Când vei fi mare

Mi-am dorit să cresc repede până am împlinit 17-18 ani. Voiam să fiu adultul care poate lua decizii singur, poate răspunde la provocări, poate lua viața în mâini și defila cu ea. Timpul se derula doar pe sensul – când vei fi mare.

Când mi-am făcut buletin nu am fost așa impresionată. Nu era creșterea de care aveam nevoie. După ce mi-am făcut buletin, tata mi-a spus că de acum încolo responsabilitățile mele acolo încep și tot acolo vor fi scrise dacă le încalc, identificate cu numele meu. Aveam eu așa ceva? Nu aveam nici măcar setate linii clare despre identitate, despre ce vreau eu, despre cine sunt eu. Ai mei mi-au definit responsabilitățile ca fiind – să învăț bine la școală, să ascult de părinți(de ei), să cunosc toate lucrurile care nu duceau în mine (să fii cuminte, să nu vorbești urât, să nu mă faci de rușine, să nu …), ci în afara mea pentru altcineva. Eu eram tot ce trebuia să fac bine, restul nu avea voie să existe. Și cred că mulți am crescut așa, generația anilor 80′.

Când vei fi mare -de ce îmi doream cu ardoare să cresc?

Ca să fac ceva pentru mine, pentru care să nu dau socoteală, să fie chiar nedefinit, dar să mă împlinească. Voiam ceva compus din mai multe, dar ce voiam să fac când voi crește? Și de care să fiu responsabilă?

Ce vrei să fii când vei fi mare e întrebarea care sper să nu o adresez fetei mele, într-un moment de amnezie sau de nervi. E fix ca la interviu, un pic diferită – unde te vezi peste 5 ani? Nu mă scoate din pepeni, dar îmi provoacă iritație.

Nu e nimic în neregulă cu a visa, nu știu unde am auzit, citit dacă ai un vis, dorință numai pentru faptul că ți-ai făcut schema cu doleanța, universul lucrează pentru tine.

Da, e bine să îți setezi așteptări, obiective, e bine doar să faci bine ce faci la momentul prezent și să lăsăm ce ar să vină pentru când va veni. Pentru că ceea ce faci acum cuprinde și lucrează și pentru peste 5 ani. Logic, nu?

Îmi amintesc cum ne întreba pe rând învățătoarea, prin clasa întâi, treaba cu ce vei face când vei fi mare și văd clasa, colegii și ce a spus unul altul, numai pe mine nu mă văd. Serios, nu știu ce-am bâiguit atunci. Am viu în memorie momentul întrebării, însă ce am răspuns nu am habar. La modă era doctor, profesor și marinar. Astea știu că au fost tare uzate ca viitoare meserii.

Când vei fi mare – Ce am răspuns că voi fi? 

De unde să știi la 7 ani ce vei fi peste n ani? Mai sunt multe de descoperit, abia se deschide lumea. Nu exclud că există copii determinați, cu pasiuni de mici și care, mental vorbind, sunt pregătiți de la vârste fragede pentru un anume path în carieră. Dar de unde știi răspunsul corect?

Eu, probabil, nu-mi amintesc dintr-un singur motiv: eram stresată de răspuns. Că nu e cel corect, așteptat, bun, de care nu vor râde, de care dacă află mama nu va intra în pământ de rușine.

Voiam să cresc ca să găsesc răspunsul. Asta voiam, de fapt. Ca să știu (așa am crezut atunci) era nevoie să fiu mare.

Când vei fi mare – cum ajungem mari?

Punctăm de mici partea cu existența despre care copiii nu o pot cuprinde numeric (ani, zile, când vor fi mari), de când abia învață să numere până la 10 sau 1000. Practic noi proiectăm copilului să își dorească să crească ca să scape. Nu pentru că nu știe ce vrea, ci pentru că nu știe cine este și crește doar cu gândul ăsta fără să fie atent la ce crește pe lângă el.

Dacă am lăsa copiii să fie ce vor, să identifice lucruri pentru ei, în sensul de dezvoltare, urmare de pasiuni de moment, dacă am sta deoparte chiar dacă renunță la dans fix când era foarte bun, să descopere singuri și cu asigurarea ta că nu vei judeca instant ce a descoperit, că îi dai timp să sedimenteze singur erori și greșeli de moment, fix atunci le configurezi cum vor fi când vor fi mari.

Construiești cine sunt eu pe care niciun buletin nu le-ar putea spune sau școală urmată, și, la întrebarea ce vrei să fie, vor ști să spună fără teamă: că vor să fie poate asta/aia sau ce le aduce clipa și cel mai important- vor fi bine!

Asadar, a fi mare nu e o cursă către ceva ce nu știu părinții, nici copilul, dar se va demonstra că există, a fi mare înseamnă strat după strat de experiențe sprijinite de părinți cu dragoste și încredere, iar atunci când copilul este mare toate acestea îl țin echilibrat, înțeles, curajos să greșească, să o ia de la capăt, să crească în continuare.

Related Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *