0

Departe de casă timpul curge altfel

Timpul se dilată când schimbi decorul. Ai simțit asta? Am plecat cu Loli din București pentru că se face curat în casa noastră și de duminică stăm la mama.

Nu mai am noțiunea de ziua săptămânii pentru că cele 7 povești pentru toată săptămâna le-am citit. Loli nu a dorit o poveste pe zi, drept urmare m-am conformat.

Nu știu cât e ceasul deși e la mână, întreb din 5 în 5 minute.

Nu avem programul prestabilit și nu știu cu ce să începem. Așa că suntem cu cumpărăturile făcute de la 8 jumătate, până în 11 citim și lucrăm în caietul de activități, avem deja măști lipite și brățări meșterite. Pfuuu, apoi abia ora 13. Am terminat 3 cărți, pe a patra o duc spre jumătate. Cum timpul e dilatat momentele bune, la fel, și alea miaunate sunt maaaari și late. Și oboseala tot supradimensionată e.

Și somnul nu se lipește de treaba asta cu timpul. Zici că s-au certat. Durează puțin și după ce e gata iar timpul curge greu. Este, cum să spun, cum mi-am dorit și, totodată, parcă m-a luat pe nepregătite. Când ai multe de făcut altfel funcționezi, după ceas, minut, activitate. Când încă nu ai planul, ești pierdut, uimit de timpul pe care nu îl poți programa. Cu alte cuvinte – nu știi ce să faci.

În timpul asta dilatat fata mea a spus într-un moment de supărare că nu suntem prietene (un mare wow!), apoi într-o dimineață că mă bete(iubește)(alt wow!), ne-am plimbat, jucat cu copii. Copiii, cei cu care ne-am jucat și pe care nu-i cunoșteam, au venit să îmi spună că e așa frumoasă și gingasă. Tot ei i-au spus Loli, tu poți, hai!

M-am contrariat cu mama pe probleme de comunicare și educația Lolitei. Și apoi ne-a așteptat cu gogoși.:)

Este greu departe de casa, cu dor de tati și de viața noastră  în 3. Și timpul, timpul ăsta care ar trebui să fie prieten, acum e mare dușman!

1

Cel mai bun tratament pentru copil – vizită la medic & împărtășim duminică de duminică?

M-am gândit să scriu despre cu totul altceva, numai că atunci cand te scurmă un lucru, e greu să te abții să îl lași să treacă.

Nu o să fac tabără cu cineva, pentru că de la început am fost clară: nu dau sfaturi, spun doar experiențe și ce cred eu despre lucruri.

Iată, fără introducere: “nu uitați, medicamentul cel mai bun pentru cei mici este împărtășania de duminică. Să aduceți copilul duminică de duminică la împărtășit”.

S-a repetat mult fraza asta la botezul nepoatei mele de săptămână trecută. Și da, eu duc fata la împărtășit, din când în când, nu am nimic împotriva acestui obicei, care nu are legătură cu credința mea și apropierea de biserică, însă de la medicament până la adevărul absolut despre sănătatea copilului nu pot să înghit și să dau din cap cuminte, asculta ca sfat și luat drept regulă de urmat cu sfințenie.

photo credit: unsplash.com

Știi de ce? Pentru că suntem într-un alt film decât evul mediu și mileniu ăsta 3 nu e degeaba. Fiecare decide ce este mai bine pentru copilul lui, este responsabil pentru propriile acțiuni, și, da, aici am dreptate, nu poți să stai liniștit cu copilul împărtășit și să crezi că eczema de la picior îi va trece instant, ca prin minune.

Împărtășitul duminică de duminică nu are nimic în comun cu efectul pe termen lung al unui tratament medical adecvat. Da, știu de efectul placebo, știu și că pozitivismul ajută în boală. Și o vorbă bună și un pahar de ceai, pe lângă medicină, ajută să treci cu bine de clipele grele.

Ceea ce nu aud și ar fi frumos este: credința ta este la fel de bună chiar dacă îți duci copilul la medic și nu chiar duminică de duminică la lingurița de vin.

Sunt medici care se roagă înainte de operație, este momentul lor de meditație, de liniște și concentrare, și mulți nu ajung la biserică ca să împărtășească copiii. Credința lui este acolo, în ceva, nu e treaba nimănui să o măsoare sau judece, plus credința că medicina și tot ce învață zi de zi poate salva viața pacientului lui/ copilului.

Regulile în parenting, în educație, la slujbă, sunt bine venite. Asigură rutina necesară pentru a te menține concentrat pe ce ai de făcut, asigură baza sănătoasă în dezvoltarea relațiilor sociale și organizează acolo unde nu e nevoie de haos.

