8

Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar ceea ce simt

Nu ştiu cu cine seamănă exact, nu e buclată, nu are șatenul lui taică-său, e ochioasă dar nu aduce cu ochii unuia dintre noi, are gurița aşa parcă desenată, are strâmbăturile ei de te apucă râsul. E fetița mea, pe care nu mi-am imaginat-o nicicum. Şi e frumoasă, şi nu mă minunez- uite ce am făcut-, ci îmi întărește gândul că aşa va fi întotdeauna. Frumoasă şi a mea.

Fiecare pui este frumos pentru mama lui, ştiu, e foarte adevărat, nimic nu ar fi făcut-o altfel în ochii mei. Am făcut-o cum s-a priceput corpul meu mai bine, nu aveam cum să controlez asta în totalitate deoarece sunt chestiuni de genetică. Și-a ieşit bine!

Viața la început e ca la loterie, norocul şi șansa sunt egale până la extragere. Aşa şi cu celula de la care a pornit. Norocul – să fie la momentul potrivit şi șansa – de a ajunge la termen viu şi sănătos. Nu ştiu cum să apreciez, pe cine să apreciez pentru loteria mea, din care a ieșit Loli câștigătoare.

Știu doar că eu am fost norocoasă cu ea. Cu toate momentele rele şi în care aș fi dat ceasul şi universul peste cap şi adunat clipa aia groaznică ca să o nimicesc. Nu ştiu cum va fi viitorul, ştiu că nimeni nu îmi garantează dacă norocul se va termina sau nu. Nici nu îmi pasă. Acum sunt clipele mele, ale ei şi pe astea vreau să le trăim din plin. Nu ca la carte, nu ca în filme ci aşa cum ne pricepem. Să le simt şi eu şi ea, să le facem nu magice, mirifice sau altceva, doar ale noastre.

Nu le am cu dulcegăriile, cu alintatul gen nu pot să stau o clipă fără copil, mi-e dor de mor de parfumul părului lui, nu vreau să le mai am nici cu autoînvinovățirea – să nu îl traumatizez, să nu îl stric pentru că el a venit perfect pe lume.

Copilul simte iubirea şi fără să mă dezintegrez de dragul lui, chiar şi atunci când situația necesită fermitate (fără palme și cuvinte ca palma). Şi ştie, n-ai trebuință de vreo diplomă pentru asta, nu cu atâtea cuvinte câte cred eu că are nevoie, că trăiesc toată dragostea pentru el.

Ştii de ce spun asta? La Loli am stat la pândă, precum vânătorul, pentru fiecare achiziție (milestone) pe care a atins-o, fiecare lucru făcut conștient şi ştiu că, atunci când eu am transmis cu sau fără cuvinte, ea a reprodus exact cum a simțit. Am fost nervoasă, ea a făcut conștient şi instinctiv lucruri care, evident, mi-au agravat starea de nervozitate.  Q.E.D. da, copilul ştie, a trăit exact cum am făcut eu: cu agitație, cu haos de moment. Trăiește şi învață de la tine şi tu ții cârma.

Credit photo: skitterphoto.com

Bun, dacă azi nu am ghidat bine, mâine sigur pot face asta. Nu am starea potrivită tot timpul, nu pretind că sunt bună la reacții, dar nu vreau să trăiesc cu ideea că ceea ce fac îi poate dăuna pe viață. Că o greșesc pentru totdeauna. Nu am cum atât cât ne simțim şi ne întoarcem acolo unde nu facem asta.

Am aşa o presiune când ea face ceva şi e deranjant şi e neînduplecată de îți vine să o înghiți. Şi atunci iar imi pun problema unde am greşit? De ce? E simplu: Pentru că nu ne-am simțit, da. Adică  ea a simțit, eu am pierdut legătura şi am căutat răspuns unde nu e.

Unde voiam să ajung? La nevoia de a vedea copilul şi simți, de a-l lăsa să vadă, oricând, toane, mai puține toane, lacrimi, râs şi să mă învețe, cum îl învăț şi eu. Să le experimenteze, interiorizeze, dezvețe. Toate astea fără vină, fără gândul că eu îl pot strica.

Aşa voi face. Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar instinctul, ăla bun, de dragoste, ceea ce simt.

1

Un tată de fetiţă modern cu provocări pe măsură – impresii eveniment Modern Dad’s Challenges, editia 2

Evenimentul dedicat taților, Modern Dad’s Challenges, editia 2, a fost unul de succes, după spusele soțului meu Iulian. Țin să îl cred, după efervescența cu care a venit acasă. A avut ocazia să asculte speakeri de care a mai auzit, dar și despre care nu ştia nimic şi a fost plăcut surprins. Totodată, a întâlnit prieteni cu care a împărtășit experiențe, a râs mult şi s-a simțit bine.

