7

Wish-list de jocuri educative

Atunci când ai copil și tu de copil te-ai plâns de lipsa jocurilor și jucăriilor, se întâmplă exact așa: recuperezi din plin și cumperi până nu mai ai loc în casă. Așa am început eu recuperarea/tratamentul pentru cele doar 2 păpuși pe care mi le amintesc. Între timp mi-am revenit, mi-am dat seama de unde vine nevoia asta obsesivă de a cumpăra copilului, era de fapt nevoia mea de copil mare.

Bun, după ce am născut copilul, vreme de câteva luni, am cumpărat în disperare jucării, apoi ne-am oprit. Nu de tot. Explic imediat. După obsesia de început, ne-am dat seama că, copilul nu avea, pentru multe dintre jucării, vârsta potrivită, unele erau de o calitate bună aparent, până la proba copilului, unele erau prea zgomotoase sau într-o limbă care aducea mai mult a limbă extraterestră, stridentă, mega obositoare.

Când Loli a început terapia am zis stop la nimicuri şi ne-am concentrat pe cărți, jocuri, jucării care ne serveau scopului nostru. Am mai călcat şi strâmb cu vreun pluș doar colorat şi blănos, de te apuca alergia. Asta pentru că era ceva ce copilul cerea conștient, cu denumire şi calitate – ex. animal oşu (recunoaște vietatea roşie – gen ştie și culoarea, yeyyy!).

M-am gândit mult dacă să scriu sau nu. Apoi am zis poate cuiva îi va fi util să afle că există jocurile educative de la Melissa and Doug. Cine știe doar dacă e curios poate continua lectura. :))

Cu siguranță, fiecare părinte are deja branduri favorite, idei de cum să fie jucăriile și jocurile, poate chiar le fabrică (am construit și noi câte ceva pentru Loli, însă nu stăm bine la capitolul timp și ne-am cam umplut de materiale care așteptă să fie transformare în ceva senzorial, pentru skills-uri de coordonare, echilibru etc). Mă gândesc că poate te inspiră, nu neapărat ca achiziție, deoarece prețul nu e chiar chilipir, ci ca idee de joc.

Ca să nu crezi că fac reclamă cu vreun beneficiu din partea brandului, nu zic mare lucru despre. Aici scrie tot despre Melissa and Doug. Dacă citiți povestea lor, sigur o să vă placă.

2 dintre motivele pentru care m-am gândit să fac un efort de achiziție:

calitate

– sunt gândite pe nevoi și se potrivesc atât pentru copii tipici cât şi atipici. Când spun atipici spun nevoi speciale ce pot fi lucrate prin terapie. Iar jocurile lor se încadrează şi în jocuri de terapie. Ințelegi acum sensibilitatea mea pentru genul acesta.

Loli a lucrat câteva jocuri la terapie, şi, pentru că mie mi se par excelente în acest sens, avem pe whish list – must have-urile noastre.

Ca idee, eu scanez regulat site-ul lor și distribuitorii pentru vreo reducere sau ceva ca să nu mă găurească la buget, mai exact pentru:

– eșantioane senzoriale

– jocurile de sortare culori

– mozaicurile cu magnet şi stickere

Ultima noastră achiziție este acest joc Sort And Snap, util pentru coordonare mână-ochi, recunoaştere culori, model abstract etc.

  

Wish-list-ul ar fi lung, însă pe astea le-am cumpăra în următoarele luni, dacă ne ține bugetul:

  • pentru dezvoltarea cogniției, motricitate fină, exersare culori, recunoaștere model – aici este descrierea jocului

 

  • un fel de covor șotron pentru distracție și numere, culori, you name it

  •  numere – pentru joc independent, copilul se poate autocorecta

 

 

Primesc idei de jocuri și listele voastre. Sunt sigur pline de inspirație.

Pornind de nevoile mândrei, i-am făcut Lolitei mai multe jocuri. Unele i-au plăcut, altele mai puțin. Ce am făcut noi, printre picături, am înșirat mai jos.

Forme, culori, modele de desen 2D

Carduri rutina zilnică

Mini caiet de activități 

DYI light box

Idei de activități 2-4 ani

Loli’s quiet book – carte senzorială 

Pizza Loli

 

Photo credit – www.melissanadog.com & www.amazon.com

8

Ţi-ar plăcea să fii diferit?

