4

Când ai timpul la care ai visat

Stau pe bancă şi am aşa un sentiment de blank. Loli este la grădiniță, a doua zi. Nu sunt stresată, adică oi fi, dar nu mă manifest cum mă ştiu eu. Am aşa un – nu ştiu ce să fac. Şi înainte de grădinița Lolitei aveam multe în plan. Zici că s-a șters lista şi nu mi-a rămas nimic de făcut. Îmi imaginam că voi scrie mii de rânduri dar nu-mi vine un cuvânt să aştern.

Prima zi am așteptat pe aceeaşi bancă. Nu m-am pregătit pentru aşteptarea de 2 ore. Loli mi-a dat voie să plec, a zis că stă cu copiii şi s-a descurcat. Am stat pe singurul loc pe bancă de la umbră, flancată de un grup de pensionare. Am zis să fiu aproape, să ajung repede dacă mă cheamă mândra. Fetele bătrâne au tocat despre vecini şi au hrănit porumbeii şi admirat sandalele luate de acolo de unde le-a recomandat vecina aialaltă. Bune, cu tot cu şosete plasă.  :)))

Au zburat aşa conversații şi eu mă simțeam ca pe altă planetă.

Azi mi-am luat o carte. M-am dus şi acasă. Am spânzurat rufele, făcut supa şi revenit la bancă. E răcoare fața de cele 37 de grade de ieri şi liber pe bănci. Cartea nu e chiar cea mai potrivită, e greoaie, filosofică şi deloc compatibilă cu starea mea de blank. Voi da o raită pe la librărie, în weekend. Vreau ceva fără concepte de viață, filosofii şi teorii greu de digerat. Să meargă pe suflet ca untul pe pâine, lin, soft, plăcut la amintire. Primesc cu drag niște tip-suri dacă ai.

A durat ceva timp să ajung aici. Să stau degeaba, fără Loli, pentru câteva ore. Şi nu e uşor, nu că mi-ar fi dor tare de ea. Îmi este, cu ea ştiam ce aveam de făcut şi de pus în to do listul următor. Acum trebuie să mă descurc singură şi îmi lipsește muza. Data viitoare când o las la grădiniță, o pun să îmi facă planul. Nu de alta, mi se pare că am multe şi nimic de făcut.

Tot aşa a fost la tine?

0

Cadou de Crăciun

Ce să fie? De Crăciun, pentru anul viitor nu știu ce să îmi doresc. Așa mi-aș dori să am o listă clară. Adică chestiile esențiale le știu, plus variațiunile pe tema. Dar ceva-ul pe care să mi-l doresc cu ardoare de Crăciun, pentru noul an, ca și când ar fi singurul lucru, gând, fapt care mi-ar lipsi, nu am. Dacă aș avea o întâlnire acum cu Moș Crăciun m-aș uita la el complice și i-aș spune: Știi tu. Eu doar aștept cadoul. Să nu uiți de mine. Arunc responsabilitatea dorinței magice în casa lui.

Îmi plac sărbătorile de iarnă, deși când mă gândesc că trece anul mă apucă panica. Să stea timpul, prea gonește. Îmi doresc să crească mândra, pentru ea să treacă timpul în favorea ei, pentru mine să stea, ca să pot ține pasul cu ea. 

Este al treilea Crăciun, an împreună cu Loli. Trei ani plini, frumoși, grei și ușori, lini și agitați, cu plâns mult și cu tot atâta râs. Timpul nostru este un dar și dacă ar fi totuși să cer ceva, asta aș vrea. Timp – să ne bucurăm de noi, de ea, de viață.
Nu avem vreo tradiție de sărbători, se va configura în timp, nu-mi propun nimic acum, va fi exact cum ne va lua valul an de an.

Anul acesta Loli a împodobit singură bradul. Eu am privit cum pune concentrată globurile și am făcut poze și filmulețe. Nu pot descrie starea pe care o avem făcând asta. M-am abținut să nu explodez de fericire, să nu o întrerup.

A fost anul în care am bucătărit cârnați și brioșe. Restul este de-a gata de la bunici. 😊
Am făcut cârnăciori de casă, fără condimente în exces. Foarte buuni au ieșit, în procesul de facere eram să capitulez de vreo două ori, îmi venea să arunc carnea și mațele. Mațele nu se rulau, se rupeau, geezăs, dar pentru că erau pentru moață, am continuat. M-am săturat să cumpăr cârnați fără gluten cu sare din belșug, drept urmare acum a venit momentul să inaugurăm mașina de tocat.