Ce i-a plăcut şi a ținut să îmi povestească, fac rezumat mai jos. Iată ce mi-am notat fuguța. Dacă am uitat ceva, sigur mă va trage de mânecă. Îl pun la scris data viitoare.

Bun, să vedem:

Tatăl, înaintea mamei, transmite şi consolidează sistemul de valori al copilului, şi începe de la naştere.

Modul în care tatăl interacționează, socializează cu copilul, modul în care se conecteaza încă de când s-a născut, asigură baza, premise de  dezvoltare sănătoasă psihologică, cognitivă, emoțională.

Jocul nu este doar responsabilitatea mamei, tatăl are rolul lui, copilul este atras de jocul cu tatăl. Tonul vocii tatălui, diferit (nu contează povestea sau cântecul mormăit) captează atenția, ajută chiar atunci când copilul este în suferință. 

De exemplu, Loli a avut colici până pe la 4 luni, se scremea şi chircea de îți venea să plângi alături de ea, poate-poate se linisteşte. Se calma când o ținea Iulian pe piept şi vorbea cu ea orice. Vocea lui, felul cum îi vibra pieptul o liniștea şi adormea. Ştii, contează, să lăsăm tații să fie tați. Să nu vă fie frică că îl scăpa, nu ține bine copilul. Copilului îi este bine oricum, chiar dacă şoseta stă lălâie şi stau îngrămădiți pe fotoliu şi nu pe pat.

Legat de vocea tatălui, fetițele se sesizează mult mai repede la ea decât băieții. Fapt demonstrat!

Felul în care părinții interacționează este important. Astfel, dacă unul dintre părinți folosește un ton agresiv, comunicarea părinților este deficitară, cel mai probabil copilul lor va manifesta agresivitate chiar dacă nu a fost agresat niciodată. Ceea ce setăm în copii contează, se va reflecta în dezvoltarea lor cognitivă, în inteligența emoțională.

Prin joc învață să cunoască mediul înconjurător, să dezvolte deprinderi motrice, cognitive, să relaționeze cu părinții şi cu alți copii. 

Fetele preferă jocurile de rol, le place să fie apreciate pentru ceea ce fac, cum fac, băieții preferă jocurile dinamice, preferă şi competiție, ocazie cu care tatăl îi oferă mediul, cadrul pentru a exersa strategii prin care învață să şi piardă. 

–  Prezența părinților în viață copiilor este necesară all the way, nu doar fizic. Copiii nu trăiesc în alt timp, trăiesc în prezent şi au nevoie de acum, nu de mai târziu. Jocul are 2 componente – învățarea şi vindecarea. Învățarea se face prin cercetare, prin vindecare – se integrează experiențe din viața copilului. Jocul este o formă de comunicare pentru copil, poți afla ce se întâmplă în absența ta (la grădiniță, de exemplu). Adulții (ei bine, o parte din ei) verbalizează supărările, stările prin care trec, copiii – bebeluşii, toddlerii, preșcolarii şi chiar adolescenții până ajung la stadiul de a descrie o supărare, pot fi ajutați să descarce şi integreze emoții prin joc. Jocul îi ajută să se conecteze cu sine și cu cei din jur, eliberează emoții cu cei în care copilul are încredere. Terapiile doar se bazează pe joc, nu? Loli se joacă la terapie.

– I-a plăcut jocul de cunoaștere, imaginație prezentat de Adriana Mitu – Dacă ai fi un animal, care ar fi? Dacă ai fi un fenomen? Care ar fi? Dacă ai avea o super putere, care ar fi şi ce ai face cu ea? Merge oricând și la copii, nu?

Siguranța copilului trebuie să fie prioritară în orice familie. Venirea copilului pe lume înseamnă şi curățenie generală prin nimicurile care pot deveni periculoase în mâinile curioase, copilul trebuie să cunoască, când e mai mare de stadiul de bebeluș: măsurile de siguranță pentru el: cum să evite o situație de risc, cum sa reacționeze într-o situație de risc, să anunțe pe cineva care îl poate ajuta să iasă din situația de risc. 

