9

Cine ne educă copiii?

Când vine vorba de copilul tău vrei să faci cum e mai bine. Asta vrem toți, nu? Planificăm bani și resurse pentru ca el să se dezvolte armonios, să devină adultul capabil să facă față societății din care face parte.

Cauți oameni pregătiți care să îl îndrume, să îi sedimenteze lucruri. Tu știi cât poate și cât e dispus să poată pe ore/zile/emoții, în diverse situații etc. Acest lucru se poate modela, poate evolua cu abordarea potrivită acasă și la școală. Toleranța la nou, la cunoscut și necunoscut diferă de la un copil la altul. Unii au nevoie de timp, alții sunt rapizi. E normal!

Am citit articolele Oanei Moraru fix în zilele când eram convinsă că voi face homeschooling de acum încolo. Iată ce spun aici și aici. Îmi vine să le multiplic și le răspândesc precum un manifest, deasupra fiecărei grădinițe și școli din România. Nu știu de ce naiba pedagogia, ca știință, care formează viitori educatori nu e ținută de oameni specializați, racordați la realitatea și evoluția societății în care trăim. Spun asta pentru că și modulul pedagogic pe care l-am făcut eu la facultate, era parcă din alt film. Ce învățai acolo și ce am găsit la catedră acum 15 ani, nu folosea la nimic. Nu te ajuta să porți dialogul cu elevii cărora trebuia să le transmiți și niște cunoștințe. Numai că eu în 3 ani cât am profesat m-am documentat, am fost la cursuri, am întrebat stânga-dreapta. Am căutat ajutor, pentru că nu mă descurcam să comunic cu elevii mei. Am avut “cele mai rele clase”, așa primeau noii sosiți în sistem. Și era dezastru: unul fugea, altul țipa, eu încercând să-i temperez pentru a putea comunica. Predă ceva dacă poți. Îmi venea să plec și să nu mă mai întorc, fix de când pășeam în clasă. Cum să-i câștigi, să-i capacitezi ca apoi să-i responsabilizezi?

Am făcut greșeli multe până am învățat de unde vine tot haosul școlar al unora și nevoia de atenție, de oricare fel. Toate erau din teamă, lipsă de iubire, stima de sine inexistentă, anturajul și mediul lor social-familial, modul în care niciodată nu au fost validați, încurajați, promovați de părinți, de educatori, profesori. Au primit nenumărate etichete, pe care le purtau cu toată ființa și trebuia muncă multă să reușești să îi convingi că ai venit cu blândețe, că îi poți înțelege, îi poți stimula, ajuta, accepta, chiar dacă, pe moment, nu știau ce au de făcut. Nu am reușit, pentru că numeric nu pot spune asta (câți am ajutat), dar mi-am dat silința, am încercat, m-am implicat tare, de vorbeam prin somn noaptea. Poate a contat, nu știu, am plecat de acolo. Este greu să repari și să construiești încrederea la vârste mari, ai nevoie de timp și implicare. La catedră nu ai timp nici de unele, însă aici voiam să ajungam încercat să caut soluții, să înțeleg și să ajut.

Acum copilul meu e educat și de alții. Ce nu înțeleg este cum de nu s-a schimbat nimic în ultimii 10 ani în modul de abordare a educației. Vorbim de vârste mici, unde totul e distracție și joc și pentru reguli, limite ai instrumente potrivite. Ar trebui să știi ce și cum să faci, cel puțin așa mă aștept. Pe vremuri citeam pe forumuri și din ghiduri străine pentru că nu erau cursuri și evenimente așa multe pe partea de educație. Unele se plătesc însă sunt și gratuite, cu oameni care nu percep taxă, în ideea că toți au dreptul la informare.

Tot Oana Moraru spunea la o conferință că nu e nevoie să ne tot băgăm nasul în activitatea educatorului. El știe ce are de făcut. De acord, până aici. Ca părinte vreau doar atât – să te ajut să-mi întelegi copilul și să îl poți forma. Nu îți invalidez tehnica doar îți ofer informația pe care nu o ai sau nu o vezi la el. Pentru că am înțeles – nu face și nu drege copilul -, dar în toată povestea asta eu de ce nu aud nimic despre tine. Cine pe cine educă? Ce primesc răspuns? Primesc fraza cu o iau personal. Nu e departe de o insultă. Sincer! Eu sunt mama copilului și dacă îmi spui asta, apoi mă transform în muma pădurii. Mi se zbârlește părul, nu pot să ascult mizerii care aruncă vina pe copil și să dau din cap cu înțelegere, aprobator. Și, pe deasupra, să nu fiu personală! Asta e culmea culmilor, parcă aș fi vecina copilului și mă interesează de complezență parcursul lui educațional.

photo credit: unsplash.com

Munca cu copiii dintr-o comunitate nu e cea mai ușoară, este greu, și realizez asta. Am fost acolo, remember. În același timp, cred că este comod să alegi să lucrezi cu cei care nu te pun la încercare și nu îți dezechilibrează programul obișnuit, fără provocări, în care se încadrează câțiva, fără copilul meu și alți 2-3 pe lângă el. Dar dacă nu te depășești ca limite și nu lucrezi și cu excepțiile, a te cataloga bun în meserie înseamnă să te hrănești cu iluzii. Poate să meargă o vreme traiul ăsta în negare sau pozitivism, depinde cum te știi, cum te crezi, numai că de-a lungul timpului vor mai fi situații particulare, de excepție și dacă nu faci un upgrade, atunci vei afla, învăța curând nevoia aceasta, de la părinți.

Copilul meu este așa de conectat la emoțiile mele, încât nu e nevoie să spun nimic, știe când duc vreo bătălie. Și e bulversat și stresat și în loc să zâmbească când se trezește dimineața, nu plânge doar este trist și miaunat și nu vrea nimic, nu-i trebuie nimic deși ar vrea ceva. Trebuie să mă compun și recompun de 20 de ori ca să nu simtă că dacă aș avea alt plan acum aș face lucrurile diferit, ca să nu simtă  îndoielile mele, dar e musai să emit siguranță. Pentru că se încrede în mine și așa prinde curaj că poate. Așa poate să meargă acolo unde cu siguranță ar fi distractiv dacă ar exista plăcere în meseria aleasă și umanitate. Când spun umanitate nu mă refer la ajutat să înghită din lingură și să facă pipi la baie. Nu! Mă refer la răbdare, la menținerea vorbei blânde, la a nu renunța când copilul nu cooperează educațional. Nu cere nimeni tratament preferențial, doar să îți pui la încercare toate abilitațile pe care le presupune meseria ta. Fiecare copil are dreptul la educație și dacă pe unul dintre cei 10 nu îl poți îndruma ca proces educațional deși este susținut, ca să facă față la ceea ce îți propui să îl înveți, prin ore de terapie și muncă suplimentară acasă, atunci îți doresc să nu ajungi în locul meu niciodată.