Când am ceva de zis și nu apuc să fac asta sunt precum făina. Măcinată mărunt de gânduri şi frustrată pentru că nu m-am sincronizat când trebuia.

M-am adunat, am scris nervos, apoi blând, șters de 20 ori şi probabil că ar mai fi durat un pic, însă m-am hotărât să nu revin. Las aşa…

Tendința asta de a ieși din tipar, de a fi diferit este foarte apreciată, pozitiv vorbind, nu dintotdeauna, ci în ultimele decenii. Te-ai aștepta să fie cu largă aplicabilitate, să nu fie refuzată atunci când vine vorba de dizabilitate, anomalii cromozomiale uzuale, autism, boli genetice rare, sau pentru celelate aspecte care diferențiază oamenii, care nu au avut drept scop voit ieșirea din tipar. Celor cărora li s-a întâmplat să fie diferiți.

Spunea cineva la o conferință că este autist când vine vorba de nu știu ce lucru face. M-a distras complet de la ce zicea acolo. Fusese interesant până atunci şi m-am gândit cât de nepotrivit şi aiurea a sunat nepricerea lui motivată prin autism. Toate lucrurile astea le-am spus în gând atunci, plus altele care nu erau de bine, evident. Ar fi fost mult mai uman, cald, de înțeles dacă spunea că nu se pricepe, nici eu nu mă pricepe la toate. Nici nu e nevoie. De aceea nu toți suntem la fel. Apreciez, de altfel, străduința de a face ceva în ciuda greutăților de orice fel. A-ți pune un diagnostic, pe care nu îl ai, nu e ok. Jignește pe cel care lucrează cu el, îl are şi face ceva pentru asta.

Aceleași sentimente le am şi pentru “aprecierile” aruncate cuiva sau trântite în mijlocul unei fraze (exagerând o calitate sau acțiune) – Handicapatule! Retardatule! Anormalule! Oamenii ăștia muncesc pentru toate sensurile cuvintelor astea. Ştii de ce? Ca să intre în normalitatea, lipsa de diferență de care unii vor să scape şi pe care unii o consideră un vis. Dexul are o mulţime de cuvinte pentru când vrei să spui cuiva că nu a făcut ceva pe placul tău, poți să alegi cu ușurință cuvinte potrivite pentru  orice frustrarea de moment.

 Nu m-am putut organiza mental, fizic să fac analiza aceasta de cunoaștere “Ti-ar plăcea să fii diferit?” campanie dedicată Zilei Internaționale a Bolilor Rare (Campanie desfășurată de Alianța Națională pentru Boli Rare România și EURORDIS, și în parteneriat cu Supereroiprintrenoi.ro), înainte de 28 februarie și fix în ziua de 28.

Dar nu-i nimic, oricând este nevoie să se amintească că printre noi sunt oameni diferiți, rari, care muncesc, luptă, fac lucruri la care mulți nu ajung să se gândească.

Pe unii îi vezi din prima, de alții nu ai habar. Toți au aceleași drepturi ca oricare, cu toții au vise, speranțe, temeri, aspirații.

Dacă ei nu pot visa din cauza dizabilitații lor, fi sigur că cineva visează și speră, în disperare, pentru ei.

Sunt toți copiii cuiva, sunt și mame și tați. Ceea ce au ei în plus este mai multă compasiune, înțelegere și chef de viață. Muncesc din greu și mult la capitolul supraviețuire, acceptare și apreciază fiecare minut din viața lor.

Poți face ceva astfel încât să schimbi idei şi gânduri legate de dizabilitate? Despre oameni cu boli rare?

Poți, dacă îți dorești, dacă ți se pare confortabil să faci asta. Eu pot să înțeleg orice reticență. Nu judec neimplicarea, judec doar atitudinea exagerată, malițioasa, lipsită de empatie. Atât. Pot trăi și cu asta, însă ar fi frumos să se schimbe.

 Și schimbarea ar veni dacă:

Ai  vorbi deschis, cu multă empatie despre o poveste ascunsă, până acum, despre cineva  cu o boală rară.