Leon Magdan, Profesorul de Joaca Itsy Bitsy i-a plăcut mult, a învățat jocuri, i-a plăcut naturalețea lui şi felul de a spune lucrurilor pe nume – ”să ne ridicăm la nivelul copiilor”. Ei știu cel mai bine joaca și părinții sunt de fapt copii mai mari. Ştiu şi eu să fac pisica pe perete. M-a învățat soțul.:)))

Sofia a descris primele ei impresii în calitate de organizator, le aveți aici. Se pare că va fi şi editia a treia Modern Dad’s Challenges, care va avea loc pe 5 iulie, de la 18.30, iar tema dezvoltată împreună cu invitații va fi “Siguranta copilului în masina și călătoriile”, revin cu detalii, în curând.

La ediția a doua a Modern Dad’s Challenges brandurile partenere au fost Cutaden Bebe, Pampers, Editura Philobia, Wooden Toys Crafts, Himalaya Baby Care Romania, Crystal Dental Clinic, Pure Shapes, Sloop, Aqua Carpatica, Domeniile Samburesti, Web Designer Bucuresti.

Tații au plecat acasă și cu câteva surprize oferite de Wooden Toys Crafts, Asociatia SAMAS, Pampers, Cutaden Bebe, Pure Shapes, Crystal Dental Clinic, Himalaya Baby Care, Editura Philobia si Adriana Mitu.

Evenimentul Modern Dad’s Challenges este inițiat de Frunzaresc.eu și realizat și implementat cu agentia de publicitate Creative Energy Corner.

7

Somnul în trei

Somnul nostru cel de toate zilele este în trei. Eu, Loli, Iulian; ea lăfăindu-se, noi pe dunga patului. Formula noastră s-a promulgat după prima răceală a mândrei. A făcut febră mare, avea nasul tun de muci şi o dispoziție care dobora şi pe cel mai vesel om din lume. Aşa că am cocoțat-o în patul nostru în ideea de o ocroti mai mult, pe fondul răcelii, şi cu explicația zilnică că se va întoarce în pătuț. A funcționat maxim, în alte câteva luni am strâns pătuțul deoarece aduna praf şi devenise șifonier pentru hainele mândrei. 

Înainte să nasc şi după ce am născut eram la curent cu toate poveștile despre cum se învață în brațe, şi în patul părinților, şi cum nu scapi de copii nici când sunt mari – din brațe şi din pat. Aveam şi experiența soră-mii care îl are musafir și acum pe Ștefan între ea şi soțul ei. Pressure! Pressure! Tare aş da timpul înapoi sa le spun oamenilor să nu mai pună presiune pe viitorii părinți. Ce dacă doarme în pat cu mama sau tata? Nu va fi pentru toată viața. Am auzit aseară în parc vorba asta- nu s-o însura făcând la oliță.  Merge şi cu somnul.

Am avut şi noi discuția asta. Loli va dormi în pătuț, o învățăm cu el, o facem să îi placă bla bla, să nu pățim ca alții.

Și ne-a învățat ea ce şi cum. De acum urmează povestea:

Când am adus-o acasă, ghem de 2 kg, se pierdea în pătuțul ei. Dormea câteva secunde acolo, apoi în brațe, apoi lângă mine, apoi mai pune în pat copilul. Eram deja obosită. Rămâneam pe poziții. Și erau multe – de-a curmezișul, de-a latul, pe diagonală, încovrigați în jurul ei, în primele două luni. Iulian își făcea loc, se contorsiona să încapă cumva şi să nu strivim boțul. Apoi, a urmat episodul cu vomat laptele, de o țineam pe mine, aproape la verticală ca să nu iasă mâncarea. Drept urmare, mi-am aranjat pernele spătar şi dormeam cu ea pe piept. Într-o noapte după ce am ridicat salteaua pătuțului un pic, să stea plan înclinat, am așezat-o pe burtică şi i-a plăcut. Așa am reușit să o împrietenim cu patul ei.

Ziua şi noaptea nu se diferențiau în primele săptămâni. Loli dormea ziua, noaptea ne făcea cu capul. Până când am zis: să facem ziua – zi şi noaptea – noapte. Nu am ținut copilul treaz ziua, ci am prins curaj să îl plimb pe lângă geamuri, să tragem draperiile dimineața, să spunem bună-dimineața și bună seara, noapte bună, să avem ritualuri de zi, de seară, de pregătire pentru nani. Tragem draperiile, facem patul, scoatem pijamaua, prosopul, facem baie etc. Şi am delimitat, nu imediat, ci în timp ziua de noapte, verbalizând şi făcând activități de zi/spre seara; acum punem în practică, verbalizează ea ordinea treburilor. S-a învățat.

