcut să grăbesc acțiuni.

Am făcut unele lucruri poate mai bine și cu mai multă răbdare comparativ cu alții. Am avut idei mai puține, la un moment dat, însă le-am aplicat, repetat până au dat rezultate.

Am fost stresată și deloc optimistă de multe ori și am disperat tare. Și am întâlnit oameni mai disperați ca mine și mult mai fericiți per total și încrezători. Mi-au dat curaj și am văzut cum negrul nu e chiar așa întunecat dacă te uiți mai bine.

M-am hrănit cu poveștile dureroase ale unora, ca să o pot duce pe a mea. Nici nu o simt uneori.

Am încurajat oameni și am primit și eu curaj. Am tăcut când nu trebuia și vorbit fără rost de multe ori. Am făcut și ce trebuie când era momentul, am simțit recunoștință și cum toate ar avea rost.

Am avut momente când nu voiam nimic și doream să se termine odată. Am momente când vreau ca timpul să stea locului și să rămân suspendată în clipa aia fericită.

Fiecare zi e un dar. Știu asta și când plâng cu ciudă, când nu le pot duce pe toate și știu că azi nu e ca ieri și mâine poate fi neașteptat de interesant sau deloc.

Am un dar prețios. Al meu și al lui. Și fiecare zi a nostră este valoroasă.

O plimbare în parc este ceva obișnuit dar pentru că e cu ea, cea plină de mirare și dornică să știe, este o zi care nu a trecut în zadar.

Fascinată de statui

Citesti bine!

stai să dau pagina!

pun eu degetul să nu pierzi rândul, da?

stau cu voi 🙂

îi dăm drumul acuși..

5, sunt 5 degete la un picior, exact câte am și eu!

 

 

1

Treburile casnice – practice la 2 ani și 10 luni

Loli a fost harnică de când nu se putea ține bine pe picioare. Mi-a plăcut când mi-a zis cineva că fata mea e harnică pentru că i-am transmis nevoia mea de a ordona, de a face curățenie când nu puteam face și eram stresată de câlții de praf care zburau prin casă, după nici o zi de la dat cu aspiratorul, de mormanele de haine care nu ajungeau în vreun dulap. Bine, când era Loli mică eram (și mai) stresată de multe și 2 haine puse aiurea mi se păreau dezastru. Mi-a trecut, acum sunt imună la un pic de deranj.

Adevărul este că uneori dezordinea, nu mizeria, că nu ajungem până acolo, mă apasă și simt nevoia de a face ”liniște” în lucruri. Îmi ordonez gândurile mai bine când nu mă apasă pe retină lucrurile lăsate vraiște. N-am mania luciului pe podele, da’ un pic de șmotru este binevenit din când în când. Nici mania hainelor la dungă în dulap nu o am, deși mi-ar plăcea să le am puse pe căprării mai riguros.

Loli la 2 ani și aproape 10 luni luni nu este forțată sau împinsă să facă treburi casnice. Le face din plăcere, din curiozitate, pentru că a  văzut la noi. Știe ce înseamnă curățenie, asociază ustensilele de curățenie cu locul care necesită utilizarea lor, se face utilă fără să fie solicitată. Înainte să mă apuc de strâns îi spun că e dezordine și ne cam încurcă la mers și la stat jucăriile și hainele nepuse în dulap.

Jucăriile și le-a strâns de mică, fără să fi făcut vreo regulă. A văzut și imitat acțiunea. Eu am apreciat-o de fiecare data, i-am mulțumit, am ajutat-o, astfel că, la finalul zilei, jucăriile sunt în cutii sau adunate cumva.
I-am spus de fiecare dată când a imitat o acțiune că îmi place ajutorul ei și i-am încurajat punerea în practică a diverselor activități gospodărești.

strânge cu tataia

Ce face Loli în casă fără să fie solicitată sau întrebată dacă dorește să participe (este și întrebată):

Sterge praful de pe mobilă, parchet, tv. Pe ultimul îl albește când îi cad șervețele în mână.