– Ai avea curajul să cunoști, să descoperi o familie în care există o persoană cu o boală rară. O poți face participând la întâlnirile periodice pe care asociațiile de pacienți le organizează, citind blogul pe care părinții unui copil cu o boală rară îl țin sau chiar exprimându-ți deschis dorința de a merge în parc împreună. Este foarte important pentru o astfel de persoană să simtă că nu este singură, exclusă.

Poți să te pregătești înainte citind poveştile unor copii, părinți diferiți pe Supereroiprintrenoi.ro. Este o platformă dedicată pentru astfel de povesti. 

Ai putea vorbi cu mine, să afli cum e să fii un soi de mamă, cu multe soiuri de gânduri şi un copil din cel mai rar soi.

 

0

Pune-te în pantofii mei

Imaginează-ți un magazin de pantofi, cu multe modele și culori și sclipiciul aferent. Toți admirați, probați, cumpărați. O singură pereche, nici cea mai urâtă, nici cu cea mai incomodă culoare, fără sclipici, buni pentru vreme bună dar și pentru intemperii ușoare, este neprobată, deloc cerută.

Sunt papucii pentru oricine, se potrivesc pentru orice tip de picior, sunt pentru toate mărimile. Nici nu îți strică aspectul gleznei, nici nu te coboară, nici nu te înalță. Sunt papucii mei, poate ai tăi, ai vecinului cu care nu te saluți (nu știi motivul, doar nu o faci) sunt papucii unui părinte, unei mame, unui tată, unui bunic, bunică. Sunt pantofii pe care nu-i alegi, doar ajung să fie ultima pereche când pleci spre spital. Alții nu erau, așa că i-ai încălțat. Sunt ai tăi, rămân ai tăi, ai omului care ține de mână un copil cu nevoi speciale.

TU, îi poți purta? Măcar pentru o secundă, de probă. Te asigur că nu te vor roade, vei simți doar dragoste, la fel ca a ta, pentru copilul tău.
Vei simți cum lupta pentru copilul tău nu e cea mai grea, ci lupta cu drepturile lui, în ochii celor din jurul lui.

“Pune-te în pantofii mei” este un exercițiu lansat pe supereroiprintrenoi.ro prin Ruxandra Mateescu.

Iată pantofii mei, umblați peste tot cu Loli, la joacă, la terapie, la mamaia, tataia, prin țară, prin lume.

A vrut si ea sa vada cum e

6

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Nu m-am gândit vreodată că voi duce copilul la terapie. Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta? Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Când am decis să evaluez copilul?M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intentia interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul “fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: “Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul

0

Idei de achiziţii (cadouri) pentru activităţi cu copii de 2-3 ani

Am făcut ceva achiziții în ultimul timp la capitolul jocuri, cărți, mai puțin jucării.

Am decis mai demult, însă nu ne-am ținut de cuvânt, să facem doar achiziții care să o stimuleze pe Loli în procesul de învățare, pe care să le folosim pentru exersare vocabular, pentru atenție, logică, gândirea asociativă, imaginație, spirit de observație, răbdare. Loli are din toate – plușuri, mașinuțe de pedalat, de jucat, parcat (are și parcare!), banc de scule, electocasnice de jucărie, păpuși mici și mari, cumpărate de noi, primite, alese de ea atunci când și-a manifestat dorința aceasta. Toate sunt pentru joc de stimulare, evident, însă vrem să trecem la o nouă etapă de joc.

Nu am să fac inventarul la toate câte am luat (mi s-au legat multe de mână), ci doar la cele pe care le consider alegeri bune (scop, calitate, preț – am cumpărat când le-am găsit ocazional, unele la reduceri, sau le-am ochit de ceva timp și am așteptat reducerile)

Carduri:
1. Joaca-te de-a mimul – Editura Tehno-Art
Sunt 32 de carduri la număr cu poziții de mimat. Bune pentru motricitate dar și pentru vocabular. Discutăm acțiunea, verbalizăm pașii de făcut. Uneori facem “schema“, apoi începem să schimbăm poziții și ne distrăm. Devenim creative și așa haz facem. În ultima vreme Loli e sătulă de “lecții“, chiar dacă  facem joc din asta. Un pic de distracție face tare bine, și maimuțăreala este eliberatoare de tensiuni, frici, furii.

să țină ea…

2. Numere/ culori/ forme – Bright Child – Anticariat ExLibris Universitate
Cardurile astea sunt tare faine pentru acum, și pentru mai târziu, când va crește moața. Poți face multe jocuri. Ți se sugerează jocuri, ai un card cu explicații, poți veni și tu cu idei.

Cele cu numere au pentru fiecare număr 2 carduri cu imagini diferite și pot fi folosite față – verso. Copilul vizualizează obiectul de numărat și numărul. Partea în engleză, momentan, nu ne interesează, însă partea cu vizualizatul cifrelor este de ajutor.

Cele cu forme și culori ajută la fixarea acestor noțiuni, formele pot fi puse pe culori, și invers (să zicem). Dacă copilul știe culorile, va pune pe masă toate formele de culoare neagră, de exemplu. Le recunoaște pe cele uzuale, le învață pe cele necunoscute, dacă nu le știe. Poți imagina multe jocuri pornind de la ceea ce știi că nu stăpânește bine copilul.

Jocuri:

Creionul magic – le-am vânat la Black Friday. Am luat creioanele magice pe care nu le folosește la terapie. Motiv: să fie diversitate😊
Creionul magic te ajută să găsești răspunsul corect. Place pentru că face zgomot. Dacă copilul este reticent, temător la activități care îi solicită atenția, asta îi va face plăcere și îl va ajuta să capete încredere.

Cărți de activități: 

1. Editura Gama
Nu cred că mai au nevoie de prezentare seturile Gama. Aici aveți exact reviewul lor, click pe fiecare carte din set. Eu le-am cumpărat pe cele recomandate vârstei de 2- 3 ani.

2. Editura TEORA- foarte utilă pentru bunici, când sunt în impas și nu știu cum să se joace cu mândra, are fișe de lucru cu model de conversație, indicii care ajută la realizarea activității. Așa cum scrie pe copertă este bună pentru dezvoltarea vocabularului.

3. Toate cunoștințele necesare 2-3 ani Editura Larousse – are multe activități cu stickere, este printre preferatele fetei mele, acoperă partea de limbaj, logică, forme, numere, culori, mediu.

 

4. Cartea de șnuruit – Lace and learn de Natalie Marshall (Anticariat ExLibris universitate) – este pentru răbdarea mândrei, atenție (detalii, loc de poziționat piesele) și pentru coordonare. Ai piesele de cusut și imaginea. Sunt mici tablouri, în final.

  

Activitatea preferată a ei ( well…) este să scoată piesele pentru imagine și să învârtească șireturile de colo-colo. Coase cum vrea, se enervează, iar se apucă, îmi cere ajutorul și după ce ne punem pe cusut, își găsește altă treabă. Ideea este că poți oricând desface ce ai cusut și să refaci la nesfârșit. Până la urmă (sper!) va căpăta încredere și va avea răbdare să facă singură cap coadă o imagine.
Dacă nu are chef de șnuruit discutăm pe marginea imaginii, caută ea piesele și le denumim (denumesc😊).

Cărți de povești: Cu pop-up, interactive și terapeutice
1. Cărțile cu pop-upEditura Rao, le cere des, pe cele din imagine le iubeste mult.


2. Cartea cu contrariile îi place că are scara cu contrariile, cu cele două animaluțe (anticariatul ExLibris Universitate).

3. Cărțile Adrianei Mitu le-am comandat pe nerăsuflate. Loli le-a studiat și le-a pus în zona de cărți foarte des folosite, la nivelul ei. Deocamdată spun povestea pe scurt și ne uităm mult la poze. Detalii găsiți pe site-ul Adrianei.

4. Setul – Lumea în care trăim. L-am cumpărat pentru că Loli preferă ritualurile. Deschide cutia, scoate cărțile, alege ea ce să citim. Învață ordinea lucrurilor, fenomenelor, activitatea se desfășoară cum dorește, capătă încredere în alegerile ei.