Scandal de seară am avut de multe ori, nici o zi nu a fost la fel, iar dacă făceam un rezumat al zilei puteam identifica sursa scandalului – nu ne-am jucat îndeajuns, am schimbat rutina din timpul zilei, a achiziționat ceva între timp, a venit tati şi nu au apucat să stea împreună, am fost undeva unde era multă agitație. Copii spun, nu în cuvinte la început, care au fost stimulii lor. Nu am răbdare întotdeauna, știu, dar ca să nu obosesc cu capul şi să ajung la vorba bunică-mii (m-o pedepsit D-zeu cu aşa năluc de copil, cum eram eu) facem pupala (unul din momentele noastre de conectare când stăm îmbrățișați toți trei şi împărțim pupici), încă o ascunsa prin casă și cucu- bau sau vreo ghiduşie care ne liniștește. Sunt seri când nimic din ce am înșirat mai sus cu funcționează, ajungem la plâns şi furie.

Când era Loli mică, de vreo câteva săptămâni, am cumpărat cameră de supraveghere să mă pot mișcă prin casă, să părăsesc dormitorul. Pentru că altfel eram lipită de ea, mă uitam cum doarme sau face fețe – fețe în somn, sau îi urmăream respirația. Eram stresata, mi se părea că dacă plec pierd ceva – un sughit (dacă se îneacă!), un of, un geamăt de la colici. Trebuia să fiu acolo, să o liniștesc când plângea în somn, de parcă o fura cineva, şi după ce îi spuneam gata, gata, mama e aici, așteptam zâmbetul știrb. Întotdeauna se întâmplă asta, se ambala într-un oftat, plâns în somn, de mă rupea. Nici acum nu ştiu ce visa – pierdea tâța în somn, habar n-am – şi după câteva secunde zâmbea ca o rață, cu toată gurița.

Așadar, când în patul ei, când în brațe, s-au dus primele 10 luni şi eram bucuroși că apucăm să vedem un film la TV, şi în paralel, și un film cu ea pe camera de supraveghere.

Şi de atâta fericire ne-au năpădit mucii şi a fost greu, aveam o Loli bulversata total, deoarece nu înțelegea ce se întâmplă cu nasul ei, de eram în pragul isteriei 24 din 24.

Am luat-o în pat şi aia a fost. Nicio carte, lecție despre soluții  blânde pentru somnul bebelușilor nu a funcționat. A rămas între noi cu toată documentarea şi explicațiile (după doi ani) despre locul de nani al ei, al nostru. Dacă o întrebi cu cine doarme, îți va spune cu mami şi tati.

În timpul zilei, încă din prima lună de schimbat locul de dormit am avut tentative, din motive de securitate, de a o pune în pătuț după ce adormea. Dura fix 3 secunde, imediat în fund sau în patru labe. Apoi sa te ții potop de lacrimi şi uite așa zbura somnul. A reuşit să cadă din pat şi am murit de spaimă. Am continuat mutatul ăsta în pătuț ziua pe principiul încercarea moarte n-are. Când am considerat că e de-ajuns cu plimbatul pat -pătuț, fără vreun succes, am reorganizat dormitorul, adică strâns pătuțul.

Când am scos alăptatul pe timpul zilei, nu o lua somnul fără legănat și Alunelu’, plus plimbat prin casă. Dormea doar în brațe. Pat şi pernă am prestat ceva vreme. Am negociat, împins uneori dormitul în pat. Scandal maxim everytime. Iar muncă de lămurire, încercări nereușite apoi reușite de a dormi pe pat.

A găsit bunica de la Roman niște fețe de pernă cu Mickey şi Minnie şi restul trupei din Clubul lui Mickey Mouse. Am țesut poveşti multe cu ele în încercarea de a aduce somnul Lolitei pe pat. A ajutat. Perna cu Mickey este useful încă. Nu doarme fără ea.

Am adus cărțile preferate în pat, pe lângă pat, pentru somnul de prânz sau vreo moțăială de câteva minute.

Seara dacă Mickey nu o adoarme, ca să nu aprindem lumina de o sută de ori spun aşa: tu asculți cu urechea, ochii închiși, eu spun povestea cu gura, buzele.

Tati e bun la legănat şi șoptit în ureche vorbe liniștitoare.

Ritualul de seară, oriunde suntem: facem patul, ea este responsabilă cu pregătirea prosoapelor. Se urcă în turn şi se spală pe dinți. Ne prindem părul să nu ne udăm prea tare, când facem duş, pentru că de multe ori ne jucăm și de-a stropitul. Dacă suntem în deplasare, se urcă pe budă, supraveghează tati. Totul de la înălțime- spălat pe dinți, moțat părul. 🙂

Nu cred că există vreo rețetă, regulă generală de urmat pentru părinți şi copii când vine vorba de somn. Atâtea case, atâtea obiceiuri.

