Cărţi pentru suflet

Am acasă 4 cărți pentru suflet, speciale, pentru copii şi adulți deopotrivă. Speciale, nu în sensul greu de digerat sau cu teorii uluitoare despre lumea înconjurătoare, sunt cărți ce pansează mai mult pe cei care trăiesc cu cineva special, în același timp sunt povești frumoase, revelatoare pentru cei care vor să înțeleagă diferențe și emoții. Aș fi putut spune cărți vindecătoare, terapeutice, educative pentru orice cititor, indiferent de vârstă. Sunt, fără îndoială, numai că de cele mai multe ori nevoia acută de a integra până la nivel celular ideea de acceptare, de dragoste, apreciere față de semeni diferiți este mai mult a celor care trăiesc acolo, în ceea ce se definește diferit, special, unic.

Poveștile

Cărțile mele sunt Leia şi David, Ela cea fără de cuvinte, Băiețelul cu aripă de fluture, Copacul strâmb.

Prima, Leia şi David (autor Mădălina Turza, Ed. Zorio) poate fi povestea familiei tale, a vecinului din blocul de peste drum, a oricui. Povestea este scrisă de o mamă care are un copil cu nevoi speciale. Cartea este fix realitatea, te zvârcoleşte şi înfurie, te va face să plângi cu disperare. Aşa trăim de decenii, oricât ai vorbi, te-ai zbate pentru acceptare, ea nu vine uşor. Oricât de normal aparent ar fi cel diferit, cineva tot va fi acolo să arate cu degetul. Dar se învață și a pune degetul înapoi lângă restul degetelor și întinde palma frumos în semn de prietenie. Exact cum e subtitlul cărții – o poveste pe care tu o poți schimba.

Leia este o fetiță cu sindrom Down, fratele ei geamăn este David şi nu poartă un extracromozom ca Leia. Sunt doi frați diferiți, uniți prin dragoste. Când vine vremea să meargă la şcoală drumurile lor de joc şi învățare se despart. Povestea lor este deschisă, autoarea te lasă să îți imaginezi restul. La final nu intervine doar visarea, ci dorința de schimbare a realității. Cum e normal, simplu, acceptabil, empatic şi adevărat că oamenii sunt diferiți, cum acțiunile lor sunt după felul lor de a fi, și în acest fel experiențele diferite ne permit să învățăm unii de la alții și să evoluăm.

Ela cea fără de cuvinte (autor Victoria Pătrașcu, Ed. Cartea Copiilor), de fapt, e plină de cuvinte, și te umple de emoții şi sensuri. Îți umple capul şi inima de tot ce ai fi vrut să spui vreodată, deşi nu ai fost precum Ela și, cu toate astea, nu le-ai spus. În Ela eu mă regăsesc, de fiecare dată când nu am putut să fac cuvintele să iasă şi să spună ce voiam să se audă şi mă gândesc că Loli a întâmpinat greutăți în a spune cuvintele legat, o vreme, pentru că nu le-a auzit cu validarea exactă de la mine.

Ela trăiește cuvintele şi deşi nu le spune, ea are un fel de a le da glas, greutate şi chiar dacă nu o auzi, ai nevoie doar de răbdare și atenție ca să o înțelegi.

Îmi place Ela, e duioasă, greu de explicat oamenilor mici şi mari. Cine nu înțelege nevoia de a nu condiționa lucrurile care contează nu poate rezona cu ea. Nu poate rezona cu cei diferiți, nici transmite mesajul cărții. Oamenii care nu vorbesc îți spun mai multe decât crezi.

Băiețelul cu aripa de fluture (autor Ioana Chicet Macoveiciuc, Ed. Didactica Publishing House) este o poveste veselă, este ceea ce şi-ar dori orice copil. Să fie de poveste – jumătate om, jumătate vietate fantastică. Povestea este minunată, pozitivă, plină de speranță, exact cum ar trebui să fie toate poveștile oamenilor diferiți, speciali. Îmi place şi mă întristează. Spun imediat de ce.

David, băiețelul cu aripă de fluture, este un copil mulțumit, fericit, are prieteni, are ceva care aduce bucurie şi răspândește prietenie. Este diferit şi înțelege lucrul acesta. Înțelege şi că sunt oameni care nu știu să râdă, cărora nu le place înghețata, care fac lucrurile diferit şi e foarte bine.

Diferenţe și vise

A fi diferit, special nu înseamnă mai puțină dragoste, ba din contra dragostea nu suferă vreo limitare, iubim și respectăm oamenii cu aripi sau fără, cu extraromozomi, pe cei care au cuvintele la ei, dar le țin bine, pe cei care vorbesc mult și rostesc la nesfârșit aceleași cuvinte.

La ultima carte, în ciuda tonului vesel, tot simt cum mă împunge realitatea, pentru că știm unde se opresc majoritatea poveștilor. Fix la pagina cu băiatul care râde de aripa băiețelului. Suntem în acel punct încă, deşi se lucrează la realitatea asta și știu că schimbarea capătă contur. Îmi doresc ca viitorul și toate poveștile să fie exact așa cum le visează cei diferiți sau cum le proiectăm noi pentru cei care încă nu pot, dar muncesc enorm pentru aceste vise.

Copacul strâmb (autor Chris Colfer, Ed. Nemi) este preferata mea. Poate pentru că e o poveste la care Loli a avut răbdare. Pentru celelalte, atunci când i le-am prezentat, nu a avut vârsta și toleranță, dispoziția potrivită. Cartea o știu de la prietena noastră din cartier Miruna, și m-a făcut curioasă. Am cumpărat-o cu prima ocazie. Recunosc că îmi plac toate poveștile prezentate, însă cartea asta are o poveste care curge. Nu te lasă zvârcolit, plâns sau mirat, te lasă liniștit, deși ochii în lacrimi ai fetiței te rup și pe tine de la primele pagini.

O fetiță pleacă din satul ei plângând, deoarece copiii râd de ea și ajunge să se oprească la copacul strâmb. Copacii, ca în toate poveștile cu a fost odată, se pare că vorbesc când au ceva de spus. Copacul strâmb ajută fetița să se liniștească și îi pune povestea lui.

Și nu e vorba numai despre iubire fără limite, despre acceptarea celorlalți ci despre percepție și încredere. Ideea este că anumite diferențe pot fi supraviețuire, iar cu încredere și voință poți accepta și înțelege lumea în care trăiești.

Poate că te crezi altfel și te simți singură, dar într-o bună zi te vei face mare și vei afla că poți găsi mulți prieteni dacă privești în depărtare(…) fiecare pădure își are propriul copac strâmb

Alte povești știţi?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *