0

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă

Nevoia de consiliere pentru părinți și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă uneori este necesară. E bine să știm că există și această posibilitate, consilierea specializată poate fi soluția optimă pentru a înțelege emoțiile și pașii de urmat pentru integrarea copilului într-o comunitate.

Primul an de grădiniță al fetei mele a fost greu, nici măcar nu însumează un an de școlarizare, deoarece am retras-o, cu luni bune, înainte de terminarea anului școlar. A fost o decizie bună și ne-a dat ocazia să ne pregătim mai bine pentru următorul an și să găsim o grădiniță compatibilă cu nevoile ei educaționale și de integrare în comunitate.

Ca părinte am avut mari temeri (le-am și experimentat) legate de alegerea grădiniței, de educatori, de modul cum copilul evoluează în mediul de învățare și modul cum se gestionează copiii cu nevoi educaționale speciale sau pentru care procesul de adaptare este de durată mai mare.

Gândurile mele erau despre:

  • Educatorii, cei tineri și nu numai, sunt pregătiți să înțeleagă psihologic schimbările prin care trec copiii ce vin la grădiniță?
  • Așteptările lor educaționale, de adaptare la comunitate țin cont de nivelul lor de dezvoltare?
  • Grădinițele au angajat psiholog, psihoterapeut care să asigure suport copiilor și părinților, respectiv educatorilor?
  • Evaluarea educatorului este suficientă când vine vorba de problemele de adaptare și parcurs educațional? 

Despre adaptarea la grădiniță și sfaturi de la specialiști am scris aici și aici. Despre cine ne educă copiii, problemele cu care eu și fata mea ne-am confruntat, am scris lung și dureros aici.

Am ținut să reiau subiectul cu prietena noastră Cristina, deoarece cred că, în tot procesul de adaptare la un sistem de învățare, pe lângă consilierea copiilor și a părinților, educatorii ar trebui să fie susținuți, încurajați să participe la ore de consiliere sau la conferințe, workshopuri și cursuri de pregătire cu psihologi sau psihoterapeuti.

Clar, lucrul cu copiii din grădinițe nu este ușor, uneori educatorii și părinții au nevoie de sfatul unui specialist.

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă – rolul consilierii

Atunci când educatorul, profesorul întâmpină dificultăți cu copilul, de cele mai multe ori sfătuiesc părintele să meargă la consiliere. În majoritatea cazurilor consilierea este unidirecțională, educatorul nu beneficiază de același ajutor, din varii motive. Din această cauză procesul de adaptare se realizează cu dificultate, este de durată, cu mult opoziționism din partea copilului, uneori a părintelui și educatorului. Așadar, urmarea unor cursuri de formare cu un psiholog, terapeut în instituție sau prezența permanentă a unui consilier sunt binevenite pentru grădințe, nu doar pentru ciclul primar și gimnazial.

Când fata mea nu reușea să se adapteze la prima grădiniță cu tot suportul venit din ore multe de terapie, de acasă, am întrebat: educatorul a cerut ajutorul psihologului (prezent în grădinița unde mergea atunci), a luat în calcul și alte resurse care să-i ofere unelte în plus pentru ca fata mea să coopereze și să nu privească cu ostilitatea orice încercare de abordare a educatorului? Răspunsul nu a fost unul pozitiv, deși fata mea era inclusă în terapie în cadrul grădinitei, respectiv participa la cursurile de dezvoltare personală oferite de grădiniță. Prin urmare, cum aș fi putut eu să conving copilul că mediul unde merge este unul sigur și că se va simți bine, când în cercul încrederii nu intra și educatorul?

Prezența consilierului psihologic în grădiniță este esențială, acesta având rolul de a însoți cadrul didactic pe drumul înțelegerii comportamentelor celor mici, al acceptării necondiționate, precum și de a ajuta la crearea unui mediu securizant, în care așteptările față de comportamentul copilului să fie clare, iar limitele de care are nevoie acesta să fie respectate consecvent.

De asemenea, psihologul îi poate ajuta pe cei mici să-și recunoască și exprime propriile trăiri, să se adapteze mai ușor la contextul actual, să înlocuiască acele comportamente care îi deranjează pe cei din jur cu unele care să-i permită să se integreze în grup. Deși rolul cadrelor didactice este acela de a transmite cunoștințe, dacă nu se creează o legătură bazată pe respect și înțelegere, precum și disponibilitatea de a discuta despre emoții și rezolvarea constructivă a conflictelor, atunci dezvoltarea competențelor emoționale ale copilului vor avea de suferit, iar copilul nu va fi deschis să învețe, indiferent cât de competent este educatorul.
Consilierul urmărește dezvoltarea copilului și sesizează și acționează atunci când intervin probleme. El consiliază atât copilul, părintele, cât și cadrele didactice și are în vedere creșterea și educarea unui adult responsabil, căruia să-i pese de binele celorlalți oameni.

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă – ingrediente necesare pentru adaptare

De-a lungul timpului s-au scris nenumărate articole despre adaptarea copilului la grădiniță, s-au punctat ingredientele necesare pentru acest proces, și simt că este necesar să reamintim, să repetăm, subliniem fără oboseală: fără aceste ingrediente procesul de adaptare va fi anevoios pentru copil, părinte și educator.


Din punctul meu de vedere, câți copii sunt tot atâtea metode de adaptare, căci fiecare copil este unic și se comportă conform stilului de viață pe care l-a învățat privind la mica lui societate FAMILIA.
Tocmai din acest motiv nu există o rețetă general valabilă care să facă adaptarea copilului și a părintelui mai ușoară.

Totuși sunt câteva ingrediente care fac integrarea copilului și a adultului în orice mediu nou mai facilă: respectul, întelegerea, conectarea, dragostea, transmiterea mesajului că fiecare om este important și are rolul său în mediul respectiv.

De asemenea, respectarea ritmului fiecăruia este esențială în procesul de adaptare. Odată ce copilul pătrunde în mediul nou al grădiniței și mica lui societate se extinde, el va căuta cu orice preț să aparțină.
Și, deși atât părinții, cât și educatorii își doresc să crească viitori adulți responsabili, cooperanți, capabili să se descurce singuri, de multe ori ei petrec mai mult timp analizând comportamentele problematice și nu punctând când lucrurile merg bine. Și după cum bine știm “lucrul căruia îi acordăm mai multă atenție, pe acela îl vom vedea din nou și din nou”.

Consiliere pentru părinţi și educatori, în vederea adaptării copiilor la grădiniţă-pegătirea de acasă pentru grădiniţă

Totodată, adaptarea copilului la mediul nou, la oamenii necunoscuți și la regulile noi ține și de trăirile părintelui și este foarte important să-i povestim copilului cu încredere despre locul în care el va petrece un timp cu alți copii de vârsta lui cu care se va juca, va mânca, se va odihni și va explora și învăța lucruri noi alături de doamne drăguțe care iubesc copiii și care se simt confortabil în lumea plină de culoare a copilăriei.


Îmi amintesc cu plăcere de momentele când îl luam pe băiețelul meu de la creșă și le găseam pe doamne construind castele imaginare, dansând împreună cu cei mici sau jucându-se pe covor cu ei. Începutul nu a fost ușor nici pentru noi, dar cu răbdare, înțelegere și implicare atât din partea părintelui, cât și a educatorului anxietatea de separare a copilului se risipește în momentul când cel mic înțelege că la sfârșitul programului părintele vine și îl ia, că are posibilitatea să-și facă prieteni noi, să se joace, să cânte, să danseze, să învețe și la sfârșitul zilei să se reîntoarcă în mediul lui, acasă. După un timp vine și momentul când el îți spune: te rog mai așteaptă-mă puțin, aș vrea să termin jocul sau, doamna ne spune o poveste frumoasă și vreau să-i ascult finalu…Asta în cazurile fericite.

Din păcate, am auzit și povești halucinante cu copii plângând în hohote smulși din brațele părinților sau cu copii pedepsiți pentru că au deranjat ordinea clasei. Nu contest faptul că este greu să ai în grijă 20 sau poate chiar mai mulți copii, dar pedeapsa nu este o metodă de disciplinare, cel putin nu pe termen lung, deoarece un copil de 4-5 ani care este pedepsit va repeta acel comportament, fie și numai pentru a fi din nou în centrul atenției. Dacă ați nimerit într-un astfel de mediu și ați încercat să discutați cu persoanele în grija cărora vă lăsați copiii fără a ajunge la un acord, poate ar fi bine să căutați o altă grădiniță, căci educația se face cu blândețe și se bazează pe cooperare și dacă dvs ca adult nu ați reușit să cooperați cu cei care cresc generații de viitori adulți, copilului îi va fi și mai greu să o facă și probabil îi va fi imposibil să se adapteze.

Un părinte relaxat, care are încredere în oamenii în grija cărora își încredințeaza copilul, îi transimte încredere celui mic și mesajul că este capabil să facă față provocărilor grădiniței.

Un educator care recunoaște când este în dificultate, care caută și pentru el, fără să se simtă neadecvat, resursele necesare pentru a traversa lin perioada de adaptare la un nou an școlar, la o nouă generație de copii, de la un specialist, terapeut, de la un alt educator cu mai multă experiență, este un educator responsabil. Nimeni nu deține răspunsurile, uneori ce scrie la carte nu funcționează nici pentru educator, nici pentru părinte. O vorbă blândă, o îmbrățișare fără cuvinte, un ținut de mână un pic mai mult, un cântec repetat de n ori, un om calm, echilibrat în emoții și empatic, pe care copilul îl simte astfel, ajută mult.

Adaptarea la grădiniță, la orice, nu vine fără un pic de travaliu, să zicem, dar e de bine, orice ne provoacă, ne ajută să evoluăm. Cu suportul nostru copiii vor reuși să termine grădința, școala, să continue ce îi pasionează.

 

0

Încercările prin care trecem

Cuvântul care ne definește de la naștere și de-a lungul vieții este din categoria bătălii, lupte, încercări, provocări, undeva pe acolo. De fapt, aceste cuvinte care s-ar completa cu efort, agonie, conflict, au fost foarte uzitate în cadrul unor conferințe pe care le-am urmărit on-line zilele trecute. Concret, însumate, la unii, se traduce prin struggle. Am ascultat niște oameni foarte faini în cadrul conferințelor Happily Family Conference 29 nov-3 decembrie 2018, și s-a vorbit mult despre încercările noastre ca părinți și cum toată informația ne copleșește și în încercarea de a ne crește copiii sănătos, suntem încărcați și presați de alți părinți, specialiști cu informații despre cum faci asta, cum să nu faci asta, cum e nevoie să găsim timp pentru upgrade-ul nostru ca să fim buni părinți. Concluzia, la un moment dat, era că indiferent de cât de bun pare unul-altul, mă refer la specialiști, niciunul nu îți poate da soluția optimă, clară, pentru fiecare problemă sau greutate prin care trecem cu copiii dar și cu noi, ci pot doar să ne pună pe niște direcții de urmat. Și, într-un fel, e reconfortant să știi că parentingul nu e știintă exactă și că nu există părinți buni și mai puțini buni în/la această ”materie”. Cert, suntem pe acolo cu toții, cu încercări asemănătoare și cu dorința de fi mai buni sau la fel ca părinții noștri. Toate aceste încercări ne fac puternici și umani.

Ideea care mi-a plăcut și mai mult, nu că n-aș fi știut-o, la fel și cu prima, numai că e bine să o auzi din când în când și din gura altuia: să fim blânzi cu noi înșine, nu în sensul de a ne compătimi și plânge de milă, ci de a accepta eșecurile, greșelile personale cu înțelegere, pentru că și din ele avem de învățat, fiind etape în dezvoltarea noastră. Să nu ne mai luptăm cu noi și să fim în conflict permanent cu acțiunile noastre, conflict care se reflectă apoi în relațiile cu copilul și cu ceilalți.

Încercările prin care trecem și prin urmare…

Momentul acela când crezi că doar tu nu-ți înțelegi copilul și crezi că restul sunt maeștri la tehnica aia care îi face înțelegători, știu instant ce ajută copilul să coopereze în momentele grele, momentul când cumperi porcării și crezi că toți citesc cu atenție etichete și au puterea de a se opune mâncatului compulsiv, puneți voi situațile care ne fac să ne privim cu judecată și fără milă, când noi pentru noi nu suntem buni îndeajuns, fix în momentul acela ar trebui să tragem gura aia de aer (despre care scrie cam în toate cărțile) și să ne luăm mai ușor.

Lumea se învârtește chiar dacă iau cipsuri azi și îi mănânc cât e copilul la grădiniță, pentru că poate mâine voi rumega doar salată, iar dacă azi nu am ajuns pe aceeași pagină cu copilul, poate mâine vom fi acolo.

Astea sunt o parte din încercările mele, tu le ai pe ale tale. Nimeni nu funcționează perfect, tocmai de aceea viața nu e liniară. Avem de lucrat la a ne accepta încercările și a fi blânzi cu noi și restul.

Partea aceasta cu self – compassion a fost acoperită în cadrul conferinței de către dr. Kristin Neff, Compassion Researcher, Professor of Educational Psychology, mama unui copil cu autism. Aici este site-ul ei, merită aruncat un ochi https://self-compassion.org/

Acum să vă zic și cum luptele noastre, încercările prin care trecem și din care nu extragem esențialul, lipsa de iertare, acceptare pentru ceea ce suntem, ne fac să uităm compasiunea și umanitatea. Pentru că asta pierdem când ne dorim perfecțiune, ceea ce este complet greșit.

Încercările prin care trecem – O întâmplare de la început de toamnă

O spun deoarece conferințele despre care am amintit se adresau tuturor părintilor – cu copii care fac câte-un tantrum now and then, dar și celor cu high needs kids. Mi-a plăcut că în acest high needs (Sensitive, Strong Willed, Bright, Spirited, or Special Needs Child) – intră și nevoile speciale, da, dizabilitatea. Dizabilitatea nu era scoasă din context, ci integrată cu tantrumoșii, căpoșii etc. Acel or cu semnificația de sau este wow!

Să revin la întâmplare: eram la locul de joacă cu Loli, la începutul toamnei, vreme bună, mulți copii și părinți. Printre ei un adolescent, care se plimba încontinuu pe același traseu, în jurul toboganelor. Clar, un adolescent cu nevoi speciale. Cât Loli făcea traseul pe sus, prin tuburi, eu am încercat să nu îi stric traiectoria băiatului, m-am gândit că are nevoie de spațiul lui. De altfel, până atunci el nu deranja pe nimeni, nimeni nu era deranjat de prezența lui. Aveam un ochi la Loli, eram atentă să nu mă ciocnesc cu nimeni, uitându-mă în sus după mândră.

La un moment dat țipete, zarvă. Adolescentul mușca din degetul unui băiețel de 2-3 ani. Bunicul adolescentului a apărut repede, a eliberat celălat copil, au plecat din zonă. Imaginați-vă atmosfera din parc după. Noroc că au ieșit repede din raza vizuală, probabil dacă eram și cu vreun veac în urmă, era un ștreang imediat încropit și cineva spânzurat.

Nu este o situație de dorit nimănui, clar acolo au fost 2 scăpari, adolescentul nu avea însoțitorul la îndemână, intrase deja într-o fază de autostimulare care probabil că a fost întreruptă de ceva. Băiatul mușcat era însoțit de 2 bunici care stăteau pe o bancă, nu în apropierea lui.

Momentul acesta a fost unul groaznic, așa l-am simțit și eu, chiar dacă nu era copilul meu mușcat. Mama fetiței cu care se juca Loli, pe sus, ar fi fost prima care ar fi ridicat ștreangul și împins scaunul de sub picioare.

“Oamenii ca el ar trebui omorâți, ținuți departe de lume, închiși pe viață. Îl omoram cu mâna mea, dacă îmi ataca copilul.”

Poți înțelege revolta unei astfel de întâmplări și eu am fost bulversată de moment și am văzut suferința ambilor copii. Ideea este că mulți au văzut doar lupta lor, ce ar fi făcut fizic dacă ar fi trecut printr-o astfel de încercare. Empatie, simpatie, acordarea prezumției de vinovăție, nimic din categoria asta.

Dacă un copil, un adult, sau adolescent cu nevoi speciale se comportă inadecvat, este automat judecat și singurul responsabil de orice ar fi declanșat. Dacă era un incident între 2 copii tipici, de aceeași vârstă, probabil nu era așa mare zarvă. Dar pentru că vârsta, în cazul unei tulburări neuro-cognitive, nu coincide cu cea reală, cu înălțimea și statura de moment, tinzi să crezi că a fost intenționat, că celălalt este agresat din intenție, nu că a reacționat conform vârstei lui cognitive, nivelului lui de conștiință. La toate vârstele, inclusiv pentru cei cu nevoi speciale, orice act de violență vine din frustrare, din neadaptare la ceva, din nevoia de a-și face cunoscută o dorință pentru care nu are resursele necesare (limbaj, mobilitate, suport terapeutic).

Încercările prin care trecem – Abilitarea, găsirea unei puteri, exersarea ei

În momentul în care ai gândit că drepturile altcuiva sunt limitate, l-ai anulat ca ființă, prin prisma unei acțiuni, în acest caz, nefericite, atunci specialiștii din lumea largă sunt niște proști fără leac. Încercările terapeuților, educatorilor, profesorilor, oamenilor care lucrează la abilitarea și descoperirea puterilor unui om, dincolo de ceea ce îl dizabilitează, poți spune că sunt în van! În clipa în care te-ai simțit îndreptățit că poți urî ceva fără drept de apel, că lumea este doar a ta (asta când ești bine cu tine) și a celor normali, atunci te negi ca părinte, ca educator, mentor etc.

Teama că s-ar putea întâmpla copilului ceva este de înțeles, intenția de a elimina potențiale pericole este în noi – se numește instinct de supraviețuire. DAR, și e un mare dar, să nu uităm că în viață nu este doar despre noi, este și despre restul lumii. Și încercările nu s-au împărțit doar la partea atipică, anormală. Sunt pentru toți.

În loc de a visa o lume perfectă, să o visăm bine, să explicăm copiilor că fiecare are spațiul lui, și dacă cineva se poartă repetitiv, dacă are alte preocupări față de el, nu este despre el, nu se raportează la el. Este despre cine este ca om și ce poate la momentul respectiv. Și nu are nevoie de judecată, ci de acceptare.

Așa cum și eu, tu, el, ea avem nevoie de acceptarea propriilor noastre slăbiciuni, pentru care nu e nevoie să ne bicium, ci să le îmbrățisăm, să le lucrăm, deoarece fac parte din noi. Din întreg. În asta constă umanitatea, compasiunea pentru sine și restul.

0

Ieșirea din terapie – între bucurie și teamă

Când ai copilul integrat într-o formă de terapie cea mai mare frică a părintelui, pe lângă recuperare, este legată și de timp, de durată – oare va fi în terapie până când va fi adult? Dacă iese din terapie, cu tot cu munca depusă, oare va putea să se organizeze astfel încât să aibă o viață tipică, obișnuită, și va trăi conștient. De obicei, părintele este mult mai liniștit atunci când copilul lucrează în terapie. Știe că dacă nu reusește ceva cu copilul, va reuși în terapie, apoi și cu el.

Am lucrat acest articol cu Cristina, prietena și partenera de joacă a fetei mele. Eu și alți părinți ne confruntăm cu aceste temeri – Când renunțăm la terapie? Când vom ajunge doar la a urma un program de suport, o dată la câteva luni? Sau deloc? Când se poate lua decizia asta?

Ieșirea din terapie – momentul de încheiere a terapiei

Mi-ar plăcea să am răspuns pentru întrebarea – Care este momentul propice pentru încheierea terapiei pentru copilul cu nevoi speciale, a copilului care se confruntă pe moment cu o nevoie specifică? Adevărul este, că acest moment diferă de la copil la copil, în funcție de nevoile specifice, de cât de multă terapie a făcut, de cât de implicați au fost părinții în a continua munca din cabinet, de echipa pe care au format-o: părintele, terapeutul și psihiatrul. Aceste temeri apar în momentul în care părintele, tutorele este prezent, conștient, implicat în tot ce înseamnă pregătirea copilului pentru a face față provocărilor vieții.

Nimeni nu ne garantează că parcursul copilului, fie că vorbim de copilul tipic sau de cel atipic, va fi unul liniar. Nu avem siguranța clipei următoare. Tot ce putem face pentru ei este să le oferim șansa de a face lucruri specifice vârstei pe care o au, transmițându-le mesajul că sunt capabili să se descurce. Să fim conectați cu ei și cu nevoile lor, dar fără a uita de nevoile noastre. De multe ori apare, în special la mamele copiilor cu nevoi speciale, sentimentul de vinovăție și insuficiență.

Fiecare achiziție pe care copilul ajunge să o stăpânească bine este precum luna de pe cer. Indiferent de nevoia copilului și oricât te-ai pregăti pentru tot ce înseamnă lucrul acasă și în terapie, presiunea și stresul recuperării există. Uneori părinții au nevoie de consiliere astfel încât ambii, copilul și părintele, să poată lucra și evolua către optimul de recuperare pentru nevoia pe care lucrează.

Ieșirea din terapie – consiliere permanentă vs autonomie

Cum ar trebui consiliat părintele astfel încât să mentină rutina, programul și totodată să îi permită să se exerseze abilitățile însușite în urma orelor de terapie?

Dragi părinți, în primul rând, să realizați cât de multe lucruri faceți pentru minunile voastre. Tare mult mi-aș dori să vă puteți hrăni afectiv, să vă restructurați imaginea despre propria persoană, să vă întoarceți cu dragoste și înțelegere către dvs, să descoperiți resursele care v-au dat putere în momentele dificile.

Împreună (triunghiul terapeutic: copil – terapeut- părinte) lucrăm să le antrenăm copiilor curajul de a-și găsi locul în această lume, de a simți că ei contează și au rolul lor în familie, la grădiniță, la școală și în societate. Copilul nu ne aparține nouă, copilul își aparține sieși, noi îl însoțim pe drumul lui prin viață, iar cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru el este să-i fim model, să fim așa cum ne-am dori să fie el. De la un punct încolo alegerile îi apartin, chiar dacă sunt influențate de convingerile pe care și le-a format în stilul de viață în copilăria mică.

Revenind la decizia de a înceta terapia sau de a rări orele de terapie, este adevărat că în cazul dizabilităților intelectuale moderate sau a nevoilor speciale pentru care se obține un anume grad de autonomie care-i permite să se descurce fără ore de terapie consecutive, fără însotitor permanent, se continuă cu terapia? Care ar fi pașii de urmat?

Decizia privind momentul finalizării terapiei nu este ușor de luat, mai ales atunci când vorbim de un copil care are nevoie de consiliere de lungă durată. În aceste cazuri, este important să se realizeze o evaluare la perioade regulate de timp, pentru a restabili noi obiective spre bunul mers al terapiei. Așa cum bine știm, pe parcursul terapiei copiii cu nevoi speciale pot avea perioade când stagnează, perioade când evoluția lor pe toate palierele este spectaculoasă și perioade când regresează. Sunt momente de succes, câștiguri, dar și limite. Fiecare treaptă pe care o urcăm cu multă muncă, ne conduce către permanentizarea câștigurilor. Importanța familiei în recuperarea și funcționarea adaptativă a copilului cu nevoi speciale este vitală.

Oricât de mult ne-am dori, nu-i putem proteja pe copiii nostri de viață și nici nu putem trăi în locul lor. Tot ce putem face este să-i ajutăm să se adapteze lumii în care trăim. Mi-aș dori să reușim să facem lumea un loc mai prietenos, în care oamenii să fie mai atenți la nevoile tuturor copiilor tipici, atipici, iar pentru aceștia din urmă și familiile lor, să se simtă acceptați, înteleși, să fie ca oricare.

Atunci când vorbim de tulburări de adaptare la medii noi (grădiniță, scoală, schimbare locație -oraș, țară etc) pentru care copilul și părintele nu sunt bine pregătiți, incluzând aici și diversele probleme familiale, cum și când decizi că terapia a funcționat și nu mai este nevoie de sprijin specializat deoarece nevoia de moment a fost elucidată și lucrată?

În lucrul cu copiii care se confruntă la un moment dat cu o tulburare de adaptare sau cu diverse probleme familiale, mă văd pentru început, în terapie cu părinții, căci așa cum bine știm copilul este simptomul familiei din care face parte. La prima întâlnire stabilim și obiectivele terapiei. Apoi mă întâlnesc cu copilul pentru câteva sedințe și prin intermediul poveștilor, desenului, colajului și al jocului de rol accesăm de foarte multe ori inconștientul părintelui. Terapeutul este de cele mai multe ori mesagerul copilului către părinte. Apoi mă reîntâlnesc cu părintele pentru a-i oferi feedback și pentru a-l ajuta pe acesta să-și schimbe viziunea asupra copilului.

Din fericire, am avut în terapie părinți implicați, dornici să se cunoască și să se înțeleagă mai bine pe ei pentru a-și putea ajuta copiii.

O categorie mai aparte de părinți sunt aceia care aduc copilul la terapie și-mi spun că au încercat tot ce se putea și nimic nu a funcționat. Tot ce le-a rămas este să-i aducă la cabinet să-i schimb eu. Acestora din urmă le transmit că atunci când vin pe lume, copiii sunt perfecți. Ei imprumută comportamentele, ideile și convingerile celor care formează mica lor societate. Dacă dorim să-i ajutăm trebuie să avem grijă la ce le transmitem, la cum suntem noi, cât de mult ne iubim pe noi și pe cei din jur, cât suntem de toleranți și dispuși să acceptăm diferențele.

Sper ca cele scrise mai sus să aducă lumină pentru părinții care se simt nesinguri și temători. Ca mine. Terapia ajută, ieșirea din terapie, continuarea ei nu contează din punct de vedere al temporizării, contează ca părinte să fie alături de copil și să trăiască conștient. Nimic nu e garantat în viață, luăm ce primim așa cum vine, ne folosim de ce știm și facem ceea ce este mai bine pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții.

Ieșirea din terapie – despre Cristina

Pe Cristina o găsiți aici. În afară de consiliere și terapie, în week-end susține și ateliere de dezvoltare personală pentru care Loli e prea mică, deși e doritoare. Nu reușesc să plec cu ea acasă după joaca cu Cristina.

Atelierele sunt structurate astfel: Cine sunt eu, cum mă văd ceilalți. Cultivăm semințe de respect, înțelegere, acceptare, culegem roade de bine și frumos.

Grupa de vârstă: 5 – 8 ani
Grupa de vârstă: 9 – 12 ani
În cadrul atelierului copiii învață:
• să se prezinte în fața unui grup;
• să formeze abilități de relaționare interpersonală;
• să recunoască la ei și la cei din jur calitățile și puterile;
• să-și exprime adecvat emoțiile și să învețe să-și controleze impulsurile;
• să rezolve anumite situații problematice prin jocuri de rol și povești terapeutice;
• să gândească liber;
• să formeze abilități de concentrare a atenției;
• să dea frâu liber imaginației la orele de creație;
• să pună întrebări;
• să fie responsabili prin ducerea la bun sfârșit a unor sarcini pe măsura capacităților sale.
În perioada următoare, Cristina pregătește și un nou atelier dedicat copiilor cu vârste între 5 și 10 ani, care sunt invitați să participe la cea mai frumoasă adunare a minunatelor povești despre magia sărbătorilor de iarnă. Sunt așteptați la întâlnire pe Tărâmul Creativității pentru a se împrieteni cu BUCURIA, GENEROZITATEA, RECUNOȘTINȚA ȘI ACCEPTAREA.
Ce vor face exact:
  • Vor intra în feeria sărbătorilor învățând să primească și să dăruiască.
  • Își vor antrena spiritul jucăuș pentru a crea ornamente, felicitări și cadouri pentru cei dragi.
  • Vor inventa povești și vor experimenta diverse roluri.
  • Vor deveni conștienti de puterile lor și de puterea grupului.
Mai multe detalii despre acest atelier aici. Detalii pentru partea de consiliere și terapie aici
Spor la joacă și curaj!
1

Minciunile copiilor

Minciunile copiilor de obicei sunt ignorate de părinți, unii se panichează. Cum de știe copilul să mintă, cine l-a învățat? Căutăm răspunsul în afară și nu la noi și copilul nostru. Ceea ce ar trebui să ne alarmeze este de unde nevoia de a minți (oricât de drăgălași ar fi când fac asta) și cum pot afla nevoia din spatele minciunii. Pe care, evident, o vom rezolva împreună.

Eu îmi amintesc de minciunile de la 5-6 ani. Știu exact motivele: să scap de ceartă, pentru că era o minciună ce nu făcea rău, era ceva pentru mine și voiam să știu doar eu de acel ceva, pentru că scăpam pe altcineva de pedeapsă, pentru că urma să fac ceva ce nu-mi făcea plăcere sau îmi era frică și mă apuca subit durerea de cap, burtă, orice contraindica ce urma să fac.

Loli are 3 ani și aproape 11 luni și, ocazional, pe lângă eu am făcut sau Loli a vărsat apa, deși nu era necesar, și știe asta, minte.

Ai mâncat cu mamaia? Daaa! (nici nu s-a atins de lingură, mamaia are un rid în plus)

Loli ți-a plăcut melodia? Nuuu (am dansat până nu am mai putut).

Fata mea are parte de mici recompense în terapie și acasă. Știe că avem limite bine stabilite, avem și limite pe care le-am relaxat, avem și rutină. Anticipația funcționează minunat la noi pe anumite nevoi. În rest, spontaneitatea ne caracterizează.

O parte din așa zisele ei minciuni le înțeleg, le realizează și ea. Cumva e covorul ud deoarece cineva nu a ajuns la oală? Ce crezi? Va spune senină că nu ea făcut pipi. Intenția ei nu era să facă pe ea și pe jos. Dar a făcut-o și situația este clară – nici ea nu se simte confortabil cu ideea, de aceea cumva o transformă.