Bun, ce aș mai dori din tolba moșului?
Aș cere înțelepciune, de fapt, putere să o cultiv pentru că nu mă simt tot timpul cu înțelepciunea în buzunar, să cresc mândra frumos, cum simte ea. Să fie o binecuvantare fiecare etapă, fără grabă.

Anul trecut spuneam așa, merge și pentru anul care vine.

Să vină un an nou care să treacă greu, să fie zilele pline și nopțile cu visele cele mai frumoase. Și când va fi aproape de final să nu fie cu regrete, ci cu multă bucurie pentru următorul.

Un gând pentru toți…

Să vă bucurați de timpul liber de sărbători, de familie și să vă faceți timp și pentru copilul/adultul din voi.

0

De-ale parentingului iţe

Sunt situații când reacționezi fix după primul impuls. Primul impuls atunci când ești părinte (și nu numai), în anumite situații, nu este de dorit. Latura agresivă a impulsului (limbaj, acțiune) este în noi, iese la suprafață, îți trebuie antrenament ca să o controlezi și să o transformi în ceva constructiv. Plus amnezie în ceea ce privește modul în care ai fost crescut, în special, exact momentele clasice ale parentingului de acum 30-37 de ani- pedeapsă, recompensă, stima de sine inexistentă, concurența acerbă între ce ai fost și celălalt tu etc.

Bun, și mai ai și situația în care tu devii vocea aia, pe care nu o sufereai, a părintelui tău. Cea pe care ți-ai promis, că nu o vei face auzită niciodată, indiferent de câte ghidușii a făcut copilul tău. Și în loc să vezi latura creativă, nevoia de atenție, frustrarea lui în legătură cu ceva, cineva, cu tine, vezi doar nevoia ta și dorința ta de a corecta, fără a te conecta și descoperi motivul.
Mie îmi vine foarte greu câteodată, de multe ori, de fapt, să gestionez situații. Motive sunt cu duiumul, chiar dacă le știu, parcă nu sunt de-ajuns pentru reacțiile aiurea.

Mai jos am pus 3 situații: Cu una m-am confruntat, restul sunt auzite și/sau am fost întrebată dacă fac la fel sau dacă am ceva de zis.

1. Când dai voie copilului verbal/fizic să facă ceva. Să vorbească cu cineva, să se joace cu cineva, să dea jucăria. M-am lovit de curând de expresia: Îți dă mama voie, poți să te joci cu, să dai mâna cu… Exceptând cazurile cu potențial periculos, expresia, din punctul meu de vedere, este exagerată, nu ajută nicidecum la percepția corectă a pericolului și va deveni o limită în calea curiozității copilului, va crea imaginea unei lumi nesigure dincolo de mama/ tata și în care nu se va  descurca pentru că mama/ tata nu se descurcă la rândul lor. Un copil temător, excesiv de prudent se va încadra greu în colectivitate.

Pot înțelege nevoia de protecție, și eu sunt mama cloșcă, mai puțin exagerarea. La Loli încerc să nu limitez abilitățile naturale de socializare. De exemplu: Dacă ne vom întâlnim cu cunoscuți, discuția o avem de acasă. Mergem acolo, ne întâlnim cu cutărică, are jucării, dacă dorești și dorește și respectivul, vă jucați împreună; dacă nu, avem păpușa sau broasca în rucsac, vedem ce putem face, vrei să te plimbi pe acolo, putem face și asta. Vom sta și la masă, gustăm ceva miam-miam, sau rozi la expandatele tale etc. Lucrurile nu se întâmplă cum le plănuiești de acasă, clar, însă copilul are (ne)voie să își exprime dorințele, nevoile, preferințele chiar dacă nu e fix cum vrem noi.

2. Când copilului i se smulge jucăria din mâna de către altul – iată o situație greu de gestionat, destul de frecventă. Intre urletele a doi copii musai să gândești clar, la subiect și să îți oprești primul impuls de a îi smulge celuilat jucăria și de a o returna odorului, plus celălalt impuls de a-i cârpi una părintelui lui (asta pentru că a agravat situația zbierând la propriul copil să dea jucăria înapoi, înspăimântându-i pe ambii).

Conversația (doar un model) în situația dată, greu de aplicat, dacă nu ai exercițiu. Nici mie nu-mi iese tot timpul:

Mama, îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Sigur voia să o ceară, cred că i-a plăcut atât de mult, așa cum îți place și ție, că a uitat.

Sau

Mama, știu că ești supărată că s-a întâmplat așa. S-a bucurat așa de mult când a văzut-o, încât a luat-o direct din mâna ta.

Apoi – Hai, să vorbim cu el, să vedem ce putem face.