Adaug doar atât: ATENȚIE părinți la persoana care vă educă copilul. Dacă în repetate rânduri ține să vă spună doar ce nu poate copilul în parcursul educațional, nu și ce a încercat să facă ca să depășească neputințele lui, este clar că nu este persoana potrivită ca educator sau profesor pentru el. Aveți încredere în copilul vostru și în ceea ce ați construit în el, evaluați cu grijă și asumat problemele de adaptare și regres educațional și dacă școala pe care o urmează nu îl ajută să evolueze, găsiți una care se pliază pe nevoile lui.

photo credit:unsplash.com

6

Activităţi de recunoaștere numere, jocuri de numărat

Săptămână aceasta ne-am ocupat de numere. Loli mă pune să ascult Zurli cu orele și îi place numărătoarea de la fiecare melodie 3-2-1, să vină muzica, apoi numără în legea ei.

Ca să organizez un pic treaba cu numerele am făcut câteva jocuri de recunoaștere numere și de numărat.

1. Omida – este un joc preluat de pe Pinterest și adaptat la materialele pe care le avem acasă.

2. Formă și plastilină – 1. joc simplu cu plastilina și 2. un joc compus. Prima parte a jocului era să umplem forma numerelor ca să o fixăm mai bine vizual. Partea 2, o pun un pic mai jos, poate fi joc și separat. Inspirație și dispoziție să fie.

  1. Joc simplu – se rulează un sir lung de plastilină și formezi numere

2. Joc compus – numere desenate, plastilină – aceeași culoare pentru toate numerele sau culori diferite. Eu am desenat numerele cât era la grădiniță, am folosit coală albă de împachetat, numărătoarea este până la 10. Colile fiind separate (din lipsă de spațiu) pot fi decorate, jucate la cerere, chiar în zile diferite pentru cei mici. Dacă răbdarea este punctul forte al copilului este de bine, se poate lucra pe ambele coli. Loli s-a entuziasmat rapid când a venit de la grădi, apoi i-a trecut cam pe la final de 5 și nici n-am presat. Cât i-a plăcut și a fost fun. Apoi am făcut altceva. Este timp de revenit, oricând asupra unui astfel de joc.

 

3. Forme de nisip. Am scos nisipul kinetic care este marea ei plăcere(eu nu apreciez strânsul și aspiratul și schimbatul de haine, atât de mult se implică de umple casa). Am strecurat și formele cu numere și am repetat un pic. Ca să nu pară lecție, că este sătulă de  “lecții” după statul la grădiniță și 2 zile de terapie pe săptămână, ne-am jucat de-a muntele care ascunde comoara cu un număr.

4. Amprente 

Partea a doua la jocul de la punctul 2. După recunoaștere și umplut forma numerelor, am numărat mânuțe. Repet – Nu e un joc/activitate de făcut deodată. Nu îi ține răbdarea. Loli a rezistat cu chef, la amprente, până la numărul 3. Apoi voia și nu mai voia. La 4 i-am propus roz și amprente cu ambele mâini, și s-a gândit că parcă vrea. Apoi gata! A spus miine, adică mâine și s-a dus să se joace în dulapul cel nou încă neumplut cu haine.(După ce s-a spălat pe mâini înainte 😊)

 

Se poate juca zile la rând. Depinde de copil, vârstă, răbdare și ce alte activități mai sunt în plan.

Jocuri cumpăratecu asociere de obiecte/ culori

5. Carduri – sunt tare faine cele pe care le avem. Sunt câte două pentru fiecare număr. Cu numărul pentru identificare vizuală și obiecte de numărat. Nu prea i-a plăcut să învârtim cardurile astea. După ce ne-am uitat pe ele și spus câteva numere și obiecte din imagini, le-a strâns fuguța. Încercăm și altă dată.

6. Pește din lemn (cumpărat de la Lidl) – fiecărui număr îi corespunde o piesă colorată și niște buline pe culoare de numărat.

Loli iubește peștele ăsta – numără dar și asociază culori. Adică le pune în ordine, ascunzând numărul. Asta e distracția nouă. Well, whatever makes her happy.

7. Numere magnetice – suportul poate fi frigiderul, sau tabla magnetică. Nu e noutate jocul ăsta. Aici poți deveni creativ cu obiectele de numărat.

 

Spor la joacă!

8

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume

Nici nu mai descos trecutul cu ce știam eu la vârsta Lolitei despre acest subiect sau la vârsta adolescenței. Lectura noastră despre astfel de treburi era din revista Bravo și de prin altele, puține la număr, aduse pe sub mână din străinătate. Nu știam cum arată propriile corpuri de frică, rușine. Cine se uita cu atenție cum face pipi și prin câte locuri din corp ies lucruri. Vai, copilul din mine râde acum și închide ochii încă de atâta informație. Nu știu de unde a pornit tot secretul ăsta că oamenii mici și mari trebuie să tăinuiască și să nege funcțiile propriului corp. Clar, pe unii, acest lucru ne-a marcat și ne-a adus atunci când am devenit părinți în situația de a umple copilul cu informația de care nu am avut noi parte, fără să știm exact cât e deajuns pentru vârsta și nevoile lui privind cantitatea și tehnicalitatea lucrurilor.

Avem temeri pentru că vrem să ne pregătim copilul pentru ceea ce noi nu am fost, dar ne temem că nu le explicăm corect și potrivit nivelului lor de înțelegere. Dacă îi traumatizăm, oare nu era mai bine dacă ascultam de bunici – Lasă că va ști când e mai mare. Acum nu e nevoie.

Am fost anul trecut, în decembrie, să o ascult pe Otilia Mantelers despre “Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume” și la lansarea cărții din colecția “Cărțile Otiliei” – “Unde-a dispărut Pișpirel” de Nicholas Allan.

sursa foto: EVENTBOOK

Dacă sunt neclară pe alocuri, dați cu commenturi, a fost cuprinzător și liniștitor ce am auzit, am pus și din exemplele primite.

Cartea cu Pișpirel se adresează copiilor și părinților. Este o poveste de start, prim instrument de citit pentru educația sexuală cu explicații din punct de vedere anatomic, amuzante și interesante, despre un spermatozoid al d-nului Brown care nu e bun la matematică, dar care înoată foarte bine. Concursul de înot (există un concurs important pentru toți spermatozoizii d-nului Brown) pentru care se antrenează toți (există și rivalități) are un premiu magic. Acest premiu mult râvnit, este oul d-nei Brown. Pe scurt – Pișpirel, va fi campion la înot, se va întâlni cu oul d-nei Brown, și dispare, iar d-na Brown va face un bebe fetiță. Fetița crește și își dă seama la școală că nu era foarte descurcăreață la ora de matematică, însă era bună la înot!

Desenele arată traseul cursei lui Pișpirel, cu hărți, da, există 2 hărți simpatice, care descriu destinația. Conținutul este atât de simplu, corect anatomic, și pozitiv, perfect pentru copii de vârstă mică.

Am tot insistat pe amuzant, vesel, pozitiv. Otilia a menționat de multe ori acest lucru, deoarece acesta e modul în care  trebuie să abordăm subiectul delicat (în mintea noastră) despre cum vin copiii pe lume, despre sex, sexualitatea fiecăruia și rolul femininului și masculinului în ecuația nașterii unui bebeluș.

Bun, de când facem educație sexuală copiilor? De mici. Revin pe parcurs la ideea asta.

La 3-4 spre 5 ani totul li se pare natural, doar explicațiile să fie simple, fără detalii tehnice amănunțite, copii sunt mulțumiți cu povestea lui Pișpirel sau alta care tratează în maniera aceasta subiectul. Este natural să se întâmple să apară bebeluși, când spermatozoizii se întâlnesc cu ovule. Și nu mai au întrebări.

La 7 ani sau înspre prepubertate – lucrurile naturale, simple de dinainte devin importante, tehnic e important să știe, vizualizeze pe desen, schemă, din explicații. Și de aici sau din punctul acela este vital cum abordezi totul.

De ce devine important să știe? Prepubertatea îi face pe copii mai consțienți de corpul lor și de ce întâmplă cu ei. Cresc, se modifică părțile corpului, simt schimbarea. Primul pas pentru noi ca părinți – Nu așteptăm să fie curios, să întrebe. Discuțiile să fie dinainte.

Miturile despre când și cine, cât, sex trebuie să dispară.

1. Când vorbim despre sex? Nu așteptăm să ne întrebe copilul despre sex, sexualitate. Copilul primește semnale de la părinți și de la cei cu care vin în contact cu el încă de când e bebeluș, apoi și pe măsură ce crește. Atingerile, curiozitățile lui sunt aprobate sau dezaprobate verbal și non verbal de către cei din jurul lui. Copilul trebuie să știe din timp – denumirile corecte, funcții, rol, ce e plăcut și ce nu e, ce e periculos și ce nu este.

2. Cine poartă conversația despre sex? Mama cu fiica, tatăl cu fiul? Nu! Discuția este împreună, cu ambii părinți și cu copilul, evident.

3. Cât înțelege? Înțelege dacă îi dai doze neexagerate, nu pornografie. La 4 ani nu are nevoie de așa ceva. Pișpirel din carte explică tot, nu e nevoie să intervin cu explicații suplimentare. Prezint cât poate duce, îți spune copilul. De ex: Otilia a povestit/citit cartea primului ei copil la 4 ani, iar la final a întrebat copilul – vrei să îți spun cum ajunge Pișpirel la oul d-nei Brown? Copilul a spus nu. E ok. Atât avea nevoie ca informație copilul. Nu plusăm dacă atât a fost suficient atunci.

Înainte de a da la o parte un alt mit am făcut un mic exercițiu cu noi, la cererea Otiliei – ce ne vine în minte prima dată când auzim/rostim cuvântul sex? Rușine/ plăcere/ bebe…răspunsurile au fost variate, vă dați seama. Ceea ce a condus la răsturnarea următorului mit.

4. Sexul – nu înseamnă doar reproducere, înseamnă energie, lucruri pozitive, nerușinoase, și nu e pentru copii, este pentru adulți. Este felul adulților de a se relaxa, conecta, mângâia. Am râs cu toții când a spus Otilia că bine, bine, vorbim copiilor despre sex, dar dacă vor să îl practice. Prin urmare, subliniem copiilor – sexul este pentru adulți.

Vorbim copiilor despre sex, despre cum/când pentru că este ceva normal și pentru că avem de rezolvat niște probleme în viața socială. Adică – Cum îl ajutăm pe un tânăr/ă să aibă o relație bună față de sex? Am trăit într-o societate care blamează sexul. Tinerele care fac sex înainte de căsătorie sunt curve, tinerii care ejaculează precoce sunt bolnavi. Problema acum și întotdeauna se pune: cum învățăm un tânăr să nu profite de o tânără care a băut un pic mai mult și cum pregătim tânărul să poată discuta cu prietena lui sau cu unul dintre părinți despre faptul că poate ejacula precoce pentru că își iubește prietena mult și nu își poate controla corpul îndeajuns de bine de emoție.

Pentru noi e spaimă mare, dar Otilia are dreptate când spune trebuie regândită sexualitatea, trebuie regândit modul în care judecăm noi, ca părinți, sexualitatea prin prisma trecutului nostru. Să ne luam la puricat și pe noi, dacă știm lucuri despre sexualitatea părinților noștri. Ar trebui să știm acum, pentru că subconstientul ne spune să fim loiali modului în care au dezvoltat ei relațiile lor. Și nu e ok. Noi suntem diferiți de părinți, avem și lucrăm la relații diferite de cuplu, de părinți. Trebuie să ne rezolvăm traumele noastre privind felul cum am fost crescuți cu povestea sexului. Și da, trebuie să acceptăm că ne este greu să vorbim despre sex, totodată să fim și îngăduitori cu noi.

Conversațiile cu copiii nu se rezumă doar la una singură și mare, detaliată și gata. Asta e, răsuflu că a trecut și copilul se descurcă. Conversațiile cu copiii să fie multe, chiar de câteva secunde. Uite, Otilia spune: poți începe cu Pișpirel sau ce carte ai ales tu și să lași discuția să curgă.

Discuțiile despre sex nu sunt serioase, nu sunt grave și cu zâmbetul și râsul ținute în frâu așa cum ne punea profesoara de bio la lecția respectivă. Ba din contră sunt distracție, râsete, în acest mod părintele construiește deschiderea și dacă copilului i se pare amuzant, râdem cu ei. Să vadă la noi asta, că nu ne este frică, rușine.

Cuvintele care descriu organele sexuale: penis, vulvă, vagin nu trebuie să aibă jenă în felul cum le spunem. Copilul o simte. Mi-a plăcut ce sugestie a făcut Otilia. Să le repetăm noi până devenim stăpâni pe ele și dacă ne vine să râdem, putem exersa cu cineva. Cum ar fi să ne întâlnim în parc și să repetăm pe bancă eu și prietena mea. Iată că este ok. Ajută.

Putem folosi și denumirile populare, sau cum spune bunica, aici fiecare poate folosi denumirile lui atâta timp cât le intercalează cu cele științifice.

Prin urmare, educația sexuală începe cu denumirile părtilor corpului.  Apoi, corpul copilului este prețios. Să știe asta și să îl prețuiască ca întreg, nu pe bucăți. Organele sexuale fac parte din el și așa cum are grijă de față, așa va avea grijă și de ele.

Le spunem cum se fac copiii, ca în cartea cu Pișpirel, apoi înspre 8-9 ani discutăm despre explorarea dorințelor sexuale. Tendința multora este ca discuția să devină moralizatoare. Nu! Tragem aer în piept, și așteptăm să ne treacă nouă frica, deoarece  morala închide comunicarea.