Când a spus prima dată mami pune Loli colț, pfuaaaa am amuțit, m-am bâlbâit. Nu s-a menționat în casa noastră cuvântul colț, nici acțiunea de stai la colț pentru că. Dar ea a insistat la grădiniță, când nu a vrut să participe la activitate, că mami o pune la colț. În ziua respectivă cred că toată lumea a înțeles de ce nu cooperează copilul meu.😄 O pun la colț acasă. Na, drege busuiocul dacă poți.

Minicuni

Minciunile copiilor – tocmai am spus o minciună

Copiilor le poate fi indusă o acțiune prin repetiție și întrebări centrate pe subiect? Mă întrebam eu când Loli îmi repeta că da, o pun la colț.  M-am lămurit spre final, vezi mai jos.

Cărțile spun că de la copilăria timpurie până la adolescența târzie, procentul copiilor care mint deseori rămâne cam la fel. Totodată cei care au făcut studii pe acest subiect spun că există 2 posibilități:

– nevoia de a minți este tranzitorie, o fază care, prin intervenția parentală și presiunilor reduse, ia sfârșit

– posibilitatea ca pentru unii să devină un pattern stabil de relaționare cu lumea.

Pfuu, no pressure pe noi, părinții. Adevărul este  acesta – zi de zi învățăm lecția onestității cu noi și cu copilul.

Emilia este prietena de joacă a fetei mele, terapeutul ei, și, când a picat treaba cu pusul la colț, am întrebat-o și pe ea despre subiect. Pentru a înțelege mai bine întreg conceptul de minciună la vârste mici și de ce mint copiii, iată răspunsuri:

1. De la ce vârstă mint copiii?

De când încep să vorbească încep să și mintă, să ascundă adevărul. De fapt, încep prin a nega ceea ce au făcut. Motivele pentru care un copil minte sunt mai multe, putem enumera câteva:

-nevoia de atenție (copilul minte victimizându-se, exagerează evenimente, dramatizează etc);

-imaginația bogată (povești, tv, desene animate, tablete);

-vor să se simtă importanți (în fața educatorului, a părinților).

2. Copiii mici înțeleg minciuna? Conceptul de minciună?

Motivul pentru care copilul mic minte este în primul rând să nu supere. Să nu își supere părinții, educatorul, prietenii. La vârsta de 2,3 ani memoria copilului este de scurtă durată, studiile spun că de multe ori ei nu disting realitatea de fantezie.

Ce bănuim că înțeleg copii pe la 2,3 ani este că nu vor să-i supere pe ce-i dragi și deja au înțeles că anumite comportamente i-ar supăra, astfel recurg la a schimba fapta prin a ascunde adevărul.

Exemplu: „Ai mâncat astăzi la grădiniță?

„Daaaaaaa…

Copilul a răspuns cu ceea ce a înțeles că-și dorește mama să audă. De ce? Deoarece atunci când spune nu, mama începe cu teorii, iar copilul a învățat să-i ofere mamei ce-și dorește să audă pentru a evita teoria. Învață să mintă în relația cu părintele.

3. În cazul copiilor mici când ar trebui să ne îngrijoreze minciuna lor?
Studiile spun că până la vârsta de de 4,5 ani nu trebuie să ne facem griji. Este de menționat faptul că, uneori, este nevoie ca părintele să apeleze la un psiholog, în cazul în care copilul transformă minciuna în modul lui de a comunica, nu mai face diferența dintre realitate și fantezie.

4. Copilul mic poate fi influențat să mintă?

Depinde. Spun asta deoarece copiii au tendința să „se lase influențați” dacă sugestia îi aduce beneficii. Să ne gândim la un exemplu: „De ce esti trist astăzi, te-au bătut părinții?” iar copilul  spune „Da” (minte) iar în acel moment toate privirile și atenția au fost asupra lui. În acest caz putem spune că DA, copilul poate fi influențat. Repet, dacă sugestia îi aduce beneficii, copilul o poate prelua și folosi ulterior.

Iată și răspunsul meu. Loli nu a putut susține activitatea cu educatorul și a ales să stea izolată. S-a întâmplat să fie într-un colț și ești tristă, de ce la colț, restul este istorie cu mama(eu) care o pune la colț.  Beneficii: zero activitate, bifat atenția, empatia educatorului.

5. Cum ar trebui să gestionăm minciunile copiilor?

În primul rând este important să identificăm nevoia din spatele minciunilor, apoi să acționăm plecând din acel punct.

Bun, oare dacă fac tot ce trebuie nu mă va minți de-a lungul vieții? Nu știu, cu siguranță nu am să pot controla pe deplin acest lucru, dar cred că prin încurajarea adevărului, setarea de limite corecte și un cadru familial fără constrângeri absurde ar influența cât de mult va minți de-a lungul timpului.

Sper că întrebările de mai sus v-au adus răspunsuri și liniște în privința nevoii de a minți de la vârste mici. Informații utile de la terapeuți și psihologi privind alte aspecte de dezvoltare si relaționare la vârste mici aici și aici.

8

Educaţia sexuală în familie – Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume

Nici nu mai descos trecutul cu ce știam eu la vârsta Lolitei despre acest subiect sau la vârsta adolescenței. Lectura noastră (aka educația sexuală) despre astfel de treburi era din revista Bravo și de prin altele, puține la număr, aduse pe sub mână din străinătate. Nu știam cum arată propriile corpuri de frică, rușine. Cine se uita cu atenție cum face pipi și prin câte locuri din corp ies lucruri. Vai, copilul din mine râde acum și închide ochii încă de atâta informație. Nu știu de unde a pornit tot secretul ăsta că oamenii mici și mari trebuie să tăinuiască și să nege funcțiile propriului corp. Clar, pe unii, acest lucru ne-a marcat și ne-a adus atunci când am devenit părinți în situația de a umple copilul cu informația de care nu am avut noi parte, fără să știm exact cât e deajuns pentru vârsta și nevoile lui privind cantitatea și tehnicalitatea lucrurilor.

Avem temeri pentru că vrem să ne pregătim copilul pentru ceea ce noi nu am fost, dar ne temem că nu le explicăm corect și potrivit nivelului lor de înțelegere. Dacă îi traumatizăm, oare nu era mai bine dacă ascultam de bunici – Lasă că va ști când e mai mare. Acum nu e nevoie.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – Unde-a dispărut Pișpirel?

Am fost anul trecut, în decembrie, să o ascult pe Otilia Mantelers despre “Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume” și la lansarea cărții din colecția “Cărțile Otiliei” – “Unde-a dispărut Pișpirel?” de Nicholas Allan.

sursa foto: EVENTBOOK

Dacă sunt neclară pe alocuri, dați cu commenturi, a fost cuprinzător și liniștitor ce am auzit, am pus și din exemplele primite.

Cartea cu Pișpirel se adresează copiilor și părinților. Este o poveste de start, prim instrument de citit pentru educația sexuală cu explicații din punct de vedere anatomic, amuzante și interesante, despre un spermatozoid al d-nului Brown care nu e bun la matematică, dar care înoată foarte bine. Concursul de înot (există un concurs important pentru toți spermatozoizii d-nului Brown) pentru care se antrenează toți (există și rivalități) are un premiu magic. Acest premiu mult râvnit, este oul d-nei Brown. Pe scurt – Pișpirel, va fi campion la înot, se va întâlni cu oul d-nei Brown, și dispare, iar d-na Brown va face un bebe fetiță. Fetița crește și își dă seama la școală că nu era foarte descurcăreață la ora de matematică, însă era bună la înot!

Desenele arată traseul cursei lui Pișpirel, cu hărți, da, există 2 hărți simpatice, care descriu destinația. Conținutul este atât de simplu, corect anatomic, și pozitiv, perfect pentru copii de vârstă mică.

Am tot insistat pe amuzant, vesel, pozitiv. Otilia a menționat de multe ori acest lucru, deoarece acesta e modul în care  trebuie să abordăm subiectul delicat (în mintea noastră) despre cum vin copiii pe lume, despre sex, sexualitatea fiecăruia și rolul femininului și masculinului în ecuația nașterii unui bebeluș.

Bun, de când facem educație sexuală copiilor? De mici. Revin pe parcurs la ideea asta.

La 3-4 spre 5 ani totul li se pare natural, doar explicațiile să fie simple, fără detalii tehnice amănunțite, copii sunt mulțumiți cu povestea lui Pișpirel sau alta care tratează în maniera aceasta subiectul. Este natural să se întâmple să apară bebeluși, când spermatozoizii se întâlnesc cu ovule. Și nu mai au întrebări.

La 7 ani sau înspre prepubertate – lucrurile naturale, simple de dinainte devin importante, tehnic e important să știe, vizualizeze pe desen, schemă, din explicații. Și de aici sau din punctul acela este vital cum abordezi totul.

De ce devine important să știe? Prepubertatea îi face pe copii mai consțienți de corpul lor și de ce întâmplă cu ei. Cresc, se modifică părțile corpului, simt schimbarea. Primul pas pentru noi ca părinți – Nu așteptăm să fie curios, să întrebe. Discuțiile să fie dinainte.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – mituri

Miturile despre când și cine, cât, sex trebuie să dispară.

1. Când vorbim despre sex? Nu așteptăm să ne întrebe copilul despre sex, sexualitate. Copilul primește semnale de la părinți și de la cei cu care vin în contact cu el încă de când e bebeluș, apoi și pe măsură ce crește. Atingerile, curiozitățile lui sunt aprobate sau dezaprobate verbal și non verbal de către cei din jurul lui. Copilul trebuie să știe din timp – denumirile corecte, funcții, rol, ce e plăcut și ce nu e, ce e periculos și ce nu este.

2. Cine poartă conversația despre sex? Mama cu fiica, tatăl cu fiul? Nu! Discuția este împreună, cu ambii părinți și cu copilul, evident.

3. Cât înțelege? Înțelege dacă îi dai doze neexagerate, nu pornografie. La 4 ani nu are nevoie de așa ceva. Pișpirel din carte explică tot, nu e nevoie să intervin cu explicații suplimentare. Prezint cât poate duce, îți spune copilul. De ex: Otilia a povestit/citit cartea primului ei copil la 4 ani, iar la final a întrebat copilul – vrei să îți spun cum ajunge Pișpirel la oul d-nei Brown? Copilul a spus nu. E ok. Atât avea nevoie ca informație copilul. Nu plusăm dacă atât a fost suficient atunci.