Pe mine mă ajută experiență altora, cărțile pe temă, citesc cu interes şi amuzată în același timp tips-urile unora şi ajung la concluzia de mai sus. Mă inspir şi adaptez la moață, totodată îmi vin şi idei, unele merg altele deloc.

Şi… ştii ce? Am încetat să mă stresez. Când adoarme, mă culc şi eu. Când nu doarme dansăm, dacă plânge o alin. Câteodată bolborosesc somnul ei, că nu doarme legat, că este lipici şi vrea să stau cu ochii în tavan cât sforăie. Nu urmează o dulcegărie, keep calm. Doar atât spun, o viață avem şi nu e doar pentru dormit. 

Tu cum stai cu somnul? 

4

Ce am învăţat de la copilul meu

Ce nu am învățat de-a lungului timpului despre emoții, despre relații, oameni am învățat în 2 ani și 8 luni. Nu tot, dar m-am lămurit mult în anumite privințe.

Ce m-a învățat fiica mea de când ne-am cunoscut mai bine, după primele luni de efervescență, după naștere, a fost: Acceptarea! Am învățat mult mai multe de la ea, aleg să vorbesc despre acceptare, pentru că de acceptarea am avut nevoie ca să o înțeleg, să mă înțeleg și să fac diferența între condiționare și necondiționare.

Știi cât de greu e să te lepezi de ceea ce credeai și să stai conectat și faci lucrurile cu blândețe tot timpul? E greu, când ești neîmbrățișat de tine, când nu te accepți cu adevărat. Când te nemulțumește orice  legat de tine, și nu poți trece dincolo de starea de agitație, nu ai cum să înțelegi necondiționarea.

Acceptarea nu vine ușor. Cred că știm cu toții asta. Realitatea ta cu realitatea adevărată se pupă greu și abia când descoși tot, și ajungi la ultima iță, abia atunci începi să accepți. Să coși la loc, fără grabă, cu sentimente noi și cu înțelegere. Și e greu când ești presat încontinuu să faci asta și asta (că așa e bine) de nu îți poți auzi propriile gânduri și pe lângă ale tale mai trebuie să le puricești și pe cele primite, fără a fi cerute.

Acceptare înseamnă să crești. Până la ea am fost un om mare, necrescut în multe. Asta m-a învățat fiica mea, să cresc ca om. M-am prins, pe parcurs, cum nu ajută cu nimic să revii obsesiv asupra lucrurilor care nu se pot întâmpla acum, cum doar dacă accepți ce e acum și lucrezi pentru viitor simți eliberare și speranță. Oricât de dureros și la limita de jos a suportabilității ar fi prezentul, atâta timp cât nu te lași cuprins de el și scufundat fără scăpare, atunci când te impaci cu el, deja ai făcut un pas spre schimbare.

Acceptare înseamnă să îți lingi rănile trecutului, să revii la tine din trecut și să accepți ce ai primit, să plângi până nu mai poți și să închegi locul. Să iubești tot ceea ce ești, ce ai făcut cu bune și cu rele, până în clipa când ai devenit părinte. Și să crezi, fără urmă de îndoială, că ai făcut cel mai bun lucru posibil al tău: Copilul tău.

Acceptarea înseamnă împăcare. Să fii împăcat, liniștit, pozitiv, conectat cu  toate lucrurile, chestiile, evenimentele care nu se întâmplă ca la alții, normalul ăla care de fapt nu e, doar tu crezi că există la alții. Cum? De ce? Sunt cuvinte care mă împiedicau să accept și să fiu împăcată. Se întâmplă uneori să caut răspuns obsesiv și obsedez în vină.  Dar… copilul nu te lasă, te impacă de fiecare dată când îți zâmbește și îți pune mâinile după gât. Înseamnă că faci bine, că e bine, că te iubește cum tu nu ai făcut-o vreodată.

6

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Nu m-am gândit vreodată că voi duce copilul la terapie. Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta? Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Când am decis să evaluez copilul?M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intentia interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul “fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: “Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul

0

De-ale parentingului iţe

Sunt situații când reacționezi fix după primul impuls. Primul impuls atunci când ești părinte (și nu numai), în anumite situații, nu este de dorit. Latura agresivă a impulsului (limbaj, acțiune) este în noi, iese la suprafață, îți trebuie antrenament ca să o controlezi și să o transformi în ceva constructiv. Plus amnezie în ceea ce privește modul în care ai fost crescut, în special, exact momentele clasice ale parentingului de acum 30-37 de ani- pedeapsă, recompensă, stima de sine inexistentă, concurența acerbă între ce ai fost și celălalt tu etc.

