10

Fetiţă cu cercei sau fără?

Loli are cercei. Nu în ureche, dar în cutie are cercei de la nana, de la bunica şi cercei care se aplică la cerere.

În weekend-ul dinainte să nasc era programat shopping-ul de cercei. Văzusem şi până atunci câteva modele. Mi se păreau mari, cu sistem complicat şi ascuțit de închidere. Nu eram, sincer, aşa de convinsă că vreau să îi pun cercei. Știam ca va fi mică şi urechile ei prea mici chiar și pentru câteva grame de metal. Şi ca un făcut, până să mă decid cu cerceii, s-a născut şi nu am mai avut problema asta, o vreme.

Eu am cercei de la 6 ani. Soră-mea a zis într-o zi că vrea cercei și tatăl meu a înroșit acul cel mare de cusut şi s-a conformat. I-a făcut găuri şi pus ața roşie ca să se formeze gaura. După modelul de atunci, nu cred că exista pistol de pus cercei în maternitate. Până la înroşitul acului am vrut şi eu. Apoi, după ce i-au dat lacrimile soră-mii, parcă nu mai voiam. Dar am fost convinsă că altă ocazie nu va mai fi şi pe măsură ce voi creste va fi şi mai dureros şi nu o să-mi mai pun nicioadată. Aşa că am plâns, am rezistat, apoi după vreo câteva ore eram fericită cu ață roșie în urechi şi zburdam mândră în fața blocului precum un miel cu canafi.

Gândindu-mă la câtă spaimă am tras eu cu găuritul urechilor, mi-am pus problema: dacă o va durea, dacă nu îşi va dori cercei când va fi mare și îmi va reproșa că nu i-am cerut părerea şi i-am găurit urechile perfecte (doar boțul nostru este perfect always). Acum dacă va dori vreodată să poarte, va fi decizia ei.

Citisem multe pe tema asta cu pro şi cons şi erau aşa nişte idei bulversante cum părintele încalcă dreptul copilului, cum alegerea noastră (strict în materie de cercei) îl va afecta sau nu emoțional, îl va traumatiza. Nu pot spune exact dacă ceea ce am citit m-a influențat sau nu în a lăsa să treacă timpul și să nu îi pun cercei încă din primele luni, dar știu, clar, că după primelel luni chiar asta nu era o prioritate pentru mine.

Sunt des întrebată iarna, când mergem undeva şi îi scot doar căciula: Nu are cercei? Nu! Acum cu codite şi bretonul moțat nu primesc întrebarea. Iar cu rochiță (iubește rochiile fără să am vreun merit) chiar că nu aduce nicio îndoială în ochiul curios. Ce o fi? Fata sau băiat? Nu am simțit nevoia să pun repede cercei fetei doar pentru a lămuri restul lumii că Loli e fetiță. 

Dacă o întrebi pe Loli cine poartă cercei în casă îți va spune: Mami! Şi Loli! I-am cumpărat niște gablonțuri de lipit. Când vrea cercei îmi indică folia colorată. Îi alege, apoi îi lipesc. Durează puțin purtatul, lipiciul nu e extraordinar, cad în câteva minute. Pentru ea este suficient. Nu își dorește imediat altă pereche, cere alta când are chef din nou de moțat.

Discutam zilele trecute subiectul acesta al cerceilor cu cineva şi am ascultat o teorie, aşa cum îmi spunea persoana cu care vorbeam, nefundamentată, doar feeling personal, care mie, din tot ce am citit şi auzit de la alți părinți şi oameni fără copii, mi s-a părut cea mai frumoasă, duioasă, plauzibilă şi fără a arunca vina asupra deciziei părinților de a pune cercei. Parcă mi-a liniştit cumva emoția NU-ului pe care o am legată pusul cerceilor acum. Şi mi se pare logică cumva, de bun simț.