Regulile de urmat ca să devii sau să rămâi un om credincios, să înțelegi concepte, învățături și, totodată, apreciat pentru ce predici ( ca preot, pastor, duhovnic) sunt și ele necesare. Așa înțelegi mai bine, poți ajunge la starea de liniște că faci lucrurile bine. DAR aici nu are ce căuta absurdul. Asta voiam să spun.

Sunt oameni care, indiferent de pregătirea lor, au încredere în ceea ce spui. Pentru că la fel cum profesorul, doctorul, vânzătorul este autoritate în clasă, cabinetul, toneta lui, așa și tu. Reprezinți autoritatea acelui loc, încrederea că știi ce noi restul nu știm. Asumarea mai multor meserii, în afară de cea pentru care te-ai pregătit nu e ok.

Într-o biserică plină de oameni de vârste diferite, nivel diferit de studii, părinți medici, cum sună fraza cu medicamentul de duminică? Pentru cel care se documentează continuu și se străduie să se facă înțeles cu privire la necesitatea prevenției și adoptarea tratamentului necesar într-o problemă de sănătate pentru copiii și adulții care nu urmează tratamentul prescris pentru că dimineața iau întâi nafura și nu medicamentul? Hai să nu mai prioritizăm gândurile oamenilor cu reguli aiurea și să facem lumină pentru fiecare. Tu te ocupi de liniștea sufletească așa cum ai învățat, fără sfaturi și reguli despre care nu ești educat adecvat să le dai, iar restul (eu, el, ea etc) de rolurile naturale sau învățate, strict pe un domeniu anume.

1

Toaleta din rucsac

Înainte de a povesti de plimbarea noastră de primăvară, hai să spun cum ne-am descurcat cu treburile urgente fiziologice no 1 și 2 atunci când nu e timp să ajungi acasă sau nu e vreo toaletă prin apropiere.

Prin urmare, marea inaugurare a oliței portabile s-a făcut pe plaiuri străine. Nu că nu s-ar fi putut întâmpla și la noi, da’ acolo am testat-o bine și am ajuns să fim fără stres pentru nevoile de budă ale mândrei.

Vacanțele dinainte de Loli erau active, cu multă mișcare, locuri frumoase de explorat și vizitat. La fel au rămas. Loli ne moștenește, este genul care nu stă plantă cu burta la soare sau să o țină un joc până seara. Ea vrea să vadă, să se plimbe, cațere, să facă chestii, lucruri antrenante.

Cum a început să stăpânească bine și treaba cu pipi și caca în ultimele luni, m-am gândit să renunțăm la scutecul pentru afară (just in case) și să o obișnuiesc cu oala portabilă, în cazul în care nu avem la dispoziție vreo toaletă, fiind pe drumuri toată ziua.

Acasă avem reductor, oliță. Reductorul l-am avut și în vacanță, pentru când stăteam prin cameră, pentru plimbări am folosit olița portabilă.

Eu nu am făcut vreo cercetare în privința modelului pentru pipi la pachet, m-am gândit când era Loli mică că am să aleg la momentul de acum ceva, fără prea multe căutări. Soțul meu e genul practic, documentat și știind că sunt mama cărătoare s-a gândit la un model ușor de asamblat, de purtat și care să nu necesite bagaj extralarge pentru parc sau drumeție. A comandat modelul acesta de când avea Loli 2 ani și un pic. L-am avut asamblat prin casă, a fost foarte nebăgat în seamă o vreme, l-am strâns, apoi l-am scos la lumină din nou. Cu vreo câteva săptămâni înainte de vacanță i-am prezentat oala de drum, cu precizarea că ne va fi de folos în călătoria noastră. Am intenționat să o probăm prin parc înainte dar nu s-a ivit ocazia.

Filmulețul făcut la un moment dat după ce am primit chestia ingenioasă….a dispărut din memoria calculatorului. Așa că las link către un material de pe youtube despre modul de asamblare. Mi se pare un model tare practic și îmi place designul. E light, nu ocupă loc, după prima despachetare, îți intri ușor în mână și asamblatul devine rapid. Dacă ți se termină rezerva de pungi cu care vine dotată, poți folosi orice pungă.

 

O singură dată a făcut Loli pipi la copac, fix în ziua când am uitat oala acasă ( de aceea nu am testat-o la noi în parc), altfel făcea pe ea (nici schimburi nu aveam) și nu i-a plăcut deloc să stea chircită și stresată de firele de iarbă. Ideea este de când folosește olița portabilă nu suntem deloc agitați de aspectul unde face pipi/caca copilul, atunci când nu suntem acasă.:)

Ia să auzim niște povești funny cu și despre olițe?

