2

Dacă aş avea timp (sau dacă nu m-aș grăbi)

Dacă aş avea timp la discreție primul lucru ar fi să stau. Da, să stau şi să mă satur de stat. Sigur nu ar dura mult. Știi și tu…e în firea noastră ca atunci când avem ceva, să fim mulțumiți un pic şi apoi să vrem altceva. Aşa şi cu timpul, eu vreau să stea, la fel și tu, să nu treacă clipa fără să fi făcut ceva însemnat, fără să fi cunoscut o emoție nouă, învățat o lecție prețioasă.

Dar dacă ar fi posibil să am timp, să repet ziua la nesfârșit, atunci:

După ce aş sta şi m-aş sătura de vegetat, privit lumea cu zi şi noapte, aş căuta tot ce nu am avut timp să caut. Pe mine, pe el, pe ea.

Aş căuta toate momentele în care nu am terminat distracția, nu am terminat de râs, plâns, de țipat şi le-aş lua la rând. 

Aş face acelaşi lucru de mii de ori, până m-aş sătura, aş mânca acelaşi fel de mâncare până l-aş arunca, aş juca acelaşi joc până nu ar mai avea sens, aş citi toate poveștile pe care nu am apucat să le citesc cât eram copil. Aş fugi km şi aş învăța să înot. 

Aș trece pe la toți cunoscuții şi prietenii şi le-aş spune toate lucrurile bune, pe care nu am apucat să le spun, mi-aş cere iertare pentru cele pe care le-am zis fără să gândesc, când poate era potrivit să tac. 

Aş munci fizic, cu sudoare, ca să simt emoția, împlinirea lucrului plămădit cu mâinile mele şi fără să-mi pese că nu e munca pentru care am învățat.

Nu aş citi nimic de suflet, căutare, regăsire, conectare. Aș practica şi aprofunda făcând asta. Teoriile să sară în aer!

Nu aş salva nimic, nu vreau să fac bine, nu din nepăsare, ci pentru că înainte de a salva pe cineva, vreau să îmi salvez mie gânduri, oameni, lucruri. 

Mi-aş învinge teama de a sta într-un loc, așezat cu confortul apartenenței undeva şi aş pleca din loc în loc. Azi aici, mâine (care stă pe loc) să încerc să ajung la un acolo, undeva. 

Aş face multe, fac şi acum. E ca şi cum ar sta timpul, nu? Cred că, de fapt, e vorba de a lua lucrurile mai lent, fără goană de parcă s-ar termina zilele și nu ar mai fi nimic. Pot să fac și asta. Tu?

sursa foto: www.lifeofpix.com

6

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Nu m-am gândit vreodată că voi duce copilul la terapie. Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta? Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Când am decis să evaluez copilul?M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intentia interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul “fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: “Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul

0

Sănătos și junk în aceeași farfurie

Mâncatul la extreme, adică sănătos și junk în același timp. Well, mai fac și din astea!

Să vedem:

Dacă o întrebi pe mama soacră îți va spune că  exagerez cu anumite lucruri.
Dacă întrebi prietenii îți vor spune că nu mănânc multe și că la mine în casă totul este sub control. Sau cum spune tata – ne hrănim științific. Doar ne-a trainuit bine soră-mea doctoreasă.
Ei bine, așa era acum ceva vreme, în urmă. Eram mult mai atentă la aportul nutrițional, cantități, calorii.

Recunosc, acum, sunt la extreme. Nu mă plâng, nu-mi caut scuze, nu mă justific și nici nu am nevoie de înțelegere sau judecată. Sunt împăcată cu ideea că acum este perioada în care atenția mea se concentrează spre a hrăni “științific” copilul cu alergii alimentare. Și, pentru că, uneori sunt copleșită de câte am în viața mea (bune, rele), îmi ofer confortul unor mâncăruri care nu trec la categoria mega sănătoase. Știu că soluția la stres, temeri nu stă în mâncare, cunosc și consecințele îngurgitatului de chestii dezechilibrate caloric. Da, am asta doar ca variantă extremă, în josul listei de multe lucruri, treburi – care să mă repună, recompună la loc, să zicem, pe lângă un somn bun, un rendez-vous cu soțul mai chinchi, un film funny, un chic-lit sau mai știu eu ce…care îmi scapă acum pentru exemplificare.

Admit că am latura asta junkcoholică. Cred că o țin sub control. Îmi doresc să renunț curând la ea, încă o țin ca my thing când nu am puterea să îmi găsesc altceva comforting de făcut.

Nu-mi plac nici kilogramele mele în plus, îmi vine să arunc dulapul uneori, și iar las punga cu haine, care nu îmi vin bine, lângă ghenă. Apoi îmi întind părul cu peria, îmi pun zâmbetul pe buze, albesc mândra cu pupici și îmi compun planul ca să gestionez mai bine momentul când îmi vine să rad mâncare de orice fel. Trebuie să îmi iasă la un moment dat!

