2

Dacă aş avea timp (sau dacă nu m-aș grăbi)

Dacă aş avea timp la discreție primul lucru ar fi să stau. Da, să stau şi să mă satur de stat. Sigur nu ar dura mult. Știi și tu…e în firea noastră ca atunci când avem ceva, să fim mulțumiți un pic şi apoi să vrem altceva. Aşa şi cu timpul, eu vreau să stea, la fel și tu, să nu treacă clipa fără să fi făcut ceva însemnat, fără să fi cunoscut o emoție nouă, învățat o lecție prețioasă.

Dar dacă ar fi posibil să am timp, să repet ziua la nesfârșit, atunci:

După ce aş sta şi m-aş sătura de vegetat, privit lumea cu zi şi noapte, aş căuta tot ce nu am avut timp să caut. Pe mine, pe el, pe ea.

Aş căuta toate momentele în care nu am terminat distracția, nu am terminat de râs, plâns, de țipat şi le-aş lua la rând. 

Aş face acelaşi lucru de mii de ori, până m-aş sătura, aş mânca acelaşi fel de mâncare până l-aş arunca, aş juca acelaşi joc până nu ar mai avea sens, aş citi toate poveștile pe care nu am apucat să le citesc cât eram copil. Aş fugi km şi aş învăța să înot. 

Aș trece pe la toți cunoscuții şi prietenii şi le-aş spune toate lucrurile bune, pe care nu am apucat să le spun, mi-aş cere iertare pentru cele pe care le-am zis fără să gândesc, când poate era potrivit să tac. 

Aş munci fizic, cu sudoare, ca să simt emoția, împlinirea lucrului plămădit cu mâinile mele şi fără să-mi pese că nu e munca pentru care am învățat.

Nu aş citi nimic de suflet, căutare, regăsire, conectare. Aș practica şi aprofunda făcând asta. Teoriile să sară în aer!

Nu aş salva nimic, nu vreau să fac bine, nu din nepăsare, ci pentru că înainte de a salva pe cineva, vreau să îmi salvez mie gânduri, oameni, lucruri. 

Mi-aş învinge teama de a sta într-un loc, așezat cu confortul apartenenței undeva şi aş pleca din loc în loc. Azi aici, mâine (care stă pe loc) să încerc să ajung la un acolo, undeva. 

Aş face multe, fac şi acum. E ca şi cum ar sta timpul, nu? Cred că, de fapt, e vorba de a lua lucrurile mai lent, fără goană de parcă s-ar termina zilele și nu ar mai fi nimic. Pot să fac și asta. Tu?

sursa foto: www.lifeofpix.com

3

Mamă de fetiţă 

La 20 de ani nu mă vedem mamă. Aveam niște temeri şi nelămuriri care îmi opacizau imaginea (gândului) acestui moment din viitor.

Între 25 -30 de ani aveam în jurul meu prieteni părinți cu bebeluşi, toddleri şi copii de scoala generală. Deja priveam lucrurile altfel, parcă se luminăseră anumite gânduri, dorințe, nu mai eram aşa temătoare. Aveam fricile mele în continuare, însă mi se părea mult mai confortabilă ideea de a deveni mamă, la un moment dat.

La 33 de ani am rămas însărcinată. Prima sarcină, primul copil şi aşa emoții, gânduri, hormoni m-au năpădit că eram schimbătoare precum vremea. Acu’ îmi plăcea ceva, apoi îmi displăcea, pufneam în râs, imediat lacrimi. Cu poftele nu am avut treabă, nu m-a apucat vreun chef nebun de nu ştii ce, să scot bărbatul din casă la ore nepotrivite.

Bun. Știți discuțiile alea despre eu vreau băiat, eu vreau fata, eu ce o fi, numai sănătos să fie.

Înainte să se cuibărească Loli tot am participat la ele. Şi pentru că în jurul meu erau mai multe mame de băieți și prietene care aveau în plan un copil, cu dorința de musai să fie băiat, din motive care mai de care mai aiurea: că se cresc ușor, nu le duci grija când sunt mari (de parcă ar deveni orfani de la 18 ani), se descurcă mai ușor în viață (ca sa vezi gândire de când bunica) etc etc, mi s-a înșurubat ideea asta, m-a prins în mreajă şi eram cumva convinsă că asta vreau şi eu.

Primele ecografii au fost neconcludente, apoi înainte de primul test (parcă dublu test) am plecat de la ecograf cu ideea că e posibil, nu sigur, 100%, c-ar fi băiat. La morfologia fetală, primul trimestru, ne uitam pe monitor, ne hilizeam, măsura medicul, spunea acolo că are așa şi așa şi pac- țac printre bla bla bla, făt de sex feminin. Ce… nu ştiați? Nuuuu. L-am blagoslovit în gând şi până acasă pentru tonul de next in line. Işi făcea meseria omul, da’ mie atunci mi s-a părut că eram la trecut în registru, cum am făcut norma, la rubrica cu sex feminin.

Aşa am plâns până acasă după băiatul meu ce s-a dovedit a fi fetiță. Patetic, ştiu! Eu eram aşa bulversata, Iulian era fericit, el nu a avut așteptări şi era bucuros orice ar fi fost. Copilul evolua bine, asta era important, şi după ce mi-a trecut isteria hormonală, m-am încălzit: are mama fetiță! 

Partea funny este că unele lucuri le ştii de la început. Sunt în tine, iar eu ştiam că e fetiță, am avut feeling-ul asta de când am ținut bățul în mână, cu cele 2 liniuțe. Nu am ținut cont de ceea ce simțeam pentru că eram prea îndopată de ideea cu vreau băiat.

Şi înainte să îmi fac testul, atunci când eram în perioada de așteptare, mă apucase o veselie, ca la beția de început, când te-ai amețit un pic şi orice e minunat și la superlativ. Eram veselă prin toți porii. Tare aş mai vrea starea aia de beatitudine indiferent dacă sunt sau nu însărcinată.

Acum când rememoreaz totul îmi dau seama ce perioade ciudate am trăit în sarcină şi ce mix de gânduri și emoții am putut avea. Pe mine mă umflă râsul uneori când mă gândesc. Aşa că chill, viitoare mommy ladies, stările trec, vin, îți vei aminti amuzată toate toanele şi trăirile de gravidă. Ce urmează după naștere contează! De acolo începe școala vieții, când ai un om mic de crescut și de pregătit pentru zburătăcit în lume.

Am încercat să mi-o imaginez pe Loli  în cele 36 de săptămâni şi 6 zile. Mă gândeam că va fi brunetă ca mine, buclată, cu genele lui Iulian, un fel de Shirley Temple brunetă. A ieșit mai frumoasă ca în imaginea mea, cu părul drept, șaten, cu fățuca mică, pupabila non-stop. A moștenit genele lungi de la taică-său. E așa fericit!

Nu poți compara cât de minunat este să fii ca mamă de fată sau de băiat, sau să tragi linie cu avantaje și dezavantaje. Copiii sunt minunați oricum ar fi. Să fii părintele de care are nevoie copilul tău – asta e important!

Sunt mamă de fetiță, mândra până la cer, nu aş schimba-o cu nimic.

Este exact cum NU mi-am imaginat-o, cred că asta ne face viața interesantă și cu zero plictis.

0

Contez pe mine

Știi sentimentul acela small and insignificant. Păi, da, uneori sunt învăluită de el. Nu e că nu am făcut, că nu m-a dus capul, ci că nu mai am timp. Nu cred, de fapt, că aș avea timp să recuperez cât să ajung big and important așa cum îmi imaginez. Pentru mine, pentru cine, da? Noroc că mă uit bine în mine și nu mă simt deloc paralizată de faptul că sunt niciuna, nici alta.

Mie îmi place să cred multe lucruri despre mine, o parte la superlativ, vreo câteva la opusul celui de dinainte, unele sunt pe mediu, altele sunt fără importanță anume. Eu mă urc pe piedestal, eu mă cobor, îmi fac mea culpa, mă îmbărbătez, îmi dau avans, mă retrag, îmi caut scuze, le anulez, iau măsuri, le aplic, le modific. Eu, sunt de toate la un loc pentru mine și mă bucur că nu e nimeni în lumea asta să îmi audă gândurile toate (dau glas la multe, de alfel) și că am libertatea asta de avea orice părere, de a avea gânduri doar ale mele, pentru care nu dau socoteală altcuiva și nici nu trăiesc cu spaima de a îmi fi auzite.

Da, e complicată mașinăria asta de creier. 🙂

De unde până unde, toată treaba cu nesemnificativ și important. Păi, nu e nici de început de an, nici la capitolul cu rezoluții (bleah, cum suna), este pentru că m-a pocnit așa să fiu chill și impresionată fără urmă de sarcasm, de invidie, de prejudecată de tot, de toate (a se înțelege orice cu esență pozitivă).

Știi de ce? Pentru că oricât m-aș chinui să fac, refac ce nu am făcut, sau oricât de ușor mi-ar veni să adaug, să trec prin toate filtrele, să aleg, să gestionez stările bune, rele, de jos, din praful tălpii mele….eu contez.

Contez, oricum aș fi, pentru mine, pentru el, pentru ea. Și dacă acum sunt jos, în două secunde sunt sus și cu tot cu iureșul meu de gânduri și păreri contez pe/pentru mine, pentru el, pentru ea la fel. I matter!