Copiii au acces la pornografie sau video-uri, cărți cu tentă erotică. Copiii știu mult mai multe decât credem noi. Nu sărim cu morala, ne calmăm, purtăm discuția lejer când suntem pregătiți, nu atunci în clipa aia, sub presiune. Subliniem ideea că ceea ce văd nu este real, corpurile celor care fac astfel de lucruri sunt alese. Discuția are menirea să îi pună  pe gânduri, să pună cap la cap niște emoții, cum că mesajele transmise sunt superficiale, sunt ca să vândă. Realitatea este diferită și ei pot să ajungă la concluzia asta, prin comunicare deschisă. Și pot să evite agresiunile. Cunoscând realitatea ei pot realiza când li se pregătește o agresiune și pot spune și altcuiva despre asta.

Dacă vine copilul cu nu știu ce video trăsnit, la care ne uităm cu greu, dar e musai să ne uităm, îl ajutam să treacă de starea de freeze, de șoc. Și râdem cu ei, să fim șocați împreună, vizionăm cu ei, pentru ca  imediat după, să poată pune întrebări și să fie deschiși. Să nu tăiem dialogul din fașă.

Mesajele subtile sunt multe și încercăm să fim atenți să nu ne scape. Cuvintele, propozițiile pe care le spune, preluate de la școală, din vreun film  – sunt începuturi de dialog. Ca de exemplu – La ce te duce cu gândul cuvântul ăsta? Ce părere ai tu? Pentru copil este important să aibă o părere și să o poată comunica ție ca părinte.

Să nu ne temem să vorbim copiilor, să ne cerem scuze că nu am avut curajul să vorbim cu ei despre asta. Din cauză că noi nu am fost bine pregătiți de părinți dar ne-am fi dorit. De aceea ni se pare greu. Mie îmi va fi greu. Loli nu e pregătită pentru următorul nivel, ea știe deocamdată părțile corpului și că pe linia de sub buric a venit pe lume. Ascult mesajele ei și sunt atentă la ea.

Discuția pentru cei un pic mai mari, cu care nu am continuat mai departe de povestea lui Pișpirel, se poate continua așa:  Uite am citit și eu, documentat, am prins curaj și vreau să vorbim. Știu sigur că tu știi multe, dar uite vreau să vorbim, să știi și de la mine. Discuțiile iau din doza de rușine, acolo unde apare, dacă împărtășim situații similare (ex. când a venit menstruația, despre masturbare). Îi asigurăm că toate sunt ok, eu, amica mea am trecut prin asta și e bine, putem vorbi despre asta. Întotdeauna punem accent pe lucurile pozitive, pe bucurie și în același timp să îl pregătim și pentru situațiile de pericol.

Limbajul însușit de penis, vulvă, vagin pun copilul în postura de a fi mai puțin atacabil de un agresor sexual. Un agresor va da înapoi când dă peste un copil care știe ce este penisul sau vaginul. Este clar că va spune cuiva, discută lucrurile astea, nu le ascunde. 

Un joc pe care îl face Otilia cu copii și care poate fi preluat cu succes de fiecare – Oameni cu gânduri ciudate . Este un joc ce se potrivește de la 4 ani, și se începe cu lucuri care afecteaza siguranța și după ce devine evident ce e periculos și ce nu e, se continuă cu există și oameni care afectează siguranța. De exemplu: Dacă las robinetul să curgă, e periculos sau nu? Dacă un necunoscut îti aduce bomboane, e periculos să te duci la el acasă? Dacă te pune să speli pe jos, e periculos? Dacă te pune să îți dai pantalonii jos, e periculos sau nu? Într-un mod jucăuș le spunem copiilor că există agresivitate. Vor fi speriați. Îi îmbrațișăm, liniștim și subliniem și partea bună, frumoasă. Există și partea urâtă, dar și partea frumoasă a sexului. Tu copilul meuai apărut așa. Oamenii se iubesc, fac sex, corpurile lor stau apropiate și e ok să își arate iubirea stând îmbrățișați sau sărutandu-se pe stradă.

E greu să fim deschiși și ni se pare că nu suntem niciodată pregătiți pentru astfel de discuții. Este important pentru copiii nostri să aibă relații sănătoase cu ei și ceilalți. Suntem documentați, citiți și deși facem ca la carte, tot nu suntem pregătiți. Este ok, atâta timp cât nu închidem dialogul și le arătăm copiilor că e bine că noi putem face asta cu ei, deși ne este greu.

Și mie mi-e teamă că am să mă bâlbâi și am să transpir, dar am să urmez sfatul Otiliei – am să râd cu fata mea, am să mă strâmb și să mă oripileaz ca să fim sincere și deschise și sănătoase și reale când vine vorba despre penis, vulvă, vagin, sex.

4

Bilanţ după 4 luni de grădiniţă

Din august și până acum Loli a probat 3 grădinițe, și dacă te gândești nu sunt chiar 4 luni, calculul îl fac după 4 luni de stat într-o singură grădiniță.

credit photo: unsplash.com

Timp efectiv petrecut la grădiniță nu însumează 4 luni, din motiv de tuse, muci care au ținut o lună și jumătate, plus zile când a venit mamaia și nu a vrut să servească grădinița. De dragul bilanțului, calendaristic sunt 4.

Nu o să vorbesc despre grădiniță, în sensul de personal și activități, deoarece îmi trebuie un post separat, ci despre cum a evoluat copilul în urma intrării în colectivitate. 

– și-a îmbunătățit limbajul, formulează cereri, dezvoltă (folosind cuvinte) cu ajutor o acțiune imediată sau dorită.

– răspunde la întrebări simple și nu se ascunde după piciorul meu sau cere în brațe sau pune capul în piept.  Are răspunsul pentru Ce faci? Sunt bine. Fac …ce face în momentul respectiv. Unde ești? Cu localizarea exactă și uneori cu indicatori de spațiu – sub, pe, înăuntru.

– îi recunoaște pe colegii de grupă, în afara clasei, pe hol, la dulap, îi invită la joc pe nume

– stă la măsuță, stătea și acasă dar s-a redus frecușul mă ridic și iar mă așez

– recunoaște educatorii grupei ei și pe cei de la alte grupe. Interacționează cu copii de la grupele mari, se lasă îmbrățișată (sunt 2 gemene care o iubesc tare și se bucură când le vede), duce o conversație minimă cu ei

– are preferințe pentru sala de clasă (sunt 2 spații în care se țin activități, cea în care a stat prima dată când am vizitat grădinița este favorita ei.)

– se implică în activitățile de grup, cooperează la sarcina de lucru și uneori surprinde prin implicare

– mănâncă mai bine

– face scenarii și jocuri de rol mai elaborate

– cere la toaletă

Nu-mi vin altele în minte acum. Mai sunt. Este clar un progres.

Mi s-a confirmat ceea ce scrie la text book și câteva lucruri din experiența altora.

