0

Sinceritate şi încurajare

Greutățile tinereții sau drumurile tinereții până să ajungi aici, acum, fie te fac să zâmbești dacă le-ai rezolvat, fie te apasă cu vinovăție dacă nu le-ai vindecat.

Mă gândesc cu spaimă, uneori, dacă nu voi reuşi să sădesc în Loli valorile pe care le-am învățat cu timpul, sau pe cele care aş fi vrut să îmi fie mie mai clare la un moment dat. Îmi doresc ca ea să aibă încredere şi fiecare faptă pe care o duce la capăt să fie cântărită, chibzuită, să țină cont de ceea ce contează, să folosească impulsivitatea ca pe o unealtă de creație şi nu de suferință, să empatizeze, să nu regrete.

Mi se pare greu tare, adesea, pentru că nu dețin controlul tuturor emoțiilor mele şi mi-e frică că modelul meu nu o va aduce acolo unde ar trebui. Echilibrată, independentă, curajoasă şi cum nu am reuşit eu.

Știi vorba cu regretele târzii, care sunt degeaba. Nu, nu sunt degeaba. Sunt regrete dar şi adevăruri despre sine prețioase. Unele regrete sunt suportabile, răul nu a fost așa rău, altele le interiorizezi şi te întorci în timp şi chiar dacă nu ai cum cere iertare, o ceri cu fiecare gând.

Îmi dau seama că multe lecții le-am învățat acum, după ce a apărut Loli şi cum nevoile ei m-au vindecat de emoții şi m-au încurajat către altele. Am rememorat fiecare lucru cu care m-am lovit şi nu l-am rezolvat şi mi-am dat seama că şi ea poate să le trăiască şi să nu fie pregătită pentru că nici eu nu o pregătesc bine. Şi voi schimba asta. Am să o pregătesc cât pot de bine.

photo credit: www.unsplash.com

Pun tot adevărul în expresia – cea mai grea meserie este să crești un pui de om. Să îl crești frumos, conștient de forța lui şi raportul lui cu restul. Să fie puternic şi empatic, să nu ajungă la vorba – parcă sunt exact persoana care nu voiam fiu. Eu ajung la vorba asta des, mă chinuie că în momentele mele de criză, câteodată sunt exact cum nu mi-am dorit şi grav e că nu am simțit pe moment remușcare. Am lăsat furia să mă îndreptățescă, să mă simt puternică, să cer supunere fără emoție. Nu mă refer la nimic fizic, doar la vorbe. Şi eu ştiu cel mai bine cât de tare dor vorbele, şi cum supurezi la fiecare amintire.

Mă gândesc că orice altă specie pe care vrei s-o creşti, ajungi să o dresezi, îi supui instinctele şi te va asculta. Dar va ieşi la un moment dat din dresaj şi îți va arăta că nu contezi. La om nu poți face dresaj decât cu prețul sufletului lui. Te va muşca mai rău decât orice altă vietate dresată.

Am încredere că mă voi descurca, îmi prelucrez mintea şi sufletul pentru cel mai înalt grad de blândețe şi putere. Pentru mine şi pentru ea.

ps. Am simțit nevoia de sinceritate şi încurajare. Nu sufăr de perfecțiune și nici nu mă laud ca să dau lecții. Sunt un om care învață și se bucură de moment. Și recunosc asta.

0

Vorbe pe care nu vreau să le aud

Știi vorba a pune sare pe rană. Da, câteodată poți trece cu vederea, alteori rămâi uluit cum de auzi așa ceva. Sunt momente când sunt mega sensibilă (sunt om, am zile și zile, da!) și pe lângă toate ale mele, cineva își propune din două vorbe să îmi adune și pe toate cele nerezolvate ale lui. Și e cam împovărător.