Înainte de a da la o parte un alt mit am făcut un mic exercițiu cu noi, la cererea Otiliei – ce ne vine în minte prima dată când auzim/rostim cuvântul sex? Rușine/ plăcere/ bebe…răspunsurile au fost variate, vă dați seama. Ceea ce a condus la răsturnarea următorului mit.

4. Sexul – nu înseamnă doar reproducere, înseamnă energie, lucruri pozitive, nerușinoase, și nu e pentru copii, este pentru adulți. Este felul adulților de a se relaxa, conecta, mângâia. Am râs cu toții când a spus Otilia că bine, bine, vorbim copiilor despre sex, dar dacă vor să îl practice. Prin urmare, subliniem copiilor – sexul este pentru adulți.

Vorbim copiilor despre sex, despre cum/când pentru că este ceva normal și pentru că avem de rezolvat niște probleme în viața socială. Adică – Cum îl ajutăm pe un tânăr/ă să aibă o relație bună față de sex? Am trăit într-o societate care blamează sexul. Tinerele care fac sex înainte de căsătorie sunt curve, tinerii care ejaculează precoce sunt bolnavi. Problema acum și întotdeauna se pune: cum învățăm un tânăr să nu profite de o tânără care a băut un pic mai mult și cum pregătim tânărul să poată discuta cu prietena lui sau cu unul dintre părinți despre faptul că poate ejacula precoce pentru că își iubește prietena mult și nu își poate controla corpul îndeajuns de bine de emoție.

Pentru noi e spaimă mare, dar Otilia are dreptate când spune trebuie regândită sexualitatea, trebuie regândit modul în care judecăm noi, ca părinți, sexualitatea prin prisma trecutului nostru. Să ne luam la puricat și pe noi, dacă știm lucuri despre sexualitatea părinților noștri. Ar trebui să știm acum, pentru că subconstientul ne spune să fim loiali modului în care au dezvoltat ei relațiile lor. Și nu e ok. Noi suntem diferiți de părinți, avem și lucrăm la relații diferite de cuplu, de părinți. Trebuie să ne rezolvăm traumele noastre privind felul cum am fost crescuți cu povestea sexului. Și da, trebuie să acceptăm că ne este greu să vorbim despre sex, totodată să fim și îngăduitori cu noi.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – educaţia sexuală în familie

Conversațiile cu copiii nu se rezumă doar la una singură și mare, detaliată și gata. Asta e, răsuflu că a trecut și copilul se descurcă. Conversațiile cu copiii să fie multe, chiar de câteva secunde. Uite, Otilia spune: poți începe cu Pișpirel sau ce carte ai ales tu și să lași discuția să curgă.

Discuțiile despre sex nu sunt serioase, nu sunt grave și cu zâmbetul și râsul ținute în frâu așa cum ne punea profesoara de bio la lecția respectivă. Ba din contră sunt distracție, râsete, în acest mod părintele construiește deschiderea și dacă copilului i se pare amuzant, râdem cu ei. Să vadă la noi asta, că nu ne este frică, rușine.

Cuvintele care descriu organele sexuale: penis, vulvă, vagin nu trebuie să aibă jenă în felul cum le spunem. Copilul o simte. Mi-a plăcut ce sugestie a făcut Otilia. Să le repetăm noi până devenim stăpâni pe ele și dacă ne vine să râdem, putem exersa cu cineva. Cum ar fi să ne întâlnim în parc și să repetăm pe bancă eu și prietena mea. Iată că este ok. Ajută.

Putem folosi și denumirile populare, sau cum spune bunica, aici fiecare poate folosi denumirile lui atâta timp cât le intercalează cu cele științifice.

Prin urmare, educația sexuală începe cu denumirile părtilor corpului.  Apoi, corpul copilului este prețios. Să știe asta și să îl prețuiască ca întreg, nu pe bucăți. Organele sexuale fac parte din el și așa cum are grijă de față, așa va avea grijă și de ele.

Le spunem cum se fac copiii, ca în cartea cu Pișpirel, apoi înspre 8-9 ani discutăm despre explorarea dorințelor sexuale. Tendința multora este ca discuția să devină moralizatoare. Nu! Tragem aer în piept, și așteptăm să ne treacă nouă frica, deoarece  morala închide comunicarea.

Copiii au acces la pornografie sau video-uri, cărți cu tentă erotică. Copiii știu mult mai multe decât credem noi. Nu sărim cu morala, ne calmăm, purtăm discuția lejer când suntem pregătiți, nu atunci în clipa aia, sub presiune. Subliniem ideea că ceea ce văd nu este real, corpurile celor care fac astfel de lucruri sunt alese. Discuția are menirea să îi pună  pe gânduri, să pună cap la cap niște emoții, cum că mesajele transmise sunt superficiale, sunt ca să vândă. Realitatea este diferită și ei pot să ajungă la concluzia asta, prin comunicare deschisă. Și pot să evite agresiunile. Cunoscând realitatea ei pot realiza când li se pregătește o agresiune și pot spune și altcuiva despre asta.

Dacă vine copilul cu nu știu ce video trăsnit, la care ne uităm cu greu, dar e musai să ne uităm, îl ajutam să treacă de starea de freeze, de șoc. Și râdem cu ei, să fim șocați împreună, vizionăm cu ei, pentru ca  imediat după, să poată pune întrebări și să fie deschiși. Să nu tăiem dialogul din fașă.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – începuturi de dialog

Mesajele subtile sunt multe și încercăm să fim atenți să nu ne scape. Cuvintele, propozițiile pe care le spune, preluate de la școală, din vreun film – sunt începuturi de dialog. Ca de exemplu – La ce te duce cu gândul cuvântul ăsta? Ce părere ai tu? Pentru copil este important să aibă o părere și să o poată comunica ție ca părinte.

Să nu ne temem să vorbim copiilor, să ne cerem scuze că nu am avut curajul să vorbim cu ei despre asta. Din cauză că noi nu am fost bine pregătiți de părinți dar ne-am fi dorit. De aceea ni se pare greu. Mie îmi va fi greu. Loli nu e pregătită pentru următorul nivel, ea știe deocamdată părțile corpului și că pe linia de sub buric a venit pe lume. Ascult mesajele ei și sunt atentă la ea.

Discuția pentru cei un pic mai mari, cu care nu am continuat mai departe de povestea lui Pișpirel, se poate continua așa:  Uite am citit și eu, documentat, am prins curaj și vreau să vorbim. Știu sigur că tu știi multe, dar uite vreau să vorbim, să știi și de la mine. Discuțiile iau din doza de rușine, acolo unde apare, dacă împărtășim situații similare (ex. când a venit menstruația, despre masturbare). Îi asigurăm că toate sunt ok, eu, amica mea am trecut prin asta și e bine, putem vorbi despre asta. Întotdeauna punem accent pe lucurile pozitive, pe bucurie și în același timp să îl pregătim și pentru situațiile de pericol.

Limbajul însușit de penis, vulvă, vagin pun copilul în postura de a fi mai puțin atacabil de un agresor sexual. Un agresor va da înapoi când dă peste un copil care știe ce este penisul sau vaginul. Este clar că va spune cuiva, discută lucrurile astea, nu le ascunde. 

Un joc pe care îl face Otilia cu copii și care poate fi preluat cu succes de fiecare – Oameni cu gânduri ciudate . Este un joc ce se potrivește de la 4 ani, și se începe cu lucuri care afecteaza siguranța și după ce devine evident ce e periculos și ce nu e, se continuă cu există și oameni care afectează siguranța. De exemplu: Dacă las robinetul să curgă, e periculos sau nu? Dacă un necunoscut îti aduce bomboane, e periculos să te duci la el acasă? Dacă te pune să speli pe jos, e periculos? Dacă te pune să îți dai pantalonii jos, e periculos sau nu? Într-un mod jucăuș le spunem copiilor că există agresivitate. Vor fi speriați. Îi îmbrațișăm, liniștim și subliniem și partea bună, frumoasă. Există și partea urâtă, dar și partea frumoasă a sexului. Tu copilul meuai apărut așa. Oamenii se iubesc, fac sex, corpurile lor stau apropiate și e ok să își arate iubirea stând îmbrățișați sau sărutandu-se pe stradă.

E greu să fim deschiși și ni se pare că nu suntem niciodată pregătiți pentru astfel de discuții. Este important pentru copiii nostri să aibă relații sănătoase cu ei și ceilalți. Suntem documentați, citiți și deși facem ca la carte, tot nu suntem pregătiți. Este ok, atâta timp cât nu închidem dialogul și le arătăm copiilor că e bine că noi putem face asta cu ei, deși ne este greu.

Și mie mi-e teamă că am să mă bâlbâi și am să transpir, dar am să urmez sfatul Otiliei – am să râd cu fata mea, am să mă strâmb și să mă oripileaz ca să fim sincere și deschise și sănătoase și reale când vine vorba despre penis, vulvă, vagin, sex.

0

Ce îţi dorești-comunitate sau trib?

Biologic vorbind o comunitate se definește prin populații ( orice ar fi – plante, animale, oameni etc), care se află în interacțiune pentru resurse și sub interactiunea mediului înconjurător și care ocupă un anumit loc, spațial vorbind.

Tribul tot biologic vorbind este despre comunitate, depre credințe și familie unită prin cineva sau ceva comun de ordin genetic.

Am stat de vorbă cu un prieten pe tema trib și comunitate, în același context biologic (explic mai jos ce am vrut prin atâtea definiții) și iată: În general, un trib este un grup de oameni destul de înrudiți între ei genetic, omogeni din punct de vedere cultural, care colaborează în vederea procurării și protejării resurselor la care au acces.

Comunitatea poate avea aceeași definitie ca și tribul, cu mențiunea că o comunitate poate fi mult mai largă, cuprinzând și indivizi neînrudiți, dar care fac parte din aceeași specie. Aici se pune întrebarea dacă vorbim despre o comunitate umană sau una animală, deoarece scopul comunității poate varia. Pe de-o parte poate avea rolul de a reuni indivizi care colaborează pentru binele comun, pe de altă parte putem avea indivizi care se reunesc în comunitati mari cu scopul de a profita de siguranța în grup. Cred că astea sunt scopurile care stau la baza înființării unei comunități: siguranța în grup și colaborarea în numele interesului comun.