Fiecare copil se dezvoltă diferit, comunitatea îl poate surprinde în momente diferite ale evoluției cognitive. De aceea unul poate se plictisește și nu se simte atras de activitățile educatorului, deoarece acasă a avut posibilitatea de a participa la ateliere sau cursuri cu joc în comun cu alți copii, altul este avid de orice implică joc de care nu a avut parte acasă și îi place compania (are frați sau îi vine natural), alții nu se adaptează la nicio activitate din prima și au nevoie de încurajare.

Pentru fiecare copil intrarea în colectivitate vine cu frustrări, cu momente bune și cu achiziții. Toate sunt benefice, noutatea și lucrurile contradictorii ajută mult la dezvoltarea și conturarea personalității lui.

credit photo: unsplash.com

Grădinița perfectă nu există, amendamente eu voi avea oricând. Țin cont de nevoile copilului meu, de emoțiile lui, de dorințele lui. Învăț să recunosc situații la care copilul întâmpină dificultăți, povestesc cu el, nu uităm de conectare și timpul lui special cu mine sau cu tati.

Comunitatea nu e de speriat, și o spun după aceste luni de gânduri, de temeri că nu am ales chiar ce e mai bine pentru copilul meu. Fiecare copil are dreptul de a fi integrat într-o formă de educație care să îi permită să atingă niște milestones-uri. Fără competiție inutilă și așteptări nerealiste de la sistemul educațional ales. Contez pe comunicarea deschisă familie – grădiniță și pe latura umană a specialiștilor.

În cei 3 ani de viață ai fetei mele am învățat că dacă plec de la ideea că nimeni nu e îndeajuns de bun pentru nevoile ei, ajungem la momente de stagnare și de frustare. Eu știu de ce are nevoie, lucrez cu nevoile ei, dar aleg să o las și pe mâna celor specializați să facă asta. Mental, ne face bine la amândouă, și asta contează. Să revenim una la alta pregătite, cu experiețe pe care să le împărtășim și să le interiorizăm în mediul nostru.

3

Pregătiri pentru Crăciun 3 ani +

Anul trecut am povestit cu Loli despre Crăciun, am citit despre activitățile de pregătire pentru Crăciun. Unele le-am pus în practică, altele au rămas ca idee pentru anul ăsta. Nu am insistat pe ideea de Moș Crăciun, nici Moș Nicolae. Nu era pregătită să asculte tradiții și povești cu multe simboluri.

Anul acesta am cumpărat mai multe cărți, decorațiuni de meșterit, pictat și fără să țin musai calendarul pe zile vom face următoarele:

– vom citi povestea din cartea cu cărticele pe zile. Pentru că am primit-o abia pe 3, am citit retroactiv, sigur se va mai întâmpla. Nicio grijă, tot la Crăciun ajungem. Plus celelalte noi și vechi – adică de anul trecut. Favorita și pe anul acesta este cea în formă de casă.

  

– vom picta formele din polistiren cu specific de Crăciun

– vom agăța ciorapii prin casă și povesti ceva despre, am scos deja ștergarul cu omul de zăpada..se vede că a mâncat pe el:)))

– vom decora geamul de la balcon cu desene – avem niște sabloane în formă de brad, acadea, tren cu jucării, globuri

– vom colora cărțile de colorat cu tematica de Crăciun

– ne vom uita la filmul cu Curiosul George – un Crăciun maimuțăresc – îl avem dublat în română, este potrivit vârstei, Loli îl adoră pe George (avem și cărțile:))

– ne vom ocupa și de cărțile cu activități dedicate Crăciunului

– vom cânta cântece și colinde

– vom vizita târgurile de Crăciun, cel din cartier și de prin București – un fel de tur al brazilor de Crăciun. L-am inceput deja.

– ne-am rezervat 2 nopți la Sibiu, să vedem cum e pe acolo în prag de Crăciun

– vom găti ceva dulce cu specific, cu toții

– facem bradul, este specialitatea Lolitei. Anul trecut a fost o adevărată plăcere pentru ea.

 

Cam astea sunt ideile noaste pentru a intra în atmosfera de Crăciun. Desigur pe lângă cele enumerate, sigur vom avea activități spontane.

Acuma spuneți voi, cum vă pregățiți?

0

Bile decorative sau cristale de apă (water beads) – joc senzorial 3+

Cu bile de apă sau water beads poți desfăsura un joc senzorial ce va fi mega apreciat de copil. Loli este fan bile, s-ar juca non-stop, eu recunosc că m-am simțit bine, numai că am stat cu ochii doar pe ea, nu zic încordată doar cu atenție sporită. Bilele erau mega atractive și simțitul lor și cu tot jocul touchy- feely ar fi avut încă o dorință. Să le testeze și cu limba.

Regula jocului trebuie menționată de la început. Bilele decorative sunt pentru joc, nu sunt din sticlă, se pot zdrobi dacă apeși cu forță și materialul din care sunt făcute nu este bun de mâncat.

Procesul de creștere este interesant de povestit, sporește interesul pentru jocul cu bile dacă se pun la umflat împreună. Vă garantez că o să îi placă rezultatul și vă veți emoționa la woau -ul copilului când le va descoperi.

Cum am făcut noi:

1. Primele bile hidratate erau incolore. Pentru prima întâlnire: le-a studiat, le-a învârtit și strecurat printre degete. Apoi, după bucuria și efervescența lucrului cu bilele alunecoase, jocul a fost de a le transfera în recipiente cu diverse modele de linguri. Pentru că Loli are tendința să lucreze doar cu stânga și uită de dreapta, provocarea era următoarea: câteva bile cu stânga, câteva cu dreapta. Stimularea portiunilor din creier responsabile pentru motricitatea stânga-dreapta nu are legătură cu alegerea ulterioară de a fi stângaci sau dreptaci. Traseul neuronal se învață prin exersare, abilitatea de a mânui lucruri cu ambele mâini cu aceeași precizie depinde de exercițiu.

2. Am făcut prima sticlă senzorială. Răbdarea nu e punctul ei forte, prin urmare pusul de bile una – câte una a fost antrenament pentru răbdare, fără ca ea să simtă presiunea lucrului în direcția asta, astfel cu multe povești despre ce va ieși din mâinile noastre și pauze de jucat cu bilele fără să le pună în sticlă, am ajuns la gura sticlei. Et voila!

A doua sticlă am zis să o facem elaborată, stratificată pe culori. Nu ne-a ieșit, când a văzut toate culorile nu s-a putut concentra de atâta bucurie. E draguță și așa.

3. Pungi senzoriale – nu i s-au părut interesante pentru că nu putea avea contact cu bilele.

4. Joc de voie cu mici provocări:

– arată o culoare

– găsește 2 culori

– ce-ți rămâne în palmă

– valuri de culori

– denumește culorile care îți ating degetele

– prinde o bilă în pumn și ghicește culoarea

 

Bilele decorative sunt tare versatile. Jocuri poți face la nesfarșit, apoi dacă simți nevoia de ceva mai multă distracție poți crea decorațiuni cu plante, ornamente cu lumânări, you name it. Aici sunt idei multe: le poți îngheța, sorta pe culori, poți face minidiorame și așa mai departe.