 

0

Seara fetelor – “Între noi, prinţesele”

Loli e de fapt Sofia – Lorena. Dacă întrebi cine e ea spune repede: Loli, apoi Ofia – Nena Sanu (de la Bliderișanu, și pentru numele de familie nu am nicio pretenție acum, la pronunție) Când am născut am fost numită la spital în fel și chip. Deci, fără stres.

Cum puteam noi zilele astea, de când cu vacanța, să stăm acasă și să nu mergem la o întâlnire specială, între fete, despre prințese și despre un personaj îndrăgit de la Disney, cu numele fetei mele. Cum? Prințesa Sofia, Sofia I. (Hint – Serialul Sofia se difuzează în fiecare sâmbătă la 9.30, pe Disney Junior. Este un serial despre familie și pentru familie, nu vă sfiiți să vă așezați cu copilul la tv, asta dacă nu e în pauză precum Loli.) 

Loli știe cine este Sofia, ne-am uitat împreună la multe episoade. Acum facem pauză un pic de la tv. Povestesc altă dată despre pauza de tv.

Laura Frunză (mulțumim mult, Laura) ne-a invitat la relansarea colecţiei Sofia I de la editura Litera, s-au aliniat planetele și-am ajuns. Yeyyy!

Colecția Sofia Intâi a debutat în anul 2013 iar de atunci au apărut pe piaţa de carte 30 de titluri. Este una dintre cele mai îndrăgite colecţii de carte pentru copii din România, datorită mesajelor pozitive, educaţionale – pe care le promovează.

Prin urmare, miercuri, după somnul de după-amiază, prințesa mea a îmbrăcat tutu-ul mov și hopa în autobuz spre Cărturărești Verona. Cu mine, evident. Acolo, deși era seara fetelor, ne-am dat întâlnire și cu Iulian. Și bine că a venit! Cu Loli nu am ajuns până acum în locația de la Romană. Pentru început…ce desenat, colorat, era peste tot pe acolo, ba o interesa o carte, ba un pluș. Toate cărțile și jocurile și plușurile o atrăgeau ca un magnet.

Programul pregătit de Laura a fost tare simpatic: lectură în tandem, mama-fiica din cartea Cele mai frumoase poveşti cu Prinţesa Sofia, colorat, pictat tot în tandem în cartea Să pictăm cu prinţesa SofiaNoi două l-am bifat pe fugă, însă cât a durat, respectiv rezistat, Loli a fost mulțumită. Am putea spune că a desenat și lipit cu patimă și concentrare, pe repede, ca să mai dea o raită(iama) rapid prin librarie. Are și acum sclipici în păr.

La orice serată cu prințese se servesc dulciuri rafinate. Mi-a plăcut colțul dulce de la Grace Couture Cakes, acolo Loli și-a făcut de cap.

 

Cum suntem în vacanță și de la alimentele ei cu restricție, a gustat/mâncat fericită din tot ce a dorit.

Despre cărțile cu Sofia pot spune că sunt frumos ilustrate și dialogul ușor de urmărit pentru cei mici, și, după ce se termină pauza de la tv, le vom comanda și noi. Serialul ne place mult, vom relua vizionările la un moment dat.

Mi-a plăcut ieșirea, cu toate că mândra era într-o continuă mișcare. Am reușit să stau la povești, am colorat și eu și jucat cu sclipici. Păi, cum altfel:))

Știi cum niciodată nu ai îndeajuns de multe creione, suporturi pentru creioane și pensule, și sclipici pentru ce activități faci pe acasă? Te înțeleg, suntem la fel. Îmi plac chestiile de birotică, tot timpul mi se leagă ceva de mână la magazin sau librărie. Cu ocazia seratei prințeselor am descoperit pe cei de la DACOart. Am intrat și noi acasă pe site, au o grămadă de accesorii de hobby, precum şi rechizite de calitate. 

    

Am povestit despre filme pentru copii, a existat și o tombolă. Premiul a fost un dvd cu premiatul film Coco. Dacă n-aţi văzut încă filmul, neapărat să vă faceți timp, sunt sigură că o să vă placă. Laura povestește un pic aici, plus are și un concurs.