Știu că nu e nimeni obligat să se pună în papucii mei și să mă înțeleagă, să spună cuvintele care trebuie sau să îmi spună orice numai să nu mă întrebe exact ceea ce eu nu aș face (de obicei, că am și eu scăpări).
Am impresia, sper că e doar în mintea mea, că a devenit un fel de trend în a mă interesa ce faci, cu toate că de fapt nu mă interesează, însă îmi hrănește nevoia de a ști că viața nu e roz pentru tine, pentru nimeni. Și scurm acolo unde știu că doare.

Cum poți să nu realizezi că cea mai bună întrebare nu e cea care îți vine ție pe limbă, sau care poate te macină pe tine din milă sau din orice alt sentiment, sau la care știi că și eu vreau răspuns pozitiv?

Cum poți să fii lipsit de empatie, bun simț când spui: Ai rezolvat problema? Când știi că e vorba de ceva necunoscut. Eu accept lucrul ăsta zi de zi, lupt cu el, îmi umple și golește mintea și bolborosesc în gând și tare universul și totodată mă simt plină de noroc pentru ce am. Și n-am nevoie nici de falsă empatie, nici de înțelegerea ta. Dacă ai fi interesat să știi ce fac, ce facem, ai avea o altă abordare.
Cum să faci asta? Dacă chiar vrei să știi, atunci trage aer în piept și întreabă-mă: Cum de îi faci codițele alea așa simpatice?

Când îți vine pe limbă să tragi concluzii cu privire la ceea ce fac și cum ar trebui să fac, la fel, trage aer în piept, și taci! Nu e cu supărare. Prefer să nu spui nimic, să nu te intereseze, să vorbim despre lună și stele, să observi și să gândești ce vrei. Nu țin neapărat să știu pentru că nu dau doi bani. Mă deranjează, de fapt, să îmi arăți minciuna și prefăcătoria.

Când știi că vorbele rostite sunt puține sau multe dar nu pentru urechile tale, nu întreba: Vorbește? Câte cuvinte știe? Ce te macină? Vrei să te conversezi, cu un mic om, despre astronomie și nu crezi că vei avea feedback. Frumos ar fi așa: Pune-te pe joacă, uita-te mai bine în tine și amintește-ți un joc pe care nu l-ai jucat de ani.

Știi că ne hrănim sufletul și mintea, corpul cu cât putem, cu trei fire azi, cu alte două mâine și ne bucurăm pentru fiecare dumicat. Mai mănâncă? Ce faci frate? Altceva nu poți spune, ca să nu mă leg de construcția gramaticală. Încearcă: Abia aștept să o revăd. Cred că e altfel  față de acum câteva luni bune de când nu ne-am văzut.

People, totul este despre nuanța. E ca pe șevalet. Tabloul e viu, în sensul artistic, dacă te folosești de întreg potențialul unei culori. Nu o arunci acolo direct din tub, prelucrează, îndulcește sau combină cu ceva. Sau taci. Silence is gold, totodată rămânem prieteni.

ps. Și eu spun lucruri pe care le regret. Nu îmi dau seama pe moment. Cred că toate pe care le aud (cum sunt cele de la sus) nu vin neapărat din rea intenție. Am folosit tonul tăios ca să accentuez ideea de bază -de a vedea dincolo de ceea ce vezi la o primă ocheadă, de a cântări lucrurile și schimba ceva în atitudine/comportament. Și pe mine mă macină că mi-am dezlegat limba când nu trebuia. Aș vrea să sterg cu buretele, cum nu se poate, așa că o iau ca pe o lecție pentru data viitoare. Și recunosc, apoi îmi cer iertare. Contează, să știi.

0

Leia și David

Am citit-o de nenumărate ori. După ce terminam aveam sentimentul că nu am găsit ceva în carte și e nevoie să caut, din nou. Nu știu să explic sentimentul. Cred că erau toate răspunsurile acolo însă am tot căutat. Ce? Am căutat înțelegerea, empatia, acceptarea, împăcarea, schimbarea. Toate sunt acolo, necesită un pic de atenție. Așa cum noi toți avem nevoie exact de atenția potrivită.
Este o poveste de familie, pentru familie. Exact cum spune autoarea – o poveste pe care  tu o poți schimba.