Către celălalt copil:
Buna, ea este Loli. Nu-i așa că e frumoasă jucăria ei( să zicem păpușa)? Presupunem că va spune da. Continui: Acum Loli se juca cu ea, când se va plictisi, va fi rândul tău, să te joci tu cu păpușa. In clipa asta Loli este tristă, ai luat păpușa fără să o rogi frumos să ți-o împrumute. Nu terminase jocul, o vrea înapoi.

Dacă nu se întâmplă returul, atunci:

Păpușa este chiar a ei, acum o vrea înapoi și când va dori, o puteți împărți. Până atunci, te rog, să îi dai păpușa.

Blând, ferm, la nivelul lor, nu din picioare. Eu lucrez la ton. Mama mea a folosit tot timpul o octavă în plus, deci big struggle.

Ideea este că eu pot să am aceste cuvinte, să le spun și totuși să nu funcționeze. Am avut deseori impresia că vorbesc mult și singură. Uneori celălalt părinte a fost de ajutor. A avut el cuvintele potrivite și eu doar am asistat cu mândra, în brațe, la retur.

Au fost și momente când am reacționat ca leul cu puiul după picior. Roar, roar… nu are rost să spun cum, știți și voi.

3. Nu e jucăria ta, nu pui mâna! Această interdicție poate să funcționeze pe termen scurt. Nu este de preferat, curiozitatea va învinge, plus dorința de a decide singur dacă să pună sau nu.. Nu poți merge la locul de joacă și să fii fericit cum copilul tău se joacă singur, de fiecare dată. Socializarea se învață de la vârste fragede, nu este de preferat să îți oprești copilul în a își exersa abilitățile de socializare neparticipând la un joc dacă știe doar că nu are voie să dea/să împartă. Știm, cât sunt mici, plânsetele și râsetele se succed la secundă, la joacă, pentru că împart sau nu obiectul de jucat. Nici nu se recomandă fortarea/ obligarea de a renunța la joc, jucărie. Atenția ta nu trebuie să fie direcționată numai spre a nu pierde jucăriile, ci către nevoile lui.  În datul și luatul jucăriilor copiii învață emoțiile. De aceea stăm în preajma lor (nu pe bancă!), acum, când sunt mici, ca să îi învățăm că se pot juca în siguranță, că jucăriile se pot da la schimb, împrumuta, returna, că se poate fără să le ia/ împartă fix când cer, că pot să nu primească ceva la schimb și să nu fie tragedie.

Da, este de muncă în parenting. Uneori parcă aș alege calea ușoară, să fie cu mai puțină bătaie de cap, dar mă gândesc la viitor. Ce nu am știut eu va ști copilul meu, ce temeri am avut eu, le va avea și el, însă le va gestiona mai bine, sper. Lucrurile bune le va trăi și aprecia mai mult și se va întoarce la ele (amintiri) mai des decât la ceea ce i-a produs suferință. La fel, sper. Nu am cum să prezic viitorul, doar ce pot face acum. Când va fi părinte, vreau să cred, va avea mai puține răni de vindecat, astfel încât relația cu copilul lui să fie frumoasă, cu imperfecțiunile de rigoare, sănătoasă per total.

0

Acasă cu copilul

Știu că majoritatea își doresc sau le este dor de perioada când stăteau cu copilul tot timpul. Sunt momente dragi, chiar dacă uneori sunt copleșitoare, simți din plin cum se adeverește faptul că cea mai mare realizare a ta este copilul, de fapt, creșterea lui.
Fie că alegi un an sau doi sau trei (la început nu ai idee, perioada se schimbă pe parcurs) sau mai mulți ani de concediu, timpul petrecut împreună este important atât pentru părinte cât și pentru copil. Mama sau unul dintre părinți, sau ambii, se remodelează fizic și psihic după cele 9 luni sau mai puțin de așteptare, copilul alături de părinți se adaptează sigur și în siguranță, crește, învață, înfruntă lumea și ce e în ea. Pe lângă refacere, e și un fel de upgrade ca om, femeie, bărbat, soție, soț, copil mare ai unor părinți (deveniți bunici).

Revenind la dor, după perioada de stat cu copilul, vrei și nu vrei să te desprinzi. Îți dorești dorul așa cum dorești eliberarea. Să ai un program, poate de serviciu, oricare ar fi el, să pleci și să revii la viața de părinte a unui copil. Ai nevoie de asta.

La mine nu a fost doar 2 ani. Al treilea an cu Loli era necesar. Poate vor fi mai mulți, nu știu. Pe ea, anul în plus cu mine, a ajutat-o mult, pe mine m-a ajutat și m-a sleit, în același timp. Știu beneficiile și sacrificiile făcute, le-am dorit, nu puteam accepta altă opțiune.

Timpul de creștere a copilului însumează niște ore care pot egala un serviciu tare solicitant. Un serviciu personal, plin de joacă, de oboseală, de stres, de stări de exaltare și de depresie, cu multe situații, momente noi, până și cu deadline-uri.

N-am crezut că o să fac față. Când mai aveam câteva săptămâni și urma să nasc făceam cursuri. Voiam acțiune. Am intrat în capcana – ai să stai acasa cu copilul, să vezi ce o să îți lipsească toate, ai să devii femeia care vorbește doar despre un singur lucru, ai să fredonezi doar cântece de leagăn, ai să ieși rar, ai să bla bla. Și ce dacă, so what, vezi-ți de treabă. Sunt același om, prieten, ceva mai ocupată. Nu am devenit ciumată doar pentru că am devenit părinte. Să nu spuneți  treaba cu “ai să” unei viitoare mămici, unor viitori părinți, pentru că aveți de la mine cele mai nașpa gânduri. E bine să prezinți o realitate personală, nu una auzită și îndepărtată de adevăr. Și ce dacă simți nevoia să vorbești despre copil, este normal, acum ai alte preocupari decât cele de dinainte, viața nu a devenit lipsită de acțiune și e la fel de palpitantă ca a celor fără copii. Din cauza unor astfel de gânduri induse simțeam că trebuie să îmi ocup mintea și cu altceva decât sarcină, copil ce urmează să se nască. Urmam cursuri, îmi făceam planuri de cum am să fac multe și tot ceea ce nu am făcut până atunci, pentru că eu (voiam să demonstrez/demontez teoria) voi avea timp, spațiu, inspirație. Timp nu am avut, nici spațiu, inspirația mi-a venit, și dacă aș fi putut să o înmagazinez pentru mai târziu, cu siguranță aș fi făcut-o.

Ei bine, timpul meu acasă cu copilul s-a prelungit. Sunt printre părinții fericiți după unii, după alții nu. Sunt fericită, mulțumită oricum. Am și acele momente când nemulțumirea mi se cuibarește în suflet și acceptarea nu vine, nicicum, pentru lucrurile care merg așa cum merg. Cu toate astea, de fapt, am realizat multe cu mine și pentru copilul meu.  Nu e cum mi-am imaginat, însă este acolo unde nu vedeam nici dacă m-aș fi teleportat.

Aud des ce norocoasă sunt că pot să mă bucur de fiecare moment cu fiica mea, cum plâng mult și sfâșietor copiii altora atunci când rămân la grădiniță. N-ar trebui să delimităm norocoșii (ca mine) și mai puțin norocoșii (ca voi). Nu poți să știi niciodată dacă presupunerea ta legată de statul meu acasa este corectă. Eu sunt norocoasă în felul meu, cu copilul meu, care are nevoie acum de mine. Voi sunteți la fel de norocoși, numai că unele nevoi sunt diferite, necesita timp, terapie, prezența unui părinte tot timpul.
Dacă gestionăm corect astfel de situații (în timp, doar învățăm pe parcurs), ajungem să renunțăm la categorisirea de mai sus. Și vedem adevărul, copiii sunt diferiți, achiziționează diferit și în ritmul lor. Fiecare părinte trebuie să se asigure că își concentrează resursele astfel încât copilul său își atinge potențialul său, conform vârstei, stării de sănătate mentală și fizică. Asta fac eu, mă asigur acum, pentru mai târziu, că fata mea va avea abilitățile neceare pentru a se descurca între copii, între oameni, într-un oraș, în lume. Nu fac referire la altceva căci aici printre noi e jungla, nu în natură.

Nu contează timpul (contează, evident) petrecut cu copilul, în sensul de cantitate. Calitatea lui contează enorm, degeaba te bucuri de lipsa unui serviciu sau de orice te ținea ocupat înainte de copil, dacă nu ești prezent cu el, la nevoile lui. Atunci când sunt la mijloc nevoi specifice, evoluția lui și a ta ca părinte este în mâinile tale. Depinde de tine să deții controlul calității vieții copilului și al tău ca părinte.
Acasă cu copilul, concediul prelungit, poate fi o soluție bună atunci când ai nevoie, de timp și resurse, să lucrezi, să te joci, să exersezi cu copilul tău abilității, deprinderi, să îl pregătești suplimentar pentru viață. În final, te pregătești pe tine pentru toate grijile, temerile legate de etapele lui de creștere.