Pentru Sofia mea iepurașul a venit un pic mai devreme, cu ajutorul Laurei și editurei LiteraHasbro (prin intermediul Disney Romania) şi HappySchool.ro, un magazin de rechizite şi accesorii cu licenţă, cel mai mare distribuitor de produse Disney din România. 
Loli s-a lăsat greu convinsă să plecăm, era obosită ruptă. L-a salutat în trecere pe Enescu, nu știa ea bine cine e, dar i-a plăcut să îl observe până a venit taxiul. A făcut răscol în mașină în punga cu cadouri și s-ar fi culcat în pat cu jurnalul și stickerele cu Sofia. S-a mulțumit, până la urmă, cu pijamaua cu ursuleți și după ce a pus capul jos, în 3 secunde a adormit.
 
 
2

Miroase a dragoste

Acum vreo 13 ani prietena mea îmi spunea cât de frumos miroase bebelușul ei, cum îl miroase și se umple de el, indiferent de producția din scutec. Eu nu simțeam decât balsamul din hainele lui și mirosul de saliva care aducea a zer. Despre restul nu știam ce să zic, părăseam scena când era ceva de schimbat. O credeam, Andrei era și este adorabil și fără să îi simt mirosul specific. Spuneam despre el că e primul meu nepot.

Apoi a apărut nepotul adevărat, fiul soră-mii, Ștefan. Alt copil cu miros de curat, balsam de rufe și un pic de bale. La fel de iubibil și numa’ bun de pupat (cu acordul mamei, apoi al lui) până te saturi.

Când a apărut moțata Loli, m-am îmbătat de miros de copil mic. De piele proaspătă, de lapte, de acru de pe după ureche, pe unde îi ajungea laptele din colțul gurii, de mirosul de păr de bebe, de scutece pline cu no 1 și no 2.

Știi cum amușina câinele urma ce îl interesează, așa îmi umpleam eu nările cu mirosul mândrei din cap până în picioare.

Știi cum în desenele animate se desenează urma parfumului/ mirosului și cum intră în nările personajelor, așa eu (și tu, cu siguranță!) am inhalat mirosul copilului și lumea a căpătat alt sens. 

După ce termini cu alăptatul dispare un miros, acela de bebeluș care suge doar lapte, dispare aerul de spumă de lapte. Cu toate astea copilul miroase cum numai tu simți. Rămâne ceva, era acolo dar pentru că predomina aroma de lapte, nu îți dai seama. Acel ceva pe care nu-l poți descrie exact – curat, proaspăt, piele caldă, parfum dulce, cred că, de fapt, este mirosul de dragoste, pe care îl poartă prin toți porii. Și chiar dacă mucește muci grețoși pe care îi intinde cu palma până la ceafă, sau este murdar de cretă și carioci până la degetele de la picioare, pârțâie de îți mută nasul și te gândești cum oare, doar din aceeași oală ați mâncat, copiii miros a dragoste.

Iată și o selecție de articole (mai jos) care încearcă să explice de ce atunci când nu suntem mame, mirosul bebelușilor nu ne activează precum le activează pe mamele lor și cum mamele și puii din întreg regnul animal se bazează pe miros. Supaviețuirea are legătura cu mirosul și cum legătura dintre pui și mama prin miros se definește.

Vorba îmi vine să îl mânănc, nu e departe de adevăr. Copiii noștri ne proiectează în starea de bine fără să ne dăm seama, ne îmbată receptorii olfactivi cu mirosul lor pe care creierul îl asociază cu efectul unei gustări delicioase. Cel puțin așa spun cei de la Today’s Parent

Acum ceva ani i-am spus unui amic (care insista că amiciția nu e ce își dorește de la mine ci ceva mai mult) că nu are feromonii potriviți pentru mine și comunicarea dintre noi va rămâne la stadiul de amiciție. S-a supărat, a crezut că îi spun – miroși urât. Apoi a căutat ce înseamnă și s-a supărat și mai tare. Well, când nu e chimie, nu e nimic! Atunci când vine vorba de pruncii nostri la nivel molecular, conectarea prin miros se datorează hormonilor. Chimia mamă-copil este explicată frumos, științific aici.

Alte articole drăguțe despre subiect găsiți aici și aici

A ce miroase copilul tău?

2

Gânduri despre prietenie și dragoste 

Se combină cele două dar le-am pus separat pentru că așa încep. Zilele trecute se discuta, pe grupul celor care au terminat în același an cu mine liceul, despre reuniune. Și pornind de la reunine, m-am gândit la prietenii mei din copilarie, din fața blocului și de la școală. M-am gândit la cum am perceput fiecare om din viața mea atunci și acum.