5. Nu vreau să fiu broască – Editura Nemi – mi s-a părut funny și ușor de citit. Dialogul poate fi interpretat (de mine, părinte) cu intonații, cu miauneli, fandoseli care o amuză. Fix pe placul ei. Și ea se gândește dacă e ok sau nu să fie broască😍.

Cam astea ar fi, dacă ai tu alte recomdandări, le primesc și distribui cu drag.

Este adevărat că am ajuns să cumpărăm obsesiv chestii de făcut, lucrat, prelucrat, la care, evident, Loli să participe, să învețe ascuns/ sau nu, în joc, vreo nevoie de-a ei.
Probabil că nu am fi făcut atâtea dacă nu era necesar. Pe lângă jocuri, jucării și joacă, știm, este nevoie și de pauză, de plictiseală (chiar), răbdare, încredere plus multă dragoste. 

0

Acasă cu copilul

Știu că majoritatea își doresc sau le este dor de perioada când stăteau cu copilul tot timpul. Sunt momente dragi, chiar dacă uneori sunt copleșitoare, simți din plin cum se adeverește faptul că cea mai mare realizare a ta este copilul, de fapt, creșterea lui.
Fie că alegi un an sau doi sau trei (la început nu ai idee, perioada se schimbă pe parcurs) sau mai mulți ani de concediu, timpul petrecut împreună este important atât pentru părinte cât și pentru copil. Mama sau unul dintre părinți, sau ambii, se remodelează fizic și psihic după cele 9 luni sau mai puțin de așteptare, copilul alături de părinți se adaptează sigur și în siguranță, crește, învață, înfruntă lumea și ce e în ea. Pe lângă refacere, e și un fel de upgrade ca om, femeie, bărbat, soție, soț, copil mare ai unor părinți (deveniți bunici).

Revenind la dor, după perioada de stat cu copilul, vrei și nu vrei să te desprinzi. Îți dorești dorul așa cum dorești eliberarea. Să ai un program, poate de serviciu, oricare ar fi el, să pleci și să revii la viața de părinte a unui copil. Ai nevoie de asta.

La mine nu a fost doar 2 ani. Al treilea an cu Loli era necesar. Poate vor fi mai mulți, nu știu. Pe ea, anul în plus cu mine, a ajutat-o mult, pe mine m-a ajutat și m-a sleit, în același timp. Știu beneficiile și sacrificiile făcute, le-am dorit, nu puteam accepta altă opțiune.

Timpul de creștere a copilului însumează niște ore care pot egala un serviciu tare solicitant. Un serviciu personal, plin de joacă, de oboseală, de stres, de stări de exaltare și de depresie, cu multe situații, momente noi, până și cu deadline-uri.

N-am crezut că o să fac față. Când mai aveam câteva săptămâni și urma să nasc făceam cursuri. Voiam acțiune. Am intrat în capcana – ai să stai acasa cu copilul, să vezi ce o să îți lipsească toate, ai să devii femeia care vorbește doar despre un singur lucru, ai să fredonezi doar cântece de leagăn, ai să ieși rar, ai să bla bla. Și ce dacă, so what, vezi-ți de treabă. Sunt același om, prieten, ceva mai ocupată. Nu am devenit ciumată doar pentru că am devenit părinte. Să nu spuneți  treaba cu “ai să” unei viitoare mămici, unor viitori părinți, pentru că aveți de la mine cele mai nașpa gânduri. E bine să prezinți o realitate personală, nu una auzită și îndepărtată de adevăr. Și ce dacă simți nevoia să vorbești despre copil, este normal, acum ai alte preocupari decât cele de dinainte, viața nu a devenit lipsită de acțiune și e la fel de palpitantă ca a celor fără copii. Din cauza unor astfel de gânduri induse simțeam că trebuie să îmi ocup mintea și cu altceva decât sarcină, copil ce urmează să se nască. Urmam cursuri, îmi făceam planuri de cum am să fac multe și tot ceea ce nu am făcut până atunci, pentru că eu (voiam să demonstrez/demontez teoria) voi avea timp, spațiu, inspirație. Timp nu am avut, nici spațiu, inspirația mi-a venit, și dacă aș fi putut să o înmagazinez pentru mai târziu, cu siguranță aș fi făcut-o.