Societatea umana e un tribalistă, iar tribalizarea se face din motive ideologice. Avem diverse sub-culturi în cadrul culturii dominante. Toti membrii acestor sub-culturi au interese comune care îi unesc și luptă împotriva celor care pot prejudicia aceste interese.

Eu zic, ca să completez ce spune prietenul meu, în loc de luptă – cooperare, comunicare pentru dezvoltarea acelor interese.

Am ținut să fac lista definițiilor pentru că mi s-a părut un pic neclară nevoia de a face delimitarea trib/comunitate. Evident, regulile diferă în social media dar luate cu semnificația originală, istorică, cu referire la ființa umană, simțeam nevoia să subliniez că, indiferent cum strângi oameni lângă tine, este un merit și dacă lucrurile pe care le faci sunt benefice lor și altora, ambele sunt ok. Practic se mixează și este de bine că ai ajuns acolo.

Bun,

În on-line comunitate înseamnă: grup de indivizi care au un subiect comun, în jurul căruia toți sunt egali, care creaza prilej de întâlnire. Persoana/Nucleul în jurul căruia s-a construit comunitatea dă valoare pentru ceea ce este de interes, intenția fiind următoarea: ce vrei să dai comunității, nu ce să iei! Foarte adevărat!

Iar trib – grup de indivizi care nu sunt egali față de nucleul care i-a adus acolo, nu se întâlnesc și sunt pe modelul de fan – club. Iată o bucată de lecție de sâmbăta trecută de la Diana Ghindă, trainer și gazda comunității Training Café

Este tare frumos când ajungi să închegi o comunitate în on-line, să  treci dincolo de virtual, să mergi în mulțime și să fii mai mult. Să cunoști comunitatea, să fii printre oamenii tăi. Eu nu-s nici la trib, nici la comunitate. Sunt un deținător de jurnal online și mulțumesc, pe această cale, că rezonați cu emoțiile mele.

Scoala de bloggeri, Digital Parents Talk, prima ediție din toamnă, și la 1 an aniversar, a avut drept speakeri oameni care știu ce înseamnă comunitate și care au ajuns acolo. Cu tot ce înseamnă – sufletește vorbind, ca brand, platformă de comunicare și părinte.

Nucleul Digital Parents Talk! Hurray!

Prințesa urbană – Ioana Chicet – Macoveiciuc a povestit despre cum s-a format brandul Prințesa Urbană, cum s-a dezvoltat comunitatea ei, și cum a răspuns nevoilor comunității ei.

O altă comunitate în care nu mă aflu, dar mi-ar plăcea să fac parte este Kinderpedia – o platformă tare utilă care cuprinde instrumente digitale de comunicare grădiniță-educator- părinte. Mi-a plăcut mult de Evelina Necula și exemplele date de ea. Cum am ajuns acasă, m-am pus pe studiat aplicația, am recomandat-o prin formularul de pe site grădiniței unde merge Loli.

Partea de Seo este mega stufoasă și încă netestată de mine. Sunt la faza de teorie și documentare. Am înțeles de ce are nevoie Google de la mine. Ideea este ca Seo-ul ucide un pic emoțiile. Nu vreau să transmit doar informație de calitate, bine țintită, care să aducă cititorii zile la rând (adică vreau asta), dar vreau să transmit și emoții. Că nu sunt doar o carte cu rețete de viață testate sau doar documentate temeinic. Sunt om. Și latura asta human kind aduce multe chiar dacă Google nu mă rankează bine.

Lavinia a fost great teacher, îți mulțumesc. Am făcut capul calendar soțului programator că nu a dres și configurat treburi pe blog.

Cei de la Disney Channel au pregatit în cadrul evenimentului un workshop creativ de jucării, susținut de Learning Hub și inspirat de premiera din 2 octombrie a serialului O Poveste încâlcită, bazată pe filmul de lung-metraj realizat de Walt Disney Animation Studios. Detalii despre noua serie aici.

Partenerii și susținătorii Școlii DPT 8 au fost: Disney Channel, Idea Bank, Kinderpedia, Aqua Carpatica și Bioderma.

Gazda cursurilor a fost Centrului de Recreere şi Dezvoltare Personală „Conacul Golescu Grant”, un compartiment subordonat Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Sector 6, spre care trimit și eu mulțumiri.

photo credit: Cristina Nichitus Roncea

0

De ce fel de şcoală au nevoie copiii noştri? – Social Moms, septembrie 2017

De ce fel de scoală are nevoie copilul meu? Tare m-a frământat întrebarea asta încă din februarie anul trecut, pe când eram în căutare de grădiniță pentru mândră. Și dacă aveam mintea de acum, după tot ce s-a întâmplat în ultimele săptâmâni, poate vedeam lucrurile altfel atunci și stăteam liniștită și cu fire albe mai puține.

Nu am ajuns la eveniment, am urmărit live-ul la căști, iar mândra curioasă a vrut și ea să asculte și i-am dat și ei o pereche, nu a interesat-o neapărat subiectul, s-a jucat mai mult. Ideea de avea căști era mult mai tare decât speakerii. Nici nu i le-am mai conectat.

Evenimentul marca Social Moms a adus peste 200 de părinţi în sala şi 30.500 de parinti în faţa ecranelor, fiind susţinut de elefant.ro, Bringo, BIC, Sanytol şi 3M.

Social Moms organizează evenimente de parenting, din 2015, sunt dedicate părintilor care doresc să se informeze, celor care își doresc să fie părinti mai buni.

Conferinţa Social Moms, din 6 septembrie, cu puțin înainte de începerea anului școlar, şi-a propus să răspundă la o întrebare dificilă pentru noi toți „De ce fel de şcoală au nevoie copiii noştri”, cu ajutorul celor 5 invitaţi cu expertiză şi experienţă în educaţie, psihologie şi parenting: Oana Moraru – consultant educaţional, Gabriela Maalouf – NLP trainer pentru copii şi părinţi, Magda Aldea – redactor desprecopii.com, Anca Bold Gheorghe – blogger @blogintandem.ro şi Ana Maria Mitruş – blogger @meseriadeparinte.ro.

Agenda evenimentului:

  • Învăţământul clasic vs învăţământul digitalizat? La pros and cons toată lumea se pricepe, Gabriela Maalouf a fost clară: fără digitalizare, inclusiv în învăţământ, nu se poate, însă învăţământul digitalizat nu va înlocui niciodată învăţământul clasic. De ce? Pentru că nu suntem roboţi, suntem fiinţe sociale, avem nevoie de emoţie, de contact uman. Omul învaţă doar când experimentează o emoţie, îşi aduce aminte de lucruri care vin din emoţie şi trăire. Eficienţa vine din îmbinarea celor două metode de învăţare, este nevoie de echilibru, de adaptare la realitate, iar digitalul face parte din realitatea prezentului nostru şi al copiilor noştri, care s-au născut digitali.

Fata mea abia a început grădinița, nevoile ei educaționale sunt acolo, dar nu am exclus digitalul din viața ei. De când am început să lucrăm la terapie și acasă, în descifrarea unor noțiuni abstracte, ne-am folosit de digital. Este, așa cum spunea Gabriela, digitalul este realitatea prezentului ei, o folosesc pentru un demers educațional echilibrat, eficient pentru nevoile ei de învătare.

O altă ideea de la Gabriela – avantajul cursurilor online – „un program nu oboseşte niciodată să spună aceeaşi lecţie, să verifice o temă de 1 milion de ori şi îşi face eficient treaba. În plus, feedback-ul este personalizat, iar planul de învăţare este adaptat uşor”, spune Gabriela.

Prezentarea Gabrielei poate fi următită aici.

  • Școala de ieri, copilul de azi și lumea de mâine. Oana Moraru este pentru mine – love and justice. Imi place și zice lucuri care, dacă mă găseau în altă perioadă a vieții, strâmbam din nas. Dar are dreptate, există un ocean al conștiinței generațiilor dinaintea copilului, copilul vine la naștere arhivat cu toate lucrurile reprimate, nerezolvate ale celor dinainte lui. Și noi încercăm să îi aducem la realitatea care o cunoaștem, în care ne simțim bine așa cum am fost învățați, ceea ce nu este posibil.

Ca să înțelegem, să ne amintim – sssshhhh, taci, nu plânge, ssshhhh mă faci de rușine. Am crescut reprimând toate lucurile incomode pentru părinți și ne mirăm că am făcut un copil opoziționist.

Îi învăţăm că sunt speciali, că nu e important să câştige, important este să participe. Însă viaţa nu este aşa. La job, nu vor fi speciali, nimeni nu îi va înţelege ca mama şi tata. Concluzia este că tot ceea ce suntem noi se reflectă în copiii noştri. Ce nu ne place la noi şi ascundem, reprimăm, iese la suprafaţă în copiii noştri. De aceea, cheia este la noi. Un parenting conectat, cu fermitate, cu contradicții îi ajută să se găsească ca identitate. 

Îmi vine să iau copiii acasă, să îi feresc de părinți. La școală, profesorul trebuie să predea și, totodată, să conțină și emoțiile copiilor Terenul de învățare trebuie să fie emoțional echilibrat. Lucrul e la părinți, la ei trebuie calibrate emoțiile ca să fie echilibrat copilul. Nu am ce adăuga, așa este, de când am devenit părinte, ca să pot fi părinte pentru fata mea, a trebuit să rezolv copilul din mine. Încă lucrez.

Sfatul Oanei, pentru o bună conectare cu copilul, este să îl tratăm şi să ne uităm la el ca în prima zi de viaţă. La naştere era ceva preţios, iar acum, când el este conştient, trebuie să simtă acelaşi lucru, cel puţin 10-15 minute pe zi.

Ascultați-o aici. E exact ce trebuie să auzim.

  •  5 sfaturi pentru începutul scolii de la Magda Aldea, redactor desprecopii.com, blogger la mamicazburatoare.ro a punctat: să planificăm atent începutul anului şcolar, poate chiar să vizităm şcoala înainte, să nu uităm de odihnă şi rutina somnului pentru a face faţă stresului şi oboselii, să cumpărăm împreună rechizitele şi hăinuţele şi să nu uităm de insuflarea încrederii în forţele lui.