Prietenii, copiii cu care mi-am petrecut timpul acum 20-30 de ani, o parte au rămas cu mine, au crescut lângă mine și am păstrat legătura, viața noastră s-a intersectat ca traseu educațional sau cerc de prieteni vechi și noi, încă ne adunăm la un loc cu diverse ocazii. Cealaltă parte nu îi mai știu. Sunt pierduți pentru totdeauna. S-au mutat, nu mai țin minte cum îi cheama, unii au murit, alții sunt așa de diferiți față de acum 20 de ani că nu regăsești nimic familiar la ei, ca și cum nu i-ai cunoscut niciodată. Timpul ne-a cernut tare și indiferent că îi mai știi sau i-ai pierdut, într-o prietenie ar trebui să intri cu încredere și pe parcurs să o dezvolți și să dureze.

credit photo: unsplash.com

De unde vine încrederea? De acasă.

Noi, părinții, avem un rol important în modul în care vor evolua relațiile de prietenie ale copiilor. Felul în care ne iubim copiii îi definesc în relațiile lor cu ceilalți copii. Și felul în care transmitem empatie, cum ne gestionăm toleranțele legate de rasă, sex, etnie, dizabilitate etc – tot în relațiile lor se vor regăsi. Felul în care noi privim lumea înconjurătoare, felul în care tratăm relațiile cu cei apropiați și mai puțin apropiați se vor reflecta în modul cum percep ei oamenii. Avem prejudecăți, copilul le va prelua. Nu ne respectăm cu adevărat pe noi și pe prieteni, exact așa vor porni și ei.

Se schimbă multe cu vârsta, pe măsură ce cresc, copiii se desprind din modelul părinților sau nu, sau e un talmeș – balmeș care îi face să aibă și sănătate și boală în relațiile lor.

De când sunt părinte, nu spun că m-am deșteptat dintr-o  dată, am simțit, uitându-mă în oamenii de lângă mine, fiecare eroare de conectare și de relaționare.

Eu am fost și n-am fost copilul încrezător, aveam temeri legate de acceptare și căutam grupul unde eram în centrul atenției. De obicei prietenii soră-mii, mai mari. Acolo aveam locul meu, eram cea mică, cumva ocrotită. Asta nu însemna că nu îmi doream copiii de vârsta mea. Tânjeam după unii, mă uitam cu coada ochiului cum se joacă, voiam cu ei, dar nu știam cum să fac. Așteptam să fiu invitată și sufeream când nu o făceau. Asta era pentru mine pasul cel mai greu, să cer să fiu acceptată. Frica de a fi respins, de a nu fi îndeajuns de bun pentru jocul de orice fel, cu pietrele sau coarda, mi-a dat de furcă, greu am scăpat de teamă și când mă impingeam de spate singură, și reușeam să construiesc o mică legătură, parcă toată lumea era a mea. Și ce ușor părea pe lângă frica de început.

Sunt recunoscătoare fiecărui prieten de atunci, chiar dacă acum nu îl am alături, pentru încredere, pentru că a întins primul mâna, pentru că m-a chemat la joacă.

Între 0-3 ani jocul copiilor este cu părinții, mai puțin cu alți copii. Abia după 3 ani începe adevărata socializare, jocul pe roluri între ei, împărțitul jucăriilor și conversațiile de joacă. Rolul nostru nu începe atunci, ci de când sunt bebeluși. Încrederea, siguranța, dragostea și tot ce vine cu ea – suferința, dezamăgire, împlinirea – din primii ani de viață își alege pattern-urile. Alegerile în dragoste reflectă în mare parte iubirea ce au trăit-o.

Șiii, aici voiam să ajung, până la urmă, indiferent de modelul primit, mulți dintre noi găsesc drumul în prietenie și dragoste, corectează pe parcurs acolo unde nu au știut bine. Nu e un drum lin, e plin de lecții și de oameni, e un drum către noi și prin noi către cei pe care alegem să îi iubim.

ps. love you all!

0

Vă doresc multă sănătate!

Știu că nu e vreo noutate, dar simt nevoia să subliniez acest lucru – sănătatea este ceea ce ar trebui să prețuim cel mai mult. Atunci când îți faci lista cu to do în viață, pe primul loc să pui sănătatea.

Pare amuzant cum de la o gripă urâtă am ajuns să spun asta. Nu e ca și cum am avut o revelație, ba din contră, numai că am văzut cât de subapreciată este vorba “să fii sănătos”.

credit photo: unsplash.com

Știu că și ce urmează să spun este la fel de răsuflat și mult prea discutat, doar că indiferența asta, care nu ține neapărat de educație, trebuie să înceteze.

Adică:

– Dacă te știi bolnav, tratează-te și stai acasă. Nu apreciază nimeni efortul de a lucra 3 rânduri și îmbolnăvi 20 de oameni.