Vârstă copilului și nevoile de moment dictează tonul distracției.

Loli nu e pregătită acum pentru toate activitățile cu bile. Le-am pus deoparte pentru vreo altă zi de stat în casă, să alungăm plictisul. A fost foarte încântată de senzația lucrului cu ele, de textura lor. Nu voia ceva structurat ca joc, la început. Este ok și așa. Să lași copilul să exploreze, să le gâdile, studieze, apoi să dirijezi jocul.

Impactul va fi mare, la Loli a fost prea mare și până la chestii elaborate le vom folosi cu inspirația de moment.

Ps. A încercat să le împrăștie prin camera. Ce mult i-a plăcut să le observe rostogolindu-se! Mie crezi că mi-a plăcut? Pfuu, da și nu prea, o dată la 2 zile răsare câte una ușor uscată. Am făcut atunci o vânătoare de bile și uite-așa s-a transformat situația.

Spor la joacă!

Nu uitați să fiți precauți. Eu am stat cu ochii pe copil, nu mi-am făcut de treabă prin casă. Bilele sunt dintr-un polimer (plastic) care se hidrateaza, nu sunt toxice, nu e musai să se probeze asta. Se recomandă de către producator a nu fi înghițite. Dacă copilul nu a trecut de etapa de testare a obiectelor cu gura, nu vă recomand să i le prezentați. Loli are 3 ani și 6 luni și tot am stat cu ochii ca pe butelie.

1

Trăiește timpul copilului acum, nu când poate lucruri scrise într-un grafic!

Eu nu empatizez cu părinți agitați fără un motiv real. Și culmea sunt magnet pentru ei. Se uită la Loli și simt că au găsit omul cu care își pot povesti spaimele. A nu se înțelege că întorc spatele omului și fac stânga- împrejur, ba chiar am vorbe de liniștire pentru fiecare.

Mă lasă rece oamenii care se hrănesc cu frică, cu temeri aiurea, nefondate sau susținute de vreun medic de familie sau pediatru care insistă cu graficul de creștere. Problema nu e la acel specialist care, până la urmă, este dator să îți spună și rele și bune, poate că îți oferă explicația adecvată sau nu, sau te trimite către cineva care să te ajute să o depășești, eu nu înțeleg de ce insiști să fii stresat. Oare este din cauză că nu îți seteazi corect așteptările?

Știi vorba: problemele mele sunt mai mari, pentru că sunt ale mele. Păi, da, uneori îmi vine să …nu zic, o să zic doar: bucură-te de ce ai, tu nu ai probleme, nici copilul nu are ceva.

Ești doar incapabil să vezi realitatea, ai sănătatea de partea ta și te aștepți la luna și caii verzi de pe cer.

Copilul tău e bine, dacă nu mănâncă azi, va mânca mai bine mâine, dacă anul ăsta va avea doar greutatea asta și în rest e ok, sigur la anul va fi pe alte kg. Vezi partea bună, dacă merge și vede perfect, te toacă cu câte cuvinte știe, ești binecuvântat. Dar dacă tu te încăpățânezi să îți frămânți mâinile de griji, atunci poți să te aștepti doar la rău. Că doar asta transmiți.

Și apropos, nu zice nimeni să nu ai griji, toți avem, însă nu uita balanța în dulap. Lasă-te cuprins de griji cu măsură!

Acuma după ce m-am liniștit cu cele spuse mai sus, spun: eu am învățat că ce nu poate copilul azi, va putea într-o zi. Răbdare, răbdare și iar răbdare îți trebuie. Și ține minte, tot stresul și nervii și plânsul trece. Urmează un fel de amnezie și apoi vin altele pe capul tău. Copil mic, griji mici, copil mare..știi deja.

credit photo: unsplash.com

Când Loli nu mergea singură la un an și mai multe luni, am crezut că mor de suferință. Dintre toți copiii de vârsta ei, doar ea avea nevoie de susținere și orice făcea avea nevoie de mâna mea. Mulți se bucură de momentul când merg de mână cu copilul, eu ajunsesem să nu îmi mai doresc. Voiam să zburde singură, să vină râzând cu mers de rață la mine. Nu putea atunci. A reușit un pic mai târziu și a fost greu. A căzut de am crezut că râmăne fără buză de câte ori și-a spart-o, apoi că va fi cu genunchii sângerii toată viața. Uite că acum merge, aleargă și nu te vrea de mână pentru că Loli poate. E posibil să-i fi imprimat vorba asta pe creier. De aia se cățără peste tot fără teamă.

Nu deschidea gura să mănânce de am căutat-o până în străfundul gâtului, medical vorbind, gândind că poate anatomic nu e posibil. Numai că ea nu voia mâncare. Nici cu joc, nici cu cântec, cu nimic. Am zis că o să îi văd amigdalele și ultimii dinți doar la medic. Uite că mănâncă acum. Deschide gura, cere în plus când descoperă ceva ce îi place. Mănâncă și singură, numai că e alintată și vrea ca mami să îi bage dumicatul în gură. Mă gândesc că nu am să o hrănesc până când va fi mireasă. Ca să nu spun atunci când merg cu ea undeva și sunt sigură că se va strâmba la mâncare și nu-mi va tihni nimic, rupe masa. Și se uită lumea ca la nebuni, ce spunea asta că nu mănâncă copilul.

Pipi și caca. Dacă până aici am zis că nu am albit de tot, la pipi și caca m-am gândit că probabil voi fi nevoită s-o trimit cu scutec la școală. Nu cred că va fi cazul. A ajuns și acolo. Greu, în ritmul ei, foarte mândră de reușită. A ajuns, încă în perfecționare treaba.

Am crezut că voi face monolog toată viața. Că nu va vorbi și că toate culorile sunt oșu adică roșu. Când se miaună tot roșu sunt. Vorbește în felul ei, eu o înțeleg, ar să fie mai bine. Deja se șterg momentele când am plâns de durere și când am simțit că îmi pierd speranța.

Mă uitam la filmulețe cu ea zilele trecute și ce să vezi. Nu îmi amintesc așa tare durerea din urmă, îmi amintesc când a mers, a râs, a spus ceva și nu era neapărat în grafic.

Așa că, dragă părinte, sunt sigură că ți s-a spus de nenumărate ori, repet și eu poate înțelegi: bucură-te de orice, trăiește timpul copilului acum, nu când poate lucruri scrise într-un grafic.

credit photo: unsplash.com

0

Goana după joacă

Mă gândesc de pe acum la zilele în care vom sta mai mult prin casă. Ai ca opțiuni pentru zilele fără parc teatrul, un loc de joacă indoor, un atelier. Sau poți sta liniștit între pereții tăi și să nu cauți idei de joc, de stat degeaba dar să ai parte și de joc și joacă, relaxare, conectare. Rele sunt zilele acelea când boțul e mucos, tușeste, și la fel de rele cele când, chiar dacă ai vrea să ieși, e mult prea urâtă vremea ca să scoți mașina și pe tine să te cari mai mult de câțiva cm de lângă pat. Nu mai zic de copilul cu dispoziție ca vremea.

