Când auzi ce nu trebuie

În copilărie și în adolescență au fost momente în care precum câinele rănit, mi-am lins rănile acolo în mine, pe interior și am supurat și vindecat greu urma cuvintelor nepotrivite primite de la părinți, prieteni. Când nu ești așa cum era de așteptat: ca sora-ta, precum colegii de clasă sau copilul colegei de birou este greu să găsești încrederea și voința de a fi cumva, pe parcurs. Nici ca ei, nici ca tine, deoarece ca tine se pare că nu este îndeajuns. Cu toate astea am reușit să nu mai alerg pe același traseu cu acei alții, destul de greu cu toate nesiguranțele și fricile pământului. Am făcut pace cu tot, cu toți și cu mine, încă mai fac. Încă mă vindec. Vreau ca fata mea să aibă o mamă și nu un antrenor cu fluierul în mâna și haide, haide pe vârful limbii. Sper să îmi iasă, îmi doresc asta.
Știm că mulți părinți cad pradă unei viteze de a trăi într-un anume fel, învăța de acolo și de pe dincolo, de a presa copilul cu toate neajunsurile copilăriei lor și nu pot accepta, cu adevărat, că nu suntem într-un concurs continuu cu noi și restul lumii. Nu e nimic la linia de finish, doar copii cu sufletele schingiuite, mereu nemulțumite și în continuă căutare de ceva care să le stimuleze existența. Este greu să trăiești așa. Fericirea  ocolește astfel de întreceri atunci când ieși pe locul 2. Renunțarea la alergătură asta fără sens, cu siguranță, este debusolanta însă vindecătoare.
Am fost să cumpăr încălțăminte de vară mândrei. Am colindat, de dimineață, duminică, magazinele din zonă și mall. Loli poartă mărime mică, este undeva între mărimi- între cea de bebeluși și toddleri. Și nu se potrivea nimic. La ultimul magazin din mall deja era plictisită, obosită și nu stătea la probat. Voia să meargă desculță. Am lăsat-o apoi am revenit cu rugamintea: Loli, mama, asta e ultima pereche! Stă să o încalț. Îi veneau binișor, nu erau chiar de vară. Stăteam pe bancheta de probat cu spatele la o mamă și fiica adolescentă. Loli a vrut să plimbe papuceii, și tuști din brate, se fâțâia în jurul meu. In trei secunde am asistat la o conversație pe care sper, să rămână în gâtlejul tuturor părinților, să o înghită, să fie ultima oară când am auzit-o.  Nu vedeam ce proba fata, însă în afară de proastă și cât mă enervezi nu am auzit altceva. Nu am putut suporta, am descălțat repede mândra. Iulian o luase deja brațe de cum a auzit primul apelativ, parcă speriat să nu se sesizeze de tonul și atmosfera urâtă de acolo.
Ne-am ridicat de pe banchetă, și în drum spre ieșire, am privit în urmă. Erau acolo, ea scăpărând de mânie și fiica care îi cerea aprobare. Nu era un magazin cu încălțăminte ieftină, nu erau reduceri, persoanele în cauza nu arătau simplu. Intelegeți unde bat. De unde atâta nerv și înverșunare? De ce să îți faci copilul prost pentru că alege ceva ce-i place? Pentru o pereche nenorocită de papuci? Ce îi transmiți prin nerăbdarea ta și acest cuvânt? Unde fuge încrederea lui în el și în tine? Undeva, clar, de unde cu greu o va recupera.
Așa m-am indispus pe moment. Am urât-o  din tot sufletul. M-am văzut pe mine, copil, acolo. Ai mei nu au spus astfel de cuvinte niciodată, însă am primit și cuvinte prin care am înțeles că ceea ce am făcut sau nu am făcut n-ar fi cât trebuie. Când alegerile nu sunt după standard, nu e cel mai plăcut sentiment din lume să nu fii copilul exact. Exact cât trebuie ca să aleagă ca tine, să poarte ceva pe gustul tău, cu exact atâta pricepere cât a ta. Nu erau cărți de parenting atunci, nu se vorbea de stima de sine. Așa se făcea: Scoteai în evidentă tot ce nu e în parametri prestabiliți și copilul trebuia să se supună. Ambiționează spre corectare dar și zdruncină. E necesar o singură dată să auzi și să te supere precum cel mai rău lucru din lume.
Dar acum…
Cum poate cineva, acum, când vuiește prin orice cotlon despre necondiționare, când au trecut atâtea generații care au auzit/ practicat treaba cu ascultatul copiilor și nu doar copiii ascultă, să pierzi șirul atributelor bune și să te oprești la acela de prost?
Cât de rău putea să fie, ca să îi hașureze opinia, să îl facă prost?
Nu mă îndoiesc de dragostea lor. Sigur acea mamă își iubește copilul, sigur nu a prevăzut în programul lor asemenea discuție. Nu caut o scuză, de fapt nici nu încerc să o judec. Mă întreb pentru mine, mai mult.
Am plecat repede de parcă ar fi venit ciuma în magazin. Dacă aș fi stat mai mult ce i-aș fi spus sau făcut? Nimic. Nu te poți băga în viața nimănui. Oricum m-am blocat, am fugit repede cu mândra în brațe și mi-am promis să îmi dau una dacă mi se urcă pe gât vreodată acest cuvânt.
Sunt sigură că fata mea mă va călca pe toate butoanele, de acum încolo, când va fi adolescentă, și după. Sigur ne vom spune lucruri, sper să ne cerem iertare de fiecare dată, să ne punem în papucii celeilalte și să ne dăm seama că de fapt trebuie să ne ascultăm, cu atenție.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *