Mă recunosc uneori în fraza – vreau să mă asculți. Vreau să mă asculți, Loli! O spun și încerc să renunț la ea. Pentru că ceea ce vreau eu este de fapt altceva.

Am să continui cu învățăminte de la conferința lui Dr. Lawrece Cohen, din 16 martie, O zi dedicată ție și relației cu copilului tău (vezi articolul trecut) – Connection is more important than control, cooperation is better then obidience, adică despre nevoia de conectare cu copilul atunci când trece printr-o situație grea și cum nu e nevoie de controlarea comportamentului, ci de empatie ca să obții cooperare. Avem tendința să credem că prin a fi conectat cu copilul înseamnă a-l ține în brațe atunci când țipă sau are o criză  pentru că așa îl controlez – te voi ține în brațe până când te vei controla. Nu asta e soluția, clar. Dar dacă te voi ține în brațe pentru că vreau să ne conectăm, simțim, atunci da, pot obține cooperarea.

Cooperarea nu este despre supunere. Pe vremea mea, că am ajuns și acolo în prag de 40 de ani, cooperarea însemna în proporție de 95% să faci ce spune mama și tata, aka totul va fi bine. Bine pentru părinți. Bine pentru tine? NU.

Problema noastră, parțial moștenită este – copilul meu mă ascultă? Noi vrem de fapt 2 lucruri diferite – copilul să fie prezent, conectat cu noi și totodată să facă ce i se spune, și organizăm totul sub același sentiment de cooperare prin supunere. În realitate, ceea ce ar trebui să ne dorim este să fie cooperanți și nu obedienți.

Așa cum spunea L.C.:

Ascultarea(obidience) este un obiectiv care funcționează pe termen scurt. Dispare cum nu mai ești prezent, când te întorci cu spatele.

Iar pedeapsa pentru neascultare nu lucrează în adâncime, nu rezolvă problema, care se va repeta imediat ce ai plecat din cameră, deoarece nu atinge nevoia nerezolvată a copilului.

Cooperarea este, de fapt, un obiectiv pe termen lung. Și aici ar trebui să lucrăm.

Dacă ne dorim copii cooperanți, nu ascultători, care să ne audă cu adevărat, atunci este nevoie să construim o relație caldă, empatică, astfel ca vocea aceea de care spunea tot L.C., vocea lui interioară de-a lungul vieții, să fie sănătoasă, calmă, caldă, nu în contradicție cu restul ființei lui.

Exemple de situații, discutate în sală, despre cum aduc cooperarea în caz de:

  • Nu vreau! Nu vreau să fac asta! Ne imaginăm o situație în care copilul trebuie să stea liniștit – de ex. să stea la masă să lucreze ceva, sau să mănânce.

Întâi este necesar să realizăm că punem copilul într-o situație greu de gestionat pentru el. Stai liniștit, nu te foi! Nici adulții nu pot asta locului, dar copiii? Ce copil iubește să stea liniștit?

Într-o astfel de situație de ajutor ar fi un joc de 10 min înainte, un joc de mișcare, un joc în care aș juca situația, aș face reversia rolurilor: cine vrea să se joace de-a statul la masă, sau de-a jucatul sub scaun – dacă acesta este e modul prin care copilul acționează/refuză ceea ce urmează să faci. Întelegerea limitelor, empatizarea situațiilor – stăm la masă pentru că așa putem lucra eficient, de exemplu, mâncăm pentru că … ajută la conectare, respectiv cooperarea cu copilul.

  • 2. Exersatul la vioară – un exemplu din experiența personală a lui L.C. Fiicei lui nu-i plăcea să exerseze la vioară și, ca să coopereze, a inventat un joc numit pauza de eliberarea frustrării – a frustration break.

Când și-a întrebat fiica ce vrea să facă, fiind un joc de eliminarea a frustrării, care poate însemna să țipi, să lovești cu pumnii într-o pernă, ea a spus – să luăm vioara și să o distrugem. Evident, nu asta au făcut. În schimb, au rupt bucăți de hârtie și, în timp ce le rupeau, au imitat sunetul spargerii unei viori.