Eu, în zilele astea, aș citi, sau m-aș uita la tv, chiar și la emisiunea lui Iulian cu fierari și cuțite, numai că:

– dacă citesc ceva, musai să fie și Loli implicată, oricât de lungi i-ar fi lumânările de la nas. Nu cumva să citesc beletristică, în legea mea, iar Loli cartea ei. Ea vrea să citesc doar tartea Loli (adică cartea ei, oricare ar fi ea în momentul ăla). Și asta fac, deși nu am tragere de inimă la început, numai că ea bate din palme și ce frumoasă mi se pare cartea ei 🙂

– dacă deschid tv-ul vrea sene (desene), a rezistat vreo 2 ori pe canalul cu animaluțe, nu e încă fun documentare. Cum de ceva vreme s-ar uita în disperare la Prietenii cățeluși, la turse (Mickey și piloții de curse) am făcut program când, cum, cât privim în televizor (mă rog, e muncă în desfășurare, cu proteste de rigoare). Dacă ne uităm la ceva, ne uităm împreună, nu doar ea și eu sunt prin alt ungher al casei.

De când merge la grădiniță nu am reușit să mai punem la cale activități funny, pe nevoi de motricitate, cogniție și nici eu nu am inițiat jocuri noi, elaborate. Vine obosită și ne lăsăm duse de val. Dacă simte nevoia de liniște, joc calm cere plastilina sau culorile finger paint. O las să își facă de cap. Uneori cere cărți sau cartoane.

De cele mai multe ori trecem pe la librărie, în drum spre casă, de unde luăm fie ceva de decorat, fie forme din spumă, un ceva cu care să ne jucăm, să dezvoltăm o idee de moment. Le las la vedere și o las pe ea să mă invite. Mami, ata! Și încropim ceva ad-hoc.

Ca să exemplific:

Joc cu forme: recunoaștem forme și culori lejer, no pressure, e destul de edgy după o dimineață la grădiniță și nu mai vrea reguli. Eu desenez, ea caută și lipește.

– Culori și desen – îi place mult. Cere foaia și eu desenez diverse, ea colorează și cere ajutor ca să nu depășească. Doar la primele, apoi gata! Se dezlănțuie muult pe lângă.

 

Săpatul după dinozauri – Aveam de mult 2 cutiuțe mici – diging set (nu cred că avea răbdare pentru un set mare) cu cranii de dinozauri de descoperit. Am vorbit eu acolo despre arheologi, săpături arheologice, creaturi dispărute. Nu știu dacă a emoționat-o vreun pic, știu că mizeria și tot procesul de descoperire i-a plăcut mult. Nu a fost interesată de lipit și montat craniul.

Plastilina – După ce o frământă și taie felii până se plictisește (de fapt, cred că ajunge la punctul în care și-a ordonat gândurile ei după  prima jumătate a zilei, după grădiniță, somn de prânz) cere să mă implic. Eu conturez, ea lipește sau recunoaște desenul și lucrează cu plastilină pe el.

Contur după șablon – Șabloanele le avem tot timpul la dispoziție. Îi place mai mult să bage degetele prin ele și să se uite prin ele, ca printr-un binoclu. În fine, face conturul cu limba de-un cot afară. Are gestică de desen când se concentrează :)))

Cutia luminoasă merge în zilele ploioase când în casă e mai mult întuneric și e foarte versatilă. Nu e nevoie de pregătire pentru joacă, scoți carioci, mărgele și lași lucrurile să meargă.

Înainte, pe lângă usual stuff (joc de voie, cum s-ar zice) gândeam activități pe nevoi, le pregăteam din timp, o pregăteam și pe ea. Am exemplificat lucrurile de mai sus drept idei ce nu necesită pregătire cine știe ce. Sunt sigură că nu sunt noutați pentru vreunul dintre voi. Merg pe orice vreme de stat sau nu în bârlog.

Uneori eu simt presiunea de a lucra chestii cu Loli, să exersez în plus una alta, să o duc să experimenteze singură ateliere, jocuri. Dar nu e must să lucrezi printr-un joc predefinit o nevoie a copilului sau să urmeze cursuri după cursuri (doar dacă există o nevoie specifică și asta trebuie să facă).

Cu lejeritate, orice joc, indiferent de nevoile de joc se poate îndrepta spre ce te interesează ca însușire abilitate, exersare. Și nici nu îți trebuie cine știe ce materiale și pregătire specializată.

Am punctat lucrul de mai sus pentru că recent o prietenă (care ține ateliere) povestea despre disperarea părinților de a duce/ face cu copilul cât mai multe cursuri, ateliere, cum e o adevărată alergătură și competiție în a antrena mintea copilului. De către alții, de cele mai multe ori, micșorând timpul cu el, conectarea cu el și orice nevoie a lui.

Este foarte bine că avem resurse pentru asigura experimentarea unor lucruri inedite pentru copil, care să nască pasiuni, să le hrăneasacă, numai să nu uităm că timpul lui cu părinții, cu părintele este la fel de important. 

Oricât de interesant o fi să facă nu știu ce atelier sau joc, dacă tu nu ești acolo, nu atelierul îl va ține minte, iar dacă timpul lui cu tine s-a rezumat doar la șoferia casă – atelier și invers, poți să fii sigur că asta îți va spune când va fi mare. Iar dacă butonezi telefonul alături, nu ești acolo, deci nu e timpul lui cu tine.

 

0

O întâlnire specială cu Tosha Schore

Vineri am fost la o întâlnire specială Parenting Ads – Despre ascultare și bucuria de a fi. Loli mi-a dat liber, s-a dus în parc cu tati, și eu am avut ocazia să cunosc pe co-autorul cărții ”Listen: Five Simple Tools to Meet Your Everyday Parenting Challenges”, Tosha Schore. La invitația Otiliei Mantelers, Tosha a venit în România să vorbească despre această carte, un nou besteseller pe partea de parenting, care prezintă părinților 5 instrumentele practice, utile, testate pentru provocările de zi cu zi, cu pruncii mici și mari. În plus, o veste bună: cartea se află în curs de apariție la Editura Humanitas, în colectia H Parenting.

Recunosc că nu știam nimic despre Tosha înainte de întâlnire. Este o prezență foarte plăcută, degajată, like most americans, și deși cu emoții, care nu se vedeau deloc, Tosha s-a descris ca fiind un om care poartă încă 3 pălării, pe lângă cea de mamă a 3 băieți, adică: de scriitoare, Hand in Hand Parenting trainer și Parenting Boys Peacefully coach.