O puteți urmări aici.

Sesiunea de Q&A susţinută de Anca Bold Gheorghe, blogger @blogintandem.ro  şi Ana Maria Mitrus, blogger @meseriadeparinte.ro a adus la suprafaţă o mulţime de întrebări din partea celor din sală. Iată o selecție:

  • Temele de şcoală, îi ajutăm pe copii sau nu? Sunt temele o pierdere de vreme?

Temele se fac aşa cum le dau profesorii, învăţătorii. Nu ne punem împotriva curentului în care ne-am dat copiii. Nu punem copilul la mijloc, între noi şi profesor. Cum creăm mediul acasă pentru copii? Copilul fâţâit, fără răbdare, trebuie antrenat înainte. A face temele este o chestiune de a duce un lucru la capăt, fără timp morţi. Treaba prin casă este un exerciţiu foarte bun. Copiii autonomi la teme sunt cei învăţaţi cu treaba în casă de mici.

Temele din clasa întâi, primele lui teme, sunt foarte importante (chiar dacă sunt două lele, două surcele, pentru adult), copilul face ceva important iar locul părintelui este acolo la masă cu el când face asta. Pentru că acolo, atunci se formează mecanismul de rezolvare a problemelor, pe care copilul îl va folosi, adult fiind, mai târziu în a lua decizii, rezolva probleme de serviciu.

Un copil nu face temele organizat dacă a fost crescut cu foarte mulţi stimuli vizuali. În faţa temelor ei se vor lupta cu natura modelată de noi ( fac temele le televizor, se ridică de zece ori ca să verifice telefonul etc). Copilul are nevoie de limite, de reguli şi de fermitate. Temele fac parte din viaţă lui.

Tehnici pentru părinţi: stabilirea unui deadline, pui ceasul să sune, trecerea rapidă prin ce are de făcut înainte de a se apuca de teme, nu ne apucăm de teme imediat după şcoală, ci ne conectăm înainte.

  • Copilul trebuie să fie bun la toate materiile?

Până la clasa a opta orice copil poate de nota 5, când îşi însuşeşte cunoştinţe de baza. Din clasa a noua deja începe specializarea, ceea ce înseamnă că se poate focusa pe anumite materii.

  • De ce ne facem temele?

Pentru copii nu există viitor, nu există timp, el trăieşte în prezent, vrea să se bucure acum.

Au nevoie de feedback imediat, iar pentru asta există tehnici: autocorectare, cronometrare. Copilul trebuie ținut în priză.

  • Temele neverificate descurajează copilul să îşi facă temele constant. Cum procedăm?

Copilul simte o nedreptate atunci când nu i se verifică temele, însă el nu le face pentru asta. Motivaţia lui trebuie să fie intrinsecă.

  • Şcoală de stat sau şcoală privată?

La privat sau la stat, sunt deopotrivă oameni bine pregătiţi şi oameni mai puţini pregătiţi. Trebuie să identificăm învăţătorul care să se conecteze bine cu copilul, să fie ferm şi profesionist. Schimbăm şcoală până găsim acest om, potrivit copilului nostru.

Puteți urmări înregistrarea aici,

Mai multe întrebări şi răspunsuri puteţi găsi dacă urmăriţi înregistrarea evenimentului pe Facebook Social Moms și în pagina evenimentului  socialmoms.ro

Copiii mici și mari au avut parte de distracție pe toată perioada evenimentului cu atelierele creative: Playouth a organizat atelierul de origami, au fost multe jucării de la elefant.ro , un atelier de colorat cu BIC și a lor mascota BIC Boy, și 3M cu numeroase materiale pentru proiecte colorate și originale.

Moderatorul evenimentului a fost Anca Bold Gheorghe, blogger @blogintandem.ro.

Evenimentul a fost organizat de Social Moms în parteneriat cu site-ul desprecopii.com.

Parteneri media: desprecopii.com. ruxandraluca.ro, qbebe.ro, sfatulmamicilor.ro,  gokid.ro, kidsnews.ro, mamicamea.ro, meseriadeparinte.ro, cristinaotel.ro, tataincepator.ro, blogintandem.ro, pisicapesarma.ro, mamadematei.ro, fricidemamici.ro, educatiecudragoste.ro, funparenting.ro, gabrielamaalouf.ro, jurnaluluneimame.ro, siblondelegandesc.ro.

20

Colectivitatea – bau-bau sau etapă normală de creștere

Grădinița, creșa sunt primele milestones ale părinților. După statul împreună, jucatul, plimbat prin parc zi de zi, rutina fiecărei familii, vine achiziționarea celui mai greu lucru – despărțirea de copil, încredințarea lui aşa cum l-ai crescut unui sistem de educație care poate nu e compatibil cu ce dorești sau imaginezi că ar trebui să fie (toți vrem ce e mai bun pentru copiii noștri, acceptăm asumat sistemul apropiat de viziunea noastră).

Copilul simte orice schimbare şi reacționează diferit, după cum a fost învățat să gestioneze situații noi, după emoția de moment cu tot cu gestionarea ca la carte a părinților. Noi, părinții, suntem cei mai temători, proiectăm, fără să vrem, emoția noastră copilului. Şi e bun un pic de conflict, să simtă copilul și noutatea cu nesiguranță şi siguranța părintelui că totul va fi bine şi că acolo (la școală) va fi locul unde se întâmplă lucruri interesante şi de unde se va întoarce la mama şi tata de fiecare dată. Nu e abandonat acolo, nu e serviciul lui plictisitor de la care nu poate scăpa decât atunci când e bolnav.

Părinții au nevoie să achiziționeze încrederea în sistemul ales şi în copil. Înainte de asta contează imaginea viitorului educațional pe care o transmite. Pozitiv, cu asigurare emoțională şi cu ideea că oricând copilul are nevoie, poate să se exprime în siguranță, că va fi ascultat, înțeles de părinți, de educator.

Azi îmi astept, pe banca din parc, copilul. Este la grădiniță. Prima zi. Povestea cu grădinița o spun frecvent Lolitei. Nu ştiu dacă ea a înregistrat exact treaba asta, azi a venit ziua să mergem. I-am spus înainte şi pe drum ce urmează să facem. Am stat cu ea o oră, apoi am plecat pa-pa, asigurând-o că mă întorc să o iau când e gata programul. Loli știe de la terapie că va sta cu x, se joacă cu x atât, cu toate că nu ştie ceasul, iar când e gata programul vine mami şi plecăm pa-pa acasă. Acolo e uşor, are experiență deja, de aproape 2 ani. Cunoaște locul, ştie cine e x, are încredere. Acum e diferit.

Nu pot să exprim starea pe care o am. Am temerile mele, am văzut locul, am văzut-o pe ea. Am încredere în fetița mea, deși nu poate exprima tot ce simte. Învață, învăț şi eu cu ea să eliberăm temeri şi stări.

credit photo www.unsplash.com

Integrarea într-un sistem educațional vine la pachet cu avantaje şi dezavantaje. Iată ce spune Psiholog Adina Dumitrescu – Centrul Kinetobebe Bucuresti despre acest lucru:

Începuturile în acest context pot și de fapt creează anxietate atât copiilor cât și părintilor. Este firesc din moment ce produce schimbări majore ale dinamicii familiei. După 2-3 ani în care părinții împreună cu bunicii sau bona au exercitat total controlul asupra nevoilor și cerințelor copilului, în care s-a instalat o anume rutină și un anume grad de conectare, mersul la grădiniță pare să destabilizeze toate acestea făcându-ne nesiguri asupra deciziei. 

Cu toate că începutul poate fi anevoios, cu toate că ne putem îndoi de decizia pe care am luat-o, cu toate că ne simțim vinovați când ne vedem copilul cum plânge la despărtire, intrarea în colectivitate se poate produce blând și poate aduce beneficii.

Fiecare individ se naște cu un potențial de dezvoltare unic asemenea amprentelor digitale. Acest potențial este dat atât de materialul genetic cât și de mediul în care persoana se dezvoltă. 

Nu întâmplator se recomandă începerea grădiniței în jurul vârstei de 3 ani. Până la 3 ani copilul a trecut prin stadiile de dezvoltare premergătoare gândirii, a beneficiat de siguranța cuibului, de rutina necesară și de conectare, sistemul limbic începe să funcționeze și astfel impulsivitatea se reduce și abilitatea de autocontrol crește, crește autonomia, comunică mai ușor (verbal și nonverbal). Toate acestea sunt date care ne indică că cel mic nu mai este atât de mic și că este pregătit să intre în lume un pic pe cont propriu, să primească și să ofere mediului înconjurător.  Ele se pot întâmpla într-un soi de echilibru după o perioadă de adaptare la acest nou.

El, micul om fiind intuitiv va avea impulsul de a se acorda realității, iar noi adulții din jurul lui trebuie să îi arătăm siguranță ca astfel să înțeleagă că grădinița îi produce temeri nu pentru că e ceva rău sau pentru că el nu face față ci pentru că este nou și trebuie timp pentru a se obișnui. Având încredere în forțele sale îi dăm un mesaj pozitiv care îl va urma în viața sa – că poate.

La fel de bine se poate recomanda începerea grădiniței mai devreme; eu personal am făcut această recomandare când în niște situații speciale simțeam și intuiam că respectivul copil are nevoie de stimulare cognitivă și socială (când acasă nu are rutina, când este supra expus gadget-urilor, când are o anume nevoie specială sau tulburare, când dependența de adult și invers îl impiedică să asimileze informații și experiențe noi).

În orice situație am fi și oricând am hotărî să înceapă grădinița copilul nostru, noi ca adulți avem câteva sarcini de îndeplinit: să alegem instituția care răspunde nevoilor copilului și a familiei, să pregătim copilul pentru acest început (mergem cu el în locația respectivă, facem jocuri de-a grădinița, povești terapeutice, îi povestim când va începe și încercăm să anticipăm cum va fi, îl introducem în colectivitate arătându-ne siguri și senini, petrecem timp special după ce îl luăm de la grădiniță pentru a ne reconecta (un timp mai special și mai asumat, poate, decât până acum).