Fiica lui nu a ajuns o violonistă renumită, dar acest joc a făcut ca repetițiile să fie tolerabile.

  • 3. Situația în care validăm emoția copilului, dar în același timp îi spunem să o oprească. Da, văd că ești supărat, știu că te-ai înfuriat tare, dar, te rog, controleză-te!

Aceasta este o situație cu care am crescut mulți dintre noi. E bine să simțim un pic de emoție, dar nu prea mult. Să o oprim repede, să nu supărăm, să nu ne audă cineva etc. Să simți emoție, să trăiești emoția și apoi să simți eliberare este un proces complex care se modelează prin multă înțelegere, conectare, iubire necondiționată.

Este greu, ne este greu nouă, ca părinți, pentru că avem impresia că emoția/tantrumul/criza va dura o veșnicie, dar nu durează. Acel gata, termină o dată! pe care l-am experimentat noi, ne sperie și acum. Trăim cu frica aceasta că dacă se pornește plânsul, nu se va opri, dar nu s-a întâmplat asta nimănui. Nu este nevoie de control, să controlăm plânsul, furia, ci să eliberăm și să terminăm cu emoția respectivă.

Părinții se pot ajuta la acest capitol, de a exersa situația în care emoțiile copilului au nevoie să se elibereze, nu să le controleze, prin ceea ce L.C. numește – listening partnership sau parteneriate de ascultare.

Parteneriatele de ascultare sunt discuții, întâlniri, conversații la telefon.

  • Într-un parteneriat de ascultare  – nu oferim sfaturi(se poate, dar nu fix atunci), nu ne întrerupem povestind experiențe similare, să nu spui nimic este în regulă, emoțiile sunt binevenite (plângem împreună – walking the emotion), povestea rămâne confidențială. Știu cum sună, dar se pare că acolo unde părinții se întâlnesc și fac asta, lucrurile decurg cu mai puțini nervi.

4. Îmbrăcatul pentru grădiniță/școală – care durează dimineața, activitatea aceasta ne aduce la frustrare zi de zi

Găsirea nevoii din spatele tărăgănatului acțiunii de a se îmbrăca este necesară. De obicei o știm – nevoia de sta conectați mai mult, de a ne juca mai mult etc. Dacă aplici ritualurile specifice de conectare, joc și totuși îmbrăcatul continuă să dureze, atunci poți schimba perspectiva: să joci un joc despre acțiunea aceasta (nu neapărat dimineața, poate fi într-o după-amiază):

  • nu vrei să ne îmbrăcăm acum, dar hai să ne jucăm de-a îmbrăcatul – fiecare poate să își joace rolul sau rolurile să se inverseze.

ex. Mama – nu mă poți face să mă îmbrac, nu ești sefa mea. De obicei copilul râde, se destinde. Nevoia lui e exprimată, nu vrea să se îmbrace.

Tot mama dramatizând – vreau să stau cu tine, doar cu tine, acasă, să nu mai plecăm niciodată de acasă. Copilul singur zâmbește, râde – nevoia lui este de a se juca mai mult.

Prin joc poți afla care e problema: nu-i place să poarte hainele de școală, nu vrea să se termine joaca, deși prelungirea nu înseamnă decât frustrare, copilul stă cu părintele, nu îi place să meargă cu autobuzul etc. Ideea este că situația se dezamorsează, copilul se destinde.

Avem nevoie de emoții pentru că emoțiile nu trec, doar se adună până nu le mai putem duce. Emoțiile sunt necesare pentru energia și informațiile pe care ni le transmit.

Spor la părințeală!

Pentru a fi la curent cu alte evenimente și conferințe realizate de cei de Parenting Academy, vizitați site-ul www.parenting-academy.ro sau pagina de facebook a organizatorilor https://www.facebook.com/ParentingAcademy.ro/.