– Banii nu se fac stând acasă, clar! Dar măcar când e bolnav copilul, fă-ți timp să stai cu el. Ocrotește-l, nu îl abandona încă o zi printre alți 10 prichindei care nu au nicio vină pentru că ai ales munca în locul copilului (pe care știm că îl iubești, dar simți nevoia să produci și la serviciu).

– Cumpăra on-line, te scutește de stat la coadă și nervi atunci când nu te simți bine. Nu facem concurs de cărucioare la supermarket, nici de prins produse, țoale la reducere.

– Nu rezerva medicamente dacă nu te duci să le ridici, am umblat și întrebat în câteva orașe ce acopereau toate regiunile țării pentru un antiviral. O singură farmacie avea și erau rezervate. Noroc, dacă poți spune așa, că nu au răspuns la telefon cei ce le-au rezervat, ni le-au dat pentru copilul febril.

– Nu atinge mâncarea și produsele de panificație din magazin, mai ales că există un panou, pe care este scris cu majuscule să folosești mănuși pentru asta. Nu mai e ca pe vremuri când vânzătoarea îți strângea pâinea cu degetele ca să vezi că e proaspătă. Te uiți, pui mănuși, verifici, cumperi.

– Nu-mi invita copilul să se joace cu odorul tău mega bolnav ca să te duci să îți bei cafeaua cu soțul jos la restaurant. Te înțeleg că nu mai poți, simți nevoia să evadezi, numai că acum nu e cazul să îmi implici familia.

– Știu că vrei să vină mama să te ajute, însă ai grijă ce vrei de fapt, copil bolnav și părinte internat în spital. Microbii și virusurile de colectivitate nenorocesc bunicii care vin să ajute, pentru că se îmbolnăvesc mai rău și plângi la dublu. La 65 – 70 de ani, deși se cred tineri, bunicii pot fi serios afectați de răceli comune.

– Nu te învinovăți că ați stat mai mult la tv. Când nu ai voce, tușești cot la cot cu copilul moale din brațele tale, să stați îmbrățisați la Mickey, hai că nu e așa tragedie.

photo credit: unsplash.com

Lista poate continua. O facem împreună, lăsați-mi sugestii în comentarii, le adaug zilele astea.

9

Cine ne educă copiii?

Când vine vorba de copilul tău vrei să faci cum e mai bine. Asta vrem toți, nu? Planificăm bani și resurse pentru ca el să se dezvolte armonios, să devină adultul capabil să facă față societății din care face parte.

Cauți oameni pregătiți care să îl îndrume, să îi sedimenteze lucruri. Tu știi cât poate și cât e dispus să poată pe ore/zile/emoții, în diverse situații etc. Acest lucru se poate modela, poate evolua cu abordarea potrivită acasă și la școală. Toleranța la nou, la cunoscut și necunoscut diferă de la un copil la altul. Unii au nevoie de timp, alții sunt rapizi. E normal!

Am citit articolele Oanei Moraru fix în zilele când eram convinsă că voi face homeschooling de acum încolo. Iată ce spun aici și aici. Îmi vine să le multiplic și le răspândesc precum un manifest, deasupra fiecărei grădinițe și școli din România. Nu știu de ce naiba pedagogia, ca știință, care formează viitori educatori nu e ținută de oameni specializați, racordați la realitatea și evoluția societății în care trăim. Spun asta pentru că și modulul pedagogic pe care l-am făcut eu la facultate, era parcă din alt film. Ce învățai acolo și ce am găsit la catedră acum 15 ani, nu folosea la nimic. Nu te ajuta să porți dialogul cu elevii cărora trebuia să le transmiți și niște cunoștințe. Numai că eu în 3 ani cât am profesat m-am documentat, am fost la cursuri, am întrebat stânga-dreapta. Am căutat ajutor, pentru că nu mă descurcam să comunic cu elevii mei. Am avut “cele mai rele clase”, așa primeau noii sosiți în sistem. Și era dezastru: unul fugea, altul țipa, eu încercând să-i temperez pentru a putea comunica. Predă ceva dacă poți. Îmi venea să plec și să nu mă mai întorc, fix de când pășeam în clasă. Cum să-i câștigi, să-i capacitezi ca apoi să-i responsabilizezi?