În general adaptarea ține de fiecare individ în parte și de fiecare situație astfel că nu este un patern sau un timp optim. Cu toate acestea s-a observat ca prima lună este o perioadă optimă pentru această acomodare. Dacă totuși se întâmpină dificultăți în gestionare, copilul resimte această perioadă ca un stres intens, apelăm la ajutor specializat (cadrele didactice, psihologul instituției etc).

În data de 10 august, Adina vine în întâmpinarea nevoilor părinților de a întelege și a oferi suport copiilor în procesul atât de fin și complex cum e adaptarea la gradiniță, printr-un workshop de 2 ore, la sediul centrului KinetoBebe.

În cadrul workshopului se vor trece în revistă toate particularitățile acestui proces, se vor căuta soluții pentru gestionarea cât mai optimă a situației, Adina va răspunde întrebărilor adresate de către părinți.

Mai multe detalii găsești aici sau la adresa de e-mail contact@kinetobebe.ro

1

Un tată de fetiţă modern cu provocări pe măsură – impresii eveniment Modern Dad’s Challenges, editia 2

Evenimentul dedicat taților, Modern Dad’s Challenges, editia 2, a fost unul de succes, după spusele soțului meu Iulian. Țin să îl cred, după efervescența cu care a venit acasă. A avut ocazia să asculte speakeri de care a mai auzit, dar și despre care nu ştia nimic şi a fost plăcut surprins. Totodată, a întâlnit prieteni cu care a împărtășit experiențe, a râs mult şi s-a simțit bine.

Ce i-a plăcut şi a ținut să îmi povestească, fac rezumat mai jos. Iată ce mi-am notat fuguța. Dacă am uitat ceva, sigur mă va trage de mânecă. Îl pun la scris data viitoare.

Bun, să vedem:

Tatăl, înaintea mamei, transmite şi consolidează sistemul de valori al copilului, şi începe de la naştere.

Modul în care tatăl interacționează, socializează cu copilul, modul în care se conecteaza încă de când s-a născut, asigură baza, premise de  dezvoltare sănătoasă psihologică, cognitivă, emoțională.

Jocul nu este doar responsabilitatea mamei, tatăl are rolul lui, copilul este atras de jocul cu tatăl. Tonul vocii tatălui, diferit (nu contează povestea sau cântecul mormăit) captează atenția, ajută chiar atunci când copilul este în suferință. 

De exemplu, Loli a avut colici până pe la 4 luni, se scremea şi chircea de îți venea să plângi alături de ea, poate-poate se linisteşte. Se calma când o ținea Iulian pe piept şi vorbea cu ea orice. Vocea lui, felul cum îi vibra pieptul o liniștea şi adormea. Ştii, contează, să lăsăm tații să fie tați. Să nu vă fie frică că îl scăpa, nu ține bine copilul. Copilului îi este bine oricum, chiar dacă şoseta stă lălâie şi stau îngrămădiți pe fotoliu şi nu pe pat.

Legat de vocea tatălui, fetițele se sesizează mult mai repede la ea decât băieții. Fapt demonstrat!

Felul în care părinții interacționează este important. Astfel, dacă unul dintre părinți folosește un ton agresiv, comunicarea părinților este deficitară, cel mai probabil copilul lor va manifesta agresivitate chiar dacă nu a fost agresat niciodată. Ceea ce setăm în copii contează, se va reflecta în dezvoltarea lor cognitivă, în inteligența emoțională.

Prin joc învață să cunoască mediul înconjurător, să dezvolte deprinderi motrice, cognitive, să relaționeze cu părinții şi cu alți copii. 

Fetele preferă jocurile de rol, le place să fie apreciate pentru ceea ce fac, cum fac, băieții preferă jocurile dinamice, preferă şi competiție, ocazie cu care tatăl îi oferă mediul, cadrul pentru a exersa strategii prin care învață să şi piardă. 

–  Prezența părinților în viață copiilor este necesară all the way, nu doar fizic. Copiii nu trăiesc în alt timp, trăiesc în prezent şi au nevoie de acum, nu de mai târziu. Jocul are 2 componente – învățarea şi vindecarea. Învățarea se face prin cercetare, prin vindecare – se integrează experiențe din viața copilului. Jocul este o formă de comunicare pentru copil, poți afla ce se întâmplă în absența ta (la grădiniță, de exemplu). Adulții (ei bine, o parte din ei) verbalizează supărările, stările prin care trec, copiii – bebeluşii, toddlerii, preșcolarii şi chiar adolescenții până ajung la stadiul de a descrie o supărare, pot fi ajutați să descarce şi integreze emoții prin joc. Jocul îi ajută să se conecteze cu sine și cu cei din jur, eliberează emoții cu cei în care copilul are încredere. Terapiile doar se bazează pe joc, nu? Loli se joacă la terapie.

– I-a plăcut jocul de cunoaștere, imaginație prezentat de Adriana Mitu – Dacă ai fi un animal, care ar fi? Dacă ai fi un fenomen? Care ar fi? Dacă ai avea o super putere, care ar fi şi ce ai face cu ea? Merge oricând și la copii, nu?

Siguranța copilului trebuie să fie prioritară în orice familie. Venirea copilului pe lume înseamnă şi curățenie generală prin nimicurile care pot deveni periculoase în mâinile curioase, copilul trebuie să cunoască, când e mai mare de stadiul de bebeluș: măsurile de siguranță pentru el: cum să evite o situație de risc, cum sa reacționeze într-o situație de risc, să anunțe pe cineva care îl poate ajuta să iasă din situația de risc. 

Leon Magdan, Profesorul de Joaca Itsy Bitsy i-a plăcut mult, a învățat jocuri, i-a plăcut naturalețea lui şi felul de a spune lucrurilor pe nume – ”să ne ridicăm la nivelul copiilor”. Ei știu cel mai bine joaca și părinții sunt de fapt copii mai mari. Ştiu şi eu să fac pisica pe perete. M-a învățat soțul.:)))

Sofia a descris primele ei impresii în calitate de organizator, le aveți aici. Se pare că va fi şi editia a treia Modern Dad’s Challenges, care va avea loc pe 5 iulie, de la 18.30, iar tema dezvoltată împreună cu invitații va fi “Siguranta copilului în masina și călătoriile”, revin cu detalii, în curând.

La ediția a doua a Modern Dad’s Challenges brandurile partenere au fost Cutaden Bebe, Pampers, Editura Philobia, Wooden Toys Crafts, Himalaya Baby Care Romania, Crystal Dental Clinic, Pure Shapes, Sloop, Aqua Carpatica, Domeniile Samburesti, Web Designer Bucuresti.

Tații au plecat acasă și cu câteva surprize oferite de Wooden Toys Crafts, Asociatia SAMAS, Pampers, Cutaden Bebe, Pure Shapes, Crystal Dental Clinic, Himalaya Baby Care, Editura Philobia si Adriana Mitu.

Evenimentul Modern Dad’s Challenges este inițiat de Frunzaresc.eu și realizat și implementat cu agentia de publicitate Creative Energy Corner.

0

Banalităţi de marketing în blogging

Banalități de marketing în blogging sună funny tare, a fost tema lunii martie la școala de bloggeri. Deși blog-ul meu are mai bine de doi ani, încă nu am trecut toate informațiile legate de blogging la banalități. Pentru mine sunt realități pe care le descoper, le învăț, încerc să le aplic.

Nevoia blogului meu este de răspândire, eliberare de gânduri, de captare de energie pentru mine, în primul rând. Mi-am propus, după ce am născut, să fac un exercițiu de scriere, de transmitere de emoții și idei, de aici și numele de Un Soi de Blog. Semăn și dezvolt ceea ce cred, ce fac, ce mă impresionează, emoționează, ce știu din experiență. Prima lecție de la Robert Katai, de fapt, prima lecție de când merg la școala de bloggeri – Digital Parents Talks – este despre ce ești: un blogger sau un om cu blog? Cum traiul meu nu e din blogging, sunt un om cu blog. Sună bine, nu? Mie îmi place.

fix sub balonul roz, tastând de zor

Omul cu blog sau blogger, indiferent de ordine și aspirații, trebuie să țină cont de cei 4c ai bloggingului: continut, comunitate, constanta, comunicare. Pentru orice înșiruire de cuvinte și orice exercițiu de scriere ești responsabil. În momentul în care l-ai pus acolo, pentru toată lumea, verifică informația, redă autentic emoția, ține cont de audiența ta, atenție cum te implici și cum răspunzi.

Robert ne-a invitat să ne facem o analiză a scrierii nostre: dacă updatez articole mai vechi, invit oameni să scrie ceva pentru cititorii mei – guest-posturi, cum evaluez relația cu brandurile și părerea cititorilor în legătură cu asta și cu orice postez, ce canale de comunicare folosesc, scriu pentru google (optimizare) sau doar pentru social media, investesc în blog – pe ideea că dacă vrei să faci bani din blog, mai întâi investești – ca un antreprenor deștept?  Imagine my face!

Bun. Analiză serioasă!

După ce ne-am analizat și discutat instrumente de marketing despre cum se fac lucrurile de mai sus, am făcut practică cu www.snacktools.com  și www.notifysnack.com.

Mi-a plăcut de Robert, cu graiul lui simpatic, poți vedea ce pune la cale pe robertkatai.com

A fost o zi de invățare intensivă, mi-a făcut bine, deși mi-a luat o lună să mă apuc de rezumat ziua asta.

 Parenting PR (Ana și Lavinia) au ales o locație aparte, barul Apollo 111 Barul. Cine a mai făcut scoală și a stat în bar, at the same time? Este distractiv! Mulțumesc!

Am învățat cum să ne ocupăm de îngrijirea scrisului pe blog, dar și a corpului. Unul dintre sponsorii ultimelor ediții la care am participat a fost Skin Novels. Săpunurile lor sunt naturale, au un miros și o textură de îți vine să muști din ele înainte să te speli. Fata mea știe. Le-a probat, cu tot cu supraveghere. Într-un viitor post vă spun mai multe despre experiențele noastre gustative și de baie cu ele.

Credit foto: Mihai Răitaru