Bun, și mai ai și situația în care tu devii vocea aia, pe care nu o sufereai, a părintelui tău. Cea pe care ți-ai promis, că nu o vei face auzită niciodată, indiferent de câte ghidușii a făcut copilul tău. Și în loc să vezi latura creativă, nevoia de atenție, frustrarea lui în legătură cu ceva, cineva, cu tine, vezi doar nevoia ta și dorința ta de a corecta, fără a te conecta și descoperi motivul.
Mie îmi vine foarte greu câteodată, de multe ori, de fapt, să gestionez situații. Motive sunt cu duiumul, chiar dacă le știu, parcă nu sunt de-ajuns pentru reacțiile aiurea.

Mai jos am pus 3 situații: Cu una m-am confruntat, restul sunt auzite și/sau am fost întrebată dacă fac la fel sau dacă am ceva de zis.

1. Când dai voie copilului verbal/fizic să facă ceva. Să vorbească cu cineva, să se joace cu cineva, să dea jucăria. M-am lovit de curând de expresia: Îți dă mama voie, poți să te joci cu, să dai mâna cu… Exceptând cazurile cu potențial periculos, expresia, din punctul meu de vedere, este exagerată, nu ajută nicidecum la percepția corectă a pericolului și va deveni o limită în calea curiozității copilului, va crea imaginea unei lumi nesigure dincolo de mama/ tata și în care nu se va  descurca pentru că mama/ tata nu se descurcă la rândul lor. Un copil temător, excesiv de prudent se va încadra greu în colectivitate.

Pot înțelege nevoia de protecție, și eu sunt mama cloșcă, mai puțin exagerarea. La Loli încerc să nu limitez abilitățile naturale de socializare. De exemplu: Dacă ne vom întâlnim cu cunoscuți, discuția o avem de acasă. Mergem acolo, ne întâlnim cu cutărică, are jucării, dacă dorești și dorește și respectivul, vă jucați împreună; dacă nu, avem păpușa sau broasca în rucsac, vedem ce putem face, vrei să te plimbi pe acolo, putem face și asta. Vom sta și la masă, gustăm ceva miam-miam, sau rozi la expandatele tale etc. Lucrurile nu se întâmplă cum le plănuiești de acasă, clar, însă copilul are (ne)voie să își exprime dorințele, nevoile, preferințele chiar dacă nu e fix cum vrem noi.

2. Când copilului i se smulge jucăria din mâna de către altul – iată o situație greu de gestionat, destul de frecventă. Intre urletele a doi copii musai să gândești clar, la subiect și să îți oprești primul impuls de a îi smulge celuilat jucăria și de a o returna odorului, plus celălalt impuls de a-i cârpi una părintelui lui (asta pentru că a agravat situația zbierând la propriul copil să dea jucăria înapoi, înspăimântându-i pe ambii).

Conversația (doar un model) în situația dată, greu de aplicat, dacă nu ai exercițiu. Nici mie nu-mi iese tot timpul:

Mama, îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Sigur voia să o ceară, cred că i-a plăcut atât de mult, așa cum îți place și ție, că a uitat.

Sau

Mama, știu că ești supărată că s-a întâmplat așa. S-a bucurat așa de mult când a văzut-o, încât a luat-o direct din mâna ta.

Apoi – Hai, să vorbim cu el, să vedem ce putem face.

Către celălalt copil:
Buna, ea este Loli. Nu-i așa că e frumoasă jucăria ei( să zicem păpușa)? Presupunem că va spune da. Continui: Acum Loli se juca cu ea, când se va plictisi, va fi rândul tău, să te joci tu cu păpușa. In clipa asta Loli este tristă, ai luat păpușa fără să o rogi frumos să ți-o împrumute. Nu terminase jocul, o vrea înapoi.

Dacă nu se întâmplă returul, atunci:

Păpușa este chiar a ei, acum o vrea înapoi și când va dori, o puteți împărți. Până atunci, te rog, să îi dai păpușa.

Blând, ferm, la nivelul lor, nu din picioare. Eu lucrez la ton. Mama mea a folosit tot timpul o octavă în plus, deci big struggle.

Ideea este că eu pot să am aceste cuvinte, să le spun și totuși să nu funcționeze. Am avut deseori impresia că vorbesc mult și singură. Uneori celălalt părinte a fost de ajutor. A avut el cuvintele potrivite și eu doar am asistat cu mândra, în brațe, la retur.