Mi-a plăcut cum a pus problema – De ce încă o carte de parenting?  Fac o paranteză: raftul meu e plin, unele citite pe jumate, altele pe capitole, că voiam doar ce mă interesează, altele nerăsfoite, altele subliniate mult. Numai că, uneori, tot ce e în cărțile astea nu mă ajută să fac față provocărilor Lolitei, și, în ultima vreme, ajung să strâmb din nas când îmi spune cineva uite, ce carte bună, o ai, ai citit-o? Deci, da, mi-a plăcut că ea și co- autorul Patty Wipfler (fondatoarea Hand in Hand Parenting) au gândit-o de la început pe ideea de cum ar ajuta părinții încă o carte de parenting?

În scrierea cărții autoarele au pornit de la dorința de a da speranță părinților, ideea a fost să nu livreze doar teorie, ci să fie ceva mai mult, părinții să se simtă conectați, înțeleși. Au pus pe hârtie cuvinte care să le ghideze în scrierea cărții și de la care să nu se abată.

Listen, încă o carte de parenting? Tosha a spus așa -pentru că ajută părinții cu:

  • 5 instrumente practice pe care orice părinte le poate folosi. Aceste instrumente ajută la o bună conectare cu copiii, ajută la dezvoltarea inteligenței emoționale, la o mai bună cooperare, dezvoltă abilitatea de învățare pe măsură ce cresc. Cartea oferă informații detaliate însoțite de exemple de situații, povești de la părinții (un capitol întreg) care au implementat aceste instrumente pentru a gestiona, înțelege acele comportamente dificile ale copilului lor. Și au dat rezultatete. Iată ceva nou pentru o carte de parenting.

Bun, Tosha a subliniat – carte cu multe exemple practice și nu e nevoie să fie citită din copertă în copertă, te poți folosi doar de capitolele care îți servesc situației tale. Destul de curajos să spui asta, nu?

  • O idee pe care nu o regăsim în alte cărți de parenting – listening partnership – un fel de parteneriate de ascultare între părinți – cum ne simțim ca părinți, ce simțim ca părinți? Ideea este că părinții care se ascultă, formează o comunitate, fără să se judece sau să se consilieze, clarifică și vindecă adesea emoții toxice. Prin aceste parteneriate copiii beneficiază foarte mult, deoarece un părinte calm, liniștit va fi un bun ascultător pentru copilul lui.
  • unelte care înlocuiesc recompensa și pedeapsa, deoarece nu aduc cooperarea, poate doar pe termen scurt și deloc sănătos pe termen lung.
  • instrumente simple pentru a ușura teama pentru copiii agresivi care sunt, de fapt, copii speriați.
  • special time – timp special sau jocul în condiții de siguranță, când copilul tău este șeful și este doar despre el. Restul lumii dispare, nimic nu este urgent, este doar timpul lui.

Vorbele astea mi-au plăcut mult. Musai să le imprimăm pe creier, când copilul face ceva neadecvat din punctul nostru de vedere – copilul face întotdeauna tot ce poate, îi stă în putere ca să spună ceva – o temere, nemulțumire. Recunoscând acel comportament ca un strigăt de ajutor, doar așa îl poți ajuta. 

Tosha a vorbit și despre lucrul cu băieții. În general actele de violență sunt creditate băieților, bărbaților. Acești bărbați au fost băieții unor părinți, unei mame (mamma’s boy) și undeva s-a produs un declick. Tosha lucrează cu familiile de băieți, în ideea de ajuta părinții să prevină declick-ul, să crească bărbați putenici, sensibili și care să nu simtă nevoia de violență atunci când nu obțin ceva sau nu ajung la rezultatul dorit cu ei sau în rapot cu cineva. Mai multe despre Parenting Boys Peacefully găsiți pe site-ul ei http://toshaschore.com/.

La finalul întâlnirii a fost o sesiune de întrebări. Pe blogul Valeriei poți citi despre Un instrument de parenting pentru orice tatic. Eu n-am avut o întrebare anume, mi-am clarificat gânduri ascultând întrebările celorlalți și din răspunsurile invitatei.

A fost o întâlnire tare faină, sper să o revăd pe Tosha undeva la începutul anului viitor. Da, așa am auzit, stai pe recepție, Parenting Ads împreună cu Otilia Mantelers pregătesc ceva interesant pentru la anul.

 

Photo credit: Parenting Ads

 

 

 

4

Când jocurile nu te ajută. Ce faci? 

Stăteam de vorbă cu o prietenă și cum nu ne-am auzit de ceva vreme, le-am luat pe rând: statul la oală, grădinița cu stat/nestat, educatori, răceli, vizită medic, soți plecați în delegații etc. Cum le-am gestionat sau nu, astfel încât să ajutăm copilul să fie echilibrat, cooperabil, cum am încercat să facem lucrurile lin, cu joc aplicat pentru situația dată, cu empatie și să ajungem acolo, la rezultatul dorit.

Sună ca la matematică? Ar fi fost simplu dacă era cu teoremă și aplicarea ei. Dar în parenting nu e.

Și cu fiecare joc și carte citită despre cum să gestionezi momentele care necesită lucru, pe lângă bucuria reușitei, ai parte și de momente multe de frustrare. Și fiecare stare vine la pachet cu foc nervos, mistuitor, care te umple și de plâns în baie și de vină pentru că nu poți ajuta copilul.

Povesteam despre cum aplicăm jocuri și încercam să aducem atmosfera calmă și zen și potrivită pentru un joc care să ne elibereze de stres și să ajute copilul. Și ce să vezi, nu doar mie mi se îmtâmplă. Nu funcționează, în anumite zile! Și mie, lately, când nu mă ajută deloc ce scrie acolo în a nu știu câta carte de cum să.., îmi vine să arunc întreg raftul la gunoi. Și bolborosesc pe fiecare în parte – pentru cine au scris toate astea dacă fix la copilul meu nu se aplică. Nici intuiția, aia pe care o predic eu, pare că nu ajută când am obosit. Nu văd deloc clar și nici natural nu-mi vine vreun gând salvator. Și în frustrarea mea, cine se mai frustrează? Copilul! Da, și dă tot ce poate, că și el a acumulat și simte că e nevoie de schimbare, numai că încă nu poate.

Când nimic nu mă ajută, ce fac? Trag un plâns bun și o iubesc mai cu foc? Da.

Când mă apasă pe toate butoanele și simt că explodez, mă uit adânc la ea. E așa toată suavă și neîncărcată, pentru că doar învață viața, și mă dezarmează. De ce aș umple sufletul ei cu nimicuri frustrante când emană iubire și bucurie cu toată ființa?

Eu să învăț că ea știe momentul când e pregătită. La mine să exersez răbdarea și încrederea că poate. Nu știu cum e la tine, dar pentru mine este greu uneori, că mă simt presată de timp. Cad pradă vechiciunilor de genul – ești mare acum, trebuie să faci asta și asta, de spui că mâine se termină și copilul meu rămâne blocat acolo și așa mă apucă o teamă. Mă scutur ca de mătreață când ajung la vorbe de astea, îmi trag palme în gând, să îmi revin.:))))

Revin la – când jocurile nu mă ajută, ce fac?  Trag un plâns bun și iubesc mai cu foc!