Am făcut greșeli multe până am învățat de unde vine tot haosul școlar al unora și nevoia de atenție, de oricare fel. Toate erau din teamă, lipsă de iubire, stima de sine inexistentă, anturajul și mediul lor social-familial, modul în care niciodată nu au fost validați, încurajați, promovați de părinți, de educatori, profesori. Au primit nenumărate etichete, pe care le purtau cu toată ființa și trebuia muncă multă să reușești să îi convingi că ai venit cu blândețe, că îi poți înțelege, îi poți stimula, ajuta, accepta, chiar dacă, pe moment, nu știau ce au de făcut. Nu am reușit, pentru că numeric nu pot spune asta (câți am ajutat), dar mi-am dat silința, am încercat, m-am implicat tare, de vorbeam prin somn noaptea. Poate a contat, nu știu, am plecat de acolo. Este greu să repari și să construiești încrederea la vârste mari, ai nevoie de timp și implicare. La catedră nu ai timp nici de unele, însă aici voiam să ajungam încercat să caut soluții, să înțeleg și să ajut.

Acum copilul meu e educat și de alții. Ce nu înțeleg este cum de nu s-a schimbat nimic în ultimii 10 ani în modul de abordare a educației. Vorbim de vârste mici, unde totul e distracție și joc și pentru reguli, limite ai instrumente potrivite. Ar trebui să știi ce și cum să faci, cel puțin așa mă aștept. Pe vremuri citeam pe forumuri și din ghiduri străine pentru că nu erau cursuri și evenimente așa multe pe partea de educație. Unele se plătesc însă sunt și gratuite, cu oameni care nu percep taxă, în ideea că toți au dreptul la informare.

Tot Oana Moraru spunea la o conferință că nu e nevoie să ne tot băgăm nasul în activitatea educatorului. El știe ce are de făcut. De acord, până aici. Ca părinte vreau doar atât – să te ajut să-mi întelegi copilul și să îl poți forma. Nu îți invalidez tehnica doar îți ofer informația pe care nu o ai sau nu o vezi la el. Pentru că am înțeles – nu face și nu drege copilul -, dar în toată povestea asta eu de ce nu aud nimic despre tine. Cine pe cine educă? Ce primesc răspuns? Primesc fraza cu o iau personal. Nu e departe de o insultă. Sincer! Eu sunt mama copilului și dacă îmi spui asta, apoi mă transform în muma pădurii. Mi se zbârlește părul, nu pot să ascult mizerii care aruncă vina pe copil și să dau din cap cu înțelegere, aprobator. Și, pe deasupra, să nu fiu personală! Asta e culmea culmilor, parcă aș fi vecina copilului și mă interesează de complezență parcursul lui educațional.

photo credit: unsplash.com

Munca cu copiii dintr-o comunitate nu e cea mai ușoară, este greu, și realizez asta. Am fost acolo, remember. În același timp, cred că este comod să alegi să lucrezi cu cei care nu te pun la încercare și nu îți dezechilibrează programul obișnuit, fără provocări, în care se încadrează câțiva, fără copilul meu și alți 2-3 pe lângă el. Dar dacă nu te depășești ca limite și nu lucrezi și cu excepțiile, a te cataloga bun în meserie înseamnă să te hrănești cu iluzii. Poate să meargă o vreme traiul ăsta în negare sau pozitivism, depinde cum te știi, cum te crezi, numai că de-a lungul timpului vor mai fi situații particulare, de excepție și dacă nu faci un upgrade, atunci vei afla, învăța curând nevoia aceasta, de la părinți.

Copilul meu este așa de conectat la emoțiile mele, încât nu e nevoie să spun nimic, știe când duc vreo bătălie. Și e bulversat și stresat și în loc să zâmbească când se trezește dimineața, nu plânge doar este trist și miaunat și nu vrea nimic, nu-i trebuie nimic deși ar vrea ceva. Trebuie să mă compun și recompun de 20 de ori ca să nu simtă că dacă aș avea alt plan acum aș face lucrurile diferit, ca să nu simtă  îndoielile mele, dar e musai să emit siguranță. Pentru că se încrede în mine și așa prinde curaj că poate. Așa poate să meargă acolo unde cu siguranță ar fi distractiv dacă ar exista plăcere în meseria aleasă și umanitate. Când spun umanitate nu mă refer la ajutat să înghită din lingură și să facă pipi la baie. Nu! Mă refer la răbdare, la menținerea vorbei blânde, la a nu renunța când copilul nu cooperează educațional. Nu cere nimeni tratament preferențial, doar să îți pui la încercare toate abilitațile pe care le presupune meseria ta. Fiecare copil are dreptul la educație și dacă pe unul dintre cei 10 nu îl poți îndruma ca proces educațional deși este susținut, ca să facă față la ceea ce îți propui să îl înveți, prin ore de terapie și muncă suplimentară acasă, atunci îți doresc să nu ajungi în locul meu niciodată.