Prin urmare, iată teoria, citez: cerceii sunt un mesaj de la mamă către fiică. Eu văd bijuteriile ca niste podoabe, care au ca scop celebrarea și adorația persoanei. Şi asta este din antichitate. Cerceii pot însemna printre altele apartenență, protecție. Eu, femeie fiind, și purtând bijuterii aş pune fiicei mele cercei (că despre ei vorbim) pentru a o “împodobi”, pentru a-i marca și întări feminitatea. Apoi, practic gândind, i-aş pune cât de devreme aş putea pentru a trece mai ușor peste asta. Pot spune că ultimele tendinte ale adulților de a-i lăsa pe copii să aleagă chestii (dacă poartă cercei, dacă va vrea rochite, să-și aleagă ce religia vrea etc) nu le împărtășesc sau, mă rog, le-aş dezbate înainte pentru a vedea care e nevoia adultului din spatele acestei intenții. Dar pe de altă parte, a nu pune cercei reprezintă o alternativă la a pune cercei așa că e “fair enough”. 

Eu las mândra cu stickere pe ureche până când voi putea purta discuția cu dacă își dorește și înțelege ce presupune întregul procesul – durere, îngrijire, posibile alergii etc. Nu pot acum să trec prin durerile ei. Nu cred că ea nu s-ar descurca dacă i-aş spune Loli, mergem să punem cercei adevărați. Ea este o mână de om și de curaj. Eu nu am curaj să o înțep pentru cercei, pot în schimb să îi transmit toate mesajele despre frumos, despre feminitate, despre cum poți fi frumos, de-a întregul, fără prea multe zorzoane. Şi dacă e musai – vom pune şi cercei, la un moment dat.

Ia dați cu teoriile voastre şi spuneți-mi cum vedeți voi acest obicei.

ps. Părerile sunt diferite, fiecare îşi asumă ceea ce spune şi face atunci când vine vorba de copilul lui.

0

Contez pe mine

Știi sentimentul acela small and insignificant. Păi, da, uneori sunt învăluită de el. Nu e că nu am făcut, că nu m-a dus capul, ci că nu mai am timp. Nu cred, de fapt, că aș avea timp să recuperez cât să ajung big and important așa cum îmi imaginez. Pentru mine, pentru cine, da? Noroc că mă uit bine în mine și nu mă simt deloc paralizată de faptul că sunt niciuna, nici alta.

Mie îmi place să cred multe lucruri despre mine, o parte la superlativ, vreo câteva la opusul celui de dinainte, unele sunt pe mediu, altele sunt fără importanță anume. Eu mă urc pe piedestal, eu mă cobor, îmi fac mea culpa, mă îmbărbătez, îmi dau avans, mă retrag, îmi caut scuze, le anulez, iau măsuri, le aplic, le modific. Eu, sunt de toate la un loc pentru mine și mă bucur că nu e nimeni în lumea asta să îmi audă gândurile toate (dau glas la multe, de alfel) și că am libertatea asta de avea orice părere, de a avea gânduri doar ale mele, pentru care nu dau socoteală altcuiva și nici nu trăiesc cu spaima de a îmi fi auzite.

Da, e complicată mașinăria asta de creier. 🙂

De unde până unde, toată treaba cu nesemnificativ și important. Păi, nu e nici de început de an, nici la capitolul cu rezoluții (bleah, cum suna), este pentru că m-a pocnit așa să fiu chill și impresionată fără urmă de sarcasm, de invidie, de prejudecată de tot, de toate (a se înțelege orice cu esență pozitivă).

Știi de ce? Pentru că oricât m-aș chinui să fac, refac ce nu am făcut, sau oricât de ușor mi-ar veni să adaug, să trec prin toate filtrele, să aleg, să gestionez stările bune, rele, de jos, din praful tălpii mele….eu contez.

Contez, oricum aș fi, pentru mine, pentru el, pentru ea. Și dacă acum sunt jos, în două secunde sunt sus și cu tot cu iureșul meu de gânduri și păreri contez pe/pentru mine, pentru el, pentru ea la fel. I matter!