1

Dacă aș da timpul înapoi

Dacă aș da timpul înapoi, cu experiența de acum, aș face totul ca la carte. Tind să cred asta. Dar nu e o opțiune. Zilele trecute, stăteam pe bancă, așteptând să termine Loli de țopăit la țopăitoare. Și în fața băncii mele, pe o alta, o familie, doi părinți cu două fete. Mâncau copiii, fiecare copil fiind hrănit de unul dintre părinți. Cea mare o banană, cea mica dintr-un bol. Și nu puteam să îmi dezlipesc privirea de la ei. De la felul în care luau masa, fără agitație, deschideau gurile, mâncarea dispărea. Ce mă atrăgea la ei? Număr pe degete de câte ori mi-am imaginat secvența asta, dar nu a ieșit deloc. Asta era imaginea mea, dinainte să nasc. Va fi greu, dar relaxat pe alocuri. Vom ieși oricând, oriunde, nu tu probleme de alimentație, fără alergii, terapii etc. Praf și pulbere s-a ales de imaginea asta. Câteodată îmi doresc ca Loli să fie cel mai obișnuit copil, să doarmă, mănânce, să se joace, vorbească, să facă orice în cel mai comun mod posibil și eu să fiu mama mega comună. Și când mă uit la ea, nu o văd altfel decât e acum. Este ambițioasă, este copilul lui acum, pe loc, nu mai târziu, este surprinzătoare, face lucruri ciudate, funny, inteligente pentru vârsta ei, face și opusul celor dinainte și se amuză la fel. În clipele alea nu o doresc altfel. E a mea și e speciala așa cum este.
Și dacă ar fi să schimb ceva din momentul în care am fost însărcinată, aș schimba emoții, sentimente, temeri. Însă înainte de toate vreau să retrăiesc și după naștere starea de dinainte de testul de sarcină. Eram veselă prin toți porii, asta îmi amintesc. Mă apucase așa o veselie, de parca fiecare cuvânt, lucru era amuzant, copilăresc. Nu era precum o stare de bine, molcomă..nuuu. Ca o stare de dinainte de beție, după primele guri, când nu ești amețit, ești în starea aceea în care totul este minunat.
Dacă aș retrăi totul:
-aș lăsa la o parte toate grijile legate de cât de mică era. Aș înjura, în gând, poate chiar tare vorbele neonatologului, după ce a scos-o pe Loli- vai, ce mică e și nu mi le-aș imprima pe creier. M-aș răcori cu asta și aș uita de stresul de dinainte și după operație, doar a ieșit la lumină mândră mea minunată.
– aș transforma temerile legate de alăptat și colici, dezvoltare bebeluși în normaliate. Am avut atâtea frici legate de hrănirea corectă, atașare, face zgomote ciudate, respiră, nu respiră, sughite/ de ce sughite, plânge strident/ nu plânge, gângurește/ parcă chițăie. Și citeam cu disperare, mă uitam la video-uri, și mă înspăimântam și linișteam greu, singură sau cu Iulian.
– aș  încerca să nu țin pasul cu nimeni și nimic, să nu încerc să fac ceea ce mi-am propus întotdeauna. Lipsa de timp m-a îmbătrânit la început. Eram precum un produs expirat. Nu puteam face nimic bun până la capăt. Aș fi mai relaxată, ce daca nu se întâmplau lucruri în timp util. Nu era nimic mai important ca linistea copilului și a mea.
– aș fi mai puțin tolerantă cu cei care mi-au zis că totul e ok, copilul este vioi, e mai slab, așa e firea ei, să țin cu dinții de instinctul meu de mamă. Și uite așa am bătut pasul pe loc și am căutat soluții fix la oameni care nu au fost în stare să ne prescrie o analiză. Și nu sunt de acord cu oamenii isterici, care pun răul înainte, însă o doză de o astfel de isterie tare ne-ar fi ajutat. Nu doresc nimănui să nu găsească răspuns pentru problemele  de sănătate ale copilului, de creștere, și nu doresc nimănui să treacă prin toate sentimentele legate de oare puteam să încerc mai mult, de la început, oare trebuia să îmi dau seama de anumite lucruri, mai devreme. Poate și oare– sunt precum picătură chinezească, te aduc în pragul disperării, la mine, în pragul cel mai de jos al durerii.
– să nu fiu așa speriată de viitor, să fi avut mai mult tact în a face anumite lucruri și gestiona anumite evenimente. Îmi dau seama că spaima te împinge la a fi mai puțin rațional. Și mi-aș fi dorit să nu mă domine frica și stresul și să râd, în loc să plâng de furie. Nu am fost niciodată sperioasă, ba chiar în momentele mele rele, găseam ceva-ul care să mă monteze, să îmi recapăt încrederea și să mă scutur de frică ca de praf. Nu am regăsit starea asta des. Mi-am dorit, însă nu am putut.
– aș avea pe limbă toate cuvintele care mi-au lipsit când am avut parte de sfaturile alea clasice, pentru toți, chiar și pentru ai mei, care m-au oprit din drum să îmi spună una alta în ale creșterii copilului, purtatului în brațe, alintatului etc, practic nimic care să mă ajute fix cum aveam nevoie. Am avut astfel de cuvinte uneori, alteori nu. Nu că am fost luată prin surprindere, poate din cauză că nu sunt genul cu replica la purtător.
Am ajuns și la stadiul în care nu trebuie să retrăiesc clipe, am uitat multe din momentele grele pe care nu credeam că am să le depășesc, am ajuns la clipa pe care nu o deslușeam în viitor, am ajuns și la starea de liniște, odihnă. Am ajuns și la minutul în care trăim fiecare secundă. Trăiește clipa, parcă așa era. Facem asta, nu avem viața perfectă dar e bună, intensă, colorată, cu nervozități de moment, cu râs isteric și eliberator la final, cu lacrimi dureroase și din alea calde și fără durere, doar de fericire, cu de toate.
Aș face multe lucruri diferit, însă pe Loli aș face-o exact la fel. Nu are cum să fie altfel. Este exact cum trebuie, fiica mea Sofia-Lorena, așa-zisa Loli, pentru care aș da timpul înapoi, și pentru care nu aș face nimic diferit ca să fie altfel.

WP_20160817_11_13_18_Pro