Sterge urmele de apă și culori făcute de ea, evident. Uneori face lucrurile astea cu bună știinta ca să aibă ce șterge. Nu pot spune cât mă încântă acest obicei (deloc!) dar pentru că șterge, în felul ei zoios, pot trăi cu asta.

Sterge geamuri, oglinda, tabla. Ce e la nivelul ei.

Spală vasele la chiuveta adevărată, cot la cot cu mine. Nu cumva să spele cineva vase în casă fără asistența ei. Se urcă în learning tower și începe treaba. Mai mult încurcă, face apă pe jos (zoș – vorba ei), nu e chip să o faci să renunțe. Spală și la chiuveta ei vasele de jucărie și nu ratează nimic, nici măcar picioarele ei.

Duce gunoiul, de fapt, duce lucruri la gunoi. Unele chiar nu au ce căuta în gunoi. Well, sunt vigilentă la etapa asta de curățenie.

Își duce hainele purtate în coșul de rufe din proprie inițiativă și la cerere. Loli, mă ajuți cu ciorapii? Îi poți pune în coș, te rog?

Rufele uscate împăturite le pune pe pat în stive separate. Singură a făcut asta, fără indicații, ca să nu muncesc de 2 ori cu sortarea când le pun în dulap. 😊

Pune rufe la uscat, încă nu poate gestiona cârlige, nu are forță în degete, doar le atârnă. Îi face plăcere să alerge cu câte o pereche de șosete și să pună repede pe calorifer, la uscat. Body-urile, bluzele le usuc pe umeraș, îmi dă umerașele la mâna, pune și ea. Nu iese din prima, se enervează, aruncă pe jos, o ia de la capăt și dacă nu reușește mă solicită.

Mătură oricând. Are măturică ei, mătură pe jos, ridică mătură și pe masă, pe scaun. Setul de la bucătărie are cozile scurte, l-am cumpărat așa pentru model și mândră. După ce împrăștie firmiturile, nu-i mai place ustensila ei și vrea mătura mare. Am avut înainte o mătură cu coadă cât mine, nu putea să o urnească, însă ambițioasă cum e, o răsucea, o chinuia de zburau pahare, căni prin toată bucătăria. Am ascuns-o și cumpărat setul de acum.
 
Face patul. Mă ajută să trag cuvertura dimineața și seara. Își ia singură, din sertar, prosopul de baie când vine ora de nani, îmi aduce și mie prosop și mă invită la baia.

Îi place să participe la tot ce meșterește taică-su. Nu suportă să nu fie implicată dacă e ceva cu cuie, ciocan, șurubelniță.

Loli iubește să fie prezentă la chestii – treburi, nu a fost niciodată doar contemplativă, ea trebuia să fie acolo cu privirea, gâtul lungit să prindă ceva. Chiar și când nu mergea singură sau nu apuca bine lucruri.

Noi am încurajat orice inițiativă, cu toate că balta din mijlocul casei nu m-a înveselit când am călcat în ea, nici hainele rearanjate de ea.

treburi la înălțime, nu era ziua de curățenie atunci

Tot ceea ce facem acum o ajută să crească, să dobândească abilități practice. Nu punem copilul să măture zilnic sau să facă ordine non stop, în nici un caz. Îi arătăm aprecierea și încurajăm independența. Îi oferim mediul necesar pentru exersarea activităților practice care îi fac plăcere și o responsabilizează, în funcție de nivelul ei de înțelegere.

La tine cum decurg treburile casei?

p.s. Cu ajutatul la gătit nu se omoară. Mâncarea nu e pe lista de treburi preferate 😃 Îi place, în schimb, să bucătărim la aragazul de jucărie cu toate ustensilele de jucărie (pentru că nu facem mâncare adevărată, pe care să o înghită) și să facem cumpărături (are casă de marcat).