Ei bine, timpul meu acasă cu copilul s-a prelungit. Sunt printre părinții fericiți după unii, după alții nu. Sunt fericită, mulțumită oricum. Am și acele momente când nemulțumirea mi se cuibarește în suflet și acceptarea nu vine, nicicum, pentru lucrurile care merg așa cum merg. Cu toate astea, de fapt, am realizat multe cu mine și pentru copilul meu.  Nu e cum mi-am imaginat, însă este acolo unde nu vedeam nici dacă m-aș fi teleportat.

Aud des ce norocoasă sunt că pot să mă bucur de fiecare moment cu fiica mea, cum plâng mult și sfâșietor copiii altora atunci când rămân la grădiniță. N-ar trebui să delimităm norocoșii (ca mine) și mai puțin norocoșii (ca voi). Nu poți să știi niciodată dacă presupunerea ta legată de statul meu acasa este corectă. Eu sunt norocoasă în felul meu, cu copilul meu, care are nevoie acum de mine. Voi sunteți la fel de norocoși, numai că unele nevoi sunt diferite, necesita timp, terapie, prezența unui părinte tot timpul.
Dacă gestionăm corect astfel de situații (în timp, doar învățăm pe parcurs), ajungem să renunțăm la categorisirea de mai sus. Și vedem adevărul, copiii sunt diferiți, achiziționează diferit și în ritmul lor. Fiecare părinte trebuie să se asigure că își concentrează resursele astfel încât copilul său își atinge potențialul său, conform vârstei, stării de sănătate mentală și fizică. Asta fac eu, mă asigur acum, pentru mai târziu, că fata mea va avea abilitățile neceare pentru a se descurca între copii, între oameni, într-un oraș, în lume. Nu fac referire la altceva căci aici printre noi e jungla, nu în natură.

Nu contează timpul (contează, evident) petrecut cu copilul, în sensul de cantitate. Calitatea lui contează enorm, degeaba te bucuri de lipsa unui serviciu sau de orice te ținea ocupat înainte de copil, dacă nu ești prezent cu el, la nevoile lui. Atunci când sunt la mijloc nevoi specifice, evoluția lui și a ta ca părinte este în mâinile tale. Depinde de tine să deții controlul calității vieții copilului și al tău ca părinte.
Acasă cu copilul, concediul prelungit, poate fi o soluție bună atunci când ai nevoie, de timp și resurse, să lucrezi, să te joci, să exersezi cu copilul tău abilității, deprinderi, să îl pregătești suplimentar pentru viață. În final, te pregătești pe tine pentru toate grijile, temerile legate de etapele lui de creștere. 

0

Leia și David

Am citit-o de nenumărate ori. După ce terminam aveam sentimentul că nu am găsit ceva în carte și e nevoie să caut, din nou. Nu știu să explic sentimentul. Cred că erau toate răspunsurile acolo însă am tot căutat. Ce? Am căutat înțelegerea, empatia, acceptarea, împăcarea, schimbarea. Toate sunt acolo, necesită un pic de atenție. Așa cum noi toți avem nevoie exact de atenția potrivită.
Este o poveste de familie, pentru familie. Exact cum spune autoarea – o poveste pe care  tu o poți schimba.

Copiii vin pe lume cu ceva de ambii părinți. Și vin și cu ceva doar al lor. Poate fi un cromozom în plus (Leia) sau în minus sau doar cu ceva gene pe plus sau pe minus. Acest doar al lor nu se filtrează diferit pentru restul copiilor. Adulții fac asta. De ce? De teamă, cu siguranță. Teama de a nu ști ce să facă. Este ușor să respingi, să nu-ți pese, să faci abstracție. Aici trebuie lucrat. La adulții care se tem. Spaima asta și răutatea izvorâtă din neștiință trebuie schimbate.
E o carte despre dragoste și despre cum să te înveți, să inveți pe alții că a fi diferit nu este egal cu a fi bolnav, rău, urât.

Lși D

Citiți voi, recitiți, apoi povestiți copiilor sau citiți cu ei. Lăsa-ți-i să vadă realitatea. Nu o distorsionați. Explicați-o pe înțelesul lor cu responsabilitate.

Vă va surprinde curajul lor.