Copiii vin pe lume cu ceva de ambii părinți. Și vin și cu ceva doar al lor. Poate fi un cromozom în plus (Leia) sau în minus sau doar cu ceva gene pe plus sau pe minus. Acest doar al lor nu se filtrează diferit pentru restul copiilor. Adulții fac asta. De ce? De teamă, cu siguranță. Teama de a nu ști ce să facă. Este ușor să respingi, să nu-ți pese, să faci abstracție. Aici trebuie lucrat. La adulții care se tem. Spaima asta și răutatea izvorâtă din neștiință trebuie schimbate.
E o carte despre dragoste și despre cum să te înveți, să inveți pe alții că a fi diferit nu este egal cu a fi bolnav, rău, urât.

Lși D

Citiți voi, recitiți, apoi povestiți copiilor sau citiți cu ei. Lăsa-ți-i să vadă realitatea. Nu o distorsionați. Explicați-o pe înțelesul lor cu responsabilitate.

Vă va surprinde curajul lor.

0

Offf-uri

Nu mai țin minte pe unde am citit. Era vorba de cum se plâng mamele, plus o listă de cum să dregi, cum să faci. Domle e plină lumea de sfaturi. Ți se apleacă. Sunt așa de….Poate că nu e nevoie de atâtea.
Nici eu nu stau bine la capitolul cât de des te vaieți, cred cu tărie că un pic de empatie, de jur împrejurul unei mame, nu strică.

Cazuistica:
1. Cel mai mult îmi displac îndrumările celor care nu sunt mame, una e sa dai un sfat, însă să vrei să îți fie urmat e de-a dreptul hilar. Nu ai cum să înțelegi, iar dacă ai o prietenă mamă și a zis un of într-o fraza: Taci! Tăcerea e mai bună. Nu poți spune ceva, nu neapărat drăguț, nu spune nimic, zâmbește larg, e suficient. Te va simți aproape.
2. Apoi, nu e gândire profundă și nici politicos să  spui: cine ți-a spus că e ușor să fii mamă, te-a mințit cu desăvârșire, indiferent de contextul în care s-a strecurat un of al mamei. Urât, urât. Sună atât de scrijelit și cu venin că nu te mai uiți în urmă niciodată. Și nici măcar nu ți-e apropiat, nici la categoria cunoștințe nu o poți pune. Te-ai văzut de 2 ori și atât.
3. Oameni care cică iubesc copiii, lucrează cu ei, numai că sunt adepții zicalei cine îi are, să și-i crească (total de acord, până aici), cine nu îi are, să nu și-i dorească.  Nu poți să faci o meserie care implică lucrul cu copiii, și să îi scoți din plan definitiv. Și să privești părinții cu lupa, plină de judecăți cum eu nu aș fi făcut așa, mami!
4. Când copilul tău e al altcuiva.  Adica l-ai adus pe lume, cum l-ai adus (nu e ăsta main issue), pac ți-ai încheiat treaba. E al părinților tăi, al părinților lui, plus restul care se pricep mai bine ca tine. Toți stiu mai bine, oricum nu se văd rezultate la tine, nu asculți sfaturi, sunt mai stresați ca tine și nu gestionează bine stresul, te umplu și pe tine, deci să faci pachet copilul și să il dai. Da, da, fix la Sfântul Așteaptă.

De unde am pornit și unde am ajuns. Da, ofurile și prea multele sfaturi pentru mame. Apoi cum nici un sfat nu ține cont de cum să fii în papucii uneia. Poate că un pic de asculatare e de ajuns. Și clar nu e nevoie să jeluim împreună, dar un pic de spațiu de descărcat e necesar. Și nici nu trebuie să comentezi sau să înțelegi. Stai locului țeapăn. Chiar nu doare.