Au fost și momente când am reacționat ca leul cu puiul după picior. Roar, roar… nu are rost să spun cum, știți și voi.

3. Nu e jucăria ta, nu pui mâna! Această interdicție poate să funcționeze pe termen scurt. Nu este de preferat, curiozitatea va învinge, plus dorința de a decide singur dacă să pună sau nu.. Nu poți merge la locul de joacă și să fii fericit cum copilul tău se joacă singur, de fiecare dată. Socializarea se învață de la vârste fragede, nu este de preferat să îți oprești copilul în a își exersa abilitățile de socializare neparticipând la un joc dacă știe doar că nu are voie să dea/să împartă. Știm, cât sunt mici, plânsetele și râsetele se succed la secundă, la joacă, pentru că împart sau nu obiectul de jucat. Nici nu se recomandă fortarea/ obligarea de a renunța la joc, jucărie. Atenția ta nu trebuie să fie direcționată numai spre a nu pierde jucăriile, ci către nevoile lui.  În datul și luatul jucăriilor copiii învață emoțiile. De aceea stăm în preajma lor (nu pe bancă!), acum, când sunt mici, ca să îi învățăm că se pot juca în siguranță, că jucăriile se pot da la schimb, împrumuta, returna, că se poate fără să le ia/ împartă fix când cer, că pot să nu primească ceva la schimb și să nu fie tragedie.

Da, este de muncă în parenting. Uneori parcă aș alege calea ușoară, să fie cu mai puțină bătaie de cap, dar mă gândesc la viitor. Ce nu am știut eu va ști copilul meu, ce temeri am avut eu, le va avea și el, însă le va gestiona mai bine, sper. Lucrurile bune le va trăi și aprecia mai mult și se va întoarce la ele (amintiri) mai des decât la ceea ce i-a produs suferință. La fel, sper. Nu am cum să prezic viitorul, doar ce pot face acum. Când va fi părinte, vreau să cred, va avea mai puține răni de vindecat, astfel încât relația cu copilul lui să fie frumoasă, cu imperfecțiunile de rigoare, sănătoasă per total.

0

Gânduri bune la final de an- Vocea ta -TDM

Dacă ar fi să fac un bilanț de final de an, apoi un grafic atunci va ieși mai ceva ca la curba lui Gauss

Vârfuri semețe și pante năucitoare, adică culmi de fericire și praguri de aproape depresie.
Acum nu are rost să spun cuvinte de genul a fost greu dar frumos sau ceva asemănător. A fost greu, împovărător uneori. Momentele bune au fost și ele, nicidecum de neglijat. Am și învățat ceva din toate astea. Și cum anul e pe terminate, nu fac vreo urătură specială, nu mă pricep deloc la rime, spun cu numere de ordine câteva (hai, să zicem) dorințe și urări, pentru mine și voi:
1. Sănătate

Cea mai bună urare pe care vreau să o fac tuturor ( părinți, copii, luați, neluați, cu sau fără copil la purtător) și să o primesc: Vă doresc sănătate oameni mici și mari!

2. Bucurii zi de zi

Chiar dacă plouă, ninge, ai un coș fix în vârful nasului, copilul a întins tot magiunul pe jos. Nimic nu e de nereparat, de ce ne-am încrunta pentru atât. Și o frunză verde poate fi motiv de bucurie. Să fim veseli, cu zâmbetul pe buze!

3. Conectare cu noi și ai noștri

Să nu renunțăm la ea! Avem nevoie de gesturi, de cuvinte care să nu sape distanțe ci să ne apropie nu doar atunci când avem nevoie cel mai mult. Să ne ascuțim urechile și mintea astfel încât să nu fim surzi la iubire. Să ascultați bine, oameni dragi!

4. Să facem pace în noi

Cu toții avem un bagaj special de emoții, de stări care ne apleacă sau ne țin spatele drept. Să reparăm, triem pe cele grele, să ne fie desaga ușoară, plină de empatie, înțelegere, răbdare, de dragostea. Să nu uităm să/că ne iubim!

5. Să fim împreună cu ai noștri fără să simțim poveri de spațiu, că ne încurcăm și sufocăm

Să ne bucurăm de semeni, fericirea nu este de unul singur. Cel puțin asta cred eu. E la fel ca la mâncare: mănânci tot ești sătul, poate cu ușoară indigestie. Dacă o împărți este și mai gustoasă și te simți plin de la bucuria celui cu care o împarți. Să fiți aproape de ai voștri!

6. să fim acolo unde ne-am proiectat la un moment dat cu gândul, adică acolo unde ne-am dorit, am depus efort în privința asta, să se realizeze. Nimic nu te împlinește mai mult decât munca ta. Vă doresc ca ceea ce ați început, să se continue și să vă aducă mulțumire!

7. Să fim buni

E veche și actuală. Eu nu sunt bună tot timpul, recunosc. Îmi doresc asta în fiecare zi. Să am forța necesară să nu las prejudecățile să mă domine. Așa că vă doresc, și vouă, să fiți puternici și buni!

8. Pentru mame – să vă simțiți frumoase în fiecare minut

Bine, oricând. Eu am ajuns să fiu, uneori, exact cum nu îmi place: flocăită, ca ridicată de pe pernă, în aceeași adidași și blugi. Și cu toate astea m-am încăpățânat să cred că sunt frumoasă. Garderoba am început să o schimb. Se poate! Prin urmare, știm că haina nu îl face pe om, vă doresc să vă simțiți frumoase oricând și chiar în hainele alea nașpa cu care v-ați îmbrăcat, și să nu vă știrbească vreo cută încrederea.

9. Și una și pentru tați (relax!): Să nu vă speriați când mai facem vreo criză

Vă iubim și atunci! Vă doresc să fiți generoși la îmbrățișări și nu doar de sărbători.Cu toatele vrem mângâiere, chiar dacă nu o cerem sau suntem prinse cu schimbatul scutecului.
10. Nu mai am, momentan. Mă duc să scot mândra la plimbare. Gânduri bune tuturor și să vă molipsiți de spiritul sărbătorilor.

Image
0

Conectare fără fir- TDM

Conectarea mamă – copil…. în curs de învățare

WP_20151008_10_21_02_Pro

Nu fac introducere. Este același bla bla (real și universal) despre suișurile și coborâșurile dintre părinți și copii. Și oricum problemele tuturor nu se pot raporta la o anume situație dată, clară, exactă, se poate aprecia, în schimb, o soluție.
Eu și Loli, fiica mea, avem momente în care ea continua să mă iubească necondiționat (cu toate că o chinui să îi eliberez nările de mucii ăia vâscoși (bleah, cine i-a inventat, să îi ia înapoi) și eu, mama, care mai are un pic și rupe ușa, parcă ar condiționa pe ici pe colo.Da. Sunt sinceră. Nu mă judecați aspru!

După ce mormăi în bucătărie vorbele cele mai urâte la adresa universului și a lucrurilor care mi se întâmplă (doar mie, după părerea mea, neadevărat de altfel, dar știți vorba aceea care sună aproximativ așa: întotdeauna treburile mele sunt mai altceva ca ale altora și mai importante) mă întorc la mândra mea și ne reconectăm.

Cum facem asta? Câteva exemple care îmi vin acum…

1. Loli are obiceiul de a se plimba pe după fotolii și de a arunca acolo jucării. O las de fiecare dată, numai că o apucă sportul ăsta în timpul mesei și nu e chip să o îndupleci să renunțe. Și ca să nu pierdem apetitul, o părăsește repede tot timpul, și după ce ne-am pierdut amândouă răbdarea cu reașezatul la masă, facem pace. Aruncăm tot, zâmbim și aplaudăm toate zdrong și zdrangurile fără să amintim (cumva) că ne vom întoarce la masă. Durează, uneori, nu ne întoarcem deloc la lingură, în schimb ne calmăm, ne iubim mai cu foc. La noi mâncatul e cel mai mare stres așa că reguli la masă nu există, pe principiul că orice lingură înghițită e necesară indiferent că folosim televizorul, joaca, cântatul sau mai știu ce giumbușlucuri. Este haos, însă acum contează gramele, nu regulile. Există  totuși  o rutină, deci nu e chiar asa dezastru.

2. Un alt moment al nostru este cel cu Alunelu’.  Știți cântecul. Dacă la început am hâmâit vreo nșpe cântece fără vreun efect de liniștire, de calmare, la început, coșmaruri (cine a furat tiți?) Alunelu’ ne-a salvat. Îl cântăm lent, spre hmmm, urmează apoi ori nani, ori un zâmbet larg.

Exemplele continuă, le găsiți la Totul despre mame, Vocea ta ( mea:)))

Aaa, încă ceva, despre conectare și modalitățile de abordare a relației părinte-copil, puteți afla multe și foarte pe larg de la dr. Laura Markham, în cadrul celor 4 conferințe organizate de Totul despre mame, în perioada 14-15 noiembrie 2014. Detalii, înscriere, aici.

Dacă vreți să mergeți în grup, trageți un ochi pe blogul Cristinei, FUN Parenting, veți avea o surpriză plăcută.