Adaug doar atât: ATENȚIE părinți la persoana care vă educă copilul. Dacă în repetate rânduri ține să vă spună doar ce nu poate copilul în parcursul educațional, nu și ce a încercat să facă ca să depășească neputințele lui, este clar că nu este persoana potrivită ca educator sau profesor pentru el. Aveți încredere în copilul vostru și în ceea ce ați construit în el, evaluați cu grijă și asumat problemele de adaptare și regres educațional și dacă școala pe care o urmează nu îl ajută să evolueze, găsiți una care se pliază pe nevoile lui.

photo credit:unsplash.com

8

Educaţia sexuală în familie – Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume

Nici nu mai descos trecutul cu ce știam eu la vârsta Lolitei despre acest subiect sau la vârsta adolescenței. Lectura noastră (aka educația sexuală) despre astfel de treburi era din revista Bravo și de prin altele, puține la număr, aduse pe sub mână din străinătate. Nu știam cum arată propriile corpuri de frică, rușine. Cine se uita cu atenție cum face pipi și prin câte locuri din corp ies lucruri. Vai, copilul din mine râde acum și închide ochii încă de atâta informație. Nu știu de unde a pornit tot secretul ăsta că oamenii mici și mari trebuie să tăinuiască și să nege funcțiile propriului corp. Clar, pe unii, acest lucru ne-a marcat și ne-a adus atunci când am devenit părinți în situația de a umple copilul cu informația de care nu am avut noi parte, fără să știm exact cât e deajuns pentru vârsta și nevoile lui privind cantitatea și tehnicalitatea lucrurilor.

Avem temeri pentru că vrem să ne pregătim copilul pentru ceea ce noi nu am fost, dar ne temem că nu le explicăm corect și potrivit nivelului lor de înțelegere. Dacă îi traumatizăm, oare nu era mai bine dacă ascultam de bunici – Lasă că va ști când e mai mare. Acum nu e nevoie.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – Unde-a dispărut Pișpirel?

Am fost anul trecut, în decembrie, să o ascult pe Otilia Mantelers despre “Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume” și la lansarea cărții din colecția “Cărțile Otiliei” – “Unde-a dispărut Pișpirel?” de Nicholas Allan.

sursa foto: EVENTBOOK

Dacă sunt neclară pe alocuri, dați cu commenturi, a fost cuprinzător și liniștitor ce am auzit, am pus și din exemplele primite.

Cartea cu Pișpirel se adresează copiilor și părinților. Este o poveste de start, prim instrument de citit pentru educația sexuală cu explicații din punct de vedere anatomic, amuzante și interesante, despre un spermatozoid al d-nului Brown care nu e bun la matematică, dar care înoată foarte bine. Concursul de înot (există un concurs important pentru toți spermatozoizii d-nului Brown) pentru care se antrenează toți (există și rivalități) are un premiu magic. Acest premiu mult râvnit, este oul d-nei Brown. Pe scurt – Pișpirel, va fi campion la înot, se va întâlni cu oul d-nei Brown, și dispare, iar d-na Brown va face un bebe fetiță. Fetița crește și își dă seama la școală că nu era foarte descurcăreață la ora de matematică, însă era bună la înot!

Desenele arată traseul cursei lui Pișpirel, cu hărți, da, există 2 hărți simpatice, care descriu destinația. Conținutul este atât de simplu, corect anatomic, și pozitiv, perfect pentru copii de vârstă mică.

Am tot insistat pe amuzant, vesel, pozitiv. Otilia a menționat de multe ori acest lucru, deoarece acesta e modul în care  trebuie să abordăm subiectul delicat (în mintea noastră) despre cum vin copiii pe lume, despre sex, sexualitatea fiecăruia și rolul femininului și masculinului în ecuația nașterii unui bebeluș.

Bun, de când facem educație sexuală copiilor? De mici. Revin pe parcurs la ideea asta.

La 3-4 spre 5 ani totul li se pare natural, doar explicațiile să fie simple, fără detalii tehnice amănunțite, copii sunt mulțumiți cu povestea lui Pișpirel sau alta care tratează în maniera aceasta subiectul. Este natural să se întâmple să apară bebeluși, când spermatozoizii se întâlnesc cu ovule. Și nu mai au întrebări.

La 7 ani sau înspre prepubertate – lucrurile naturale, simple de dinainte devin importante, tehnic e important să știe, vizualizeze pe desen, schemă, din explicații. Și de aici sau din punctul acela este vital cum abordezi totul.

De ce devine important să știe? Prepubertatea îi face pe copii mai consțienți de corpul lor și de ce întâmplă cu ei. Cresc, se modifică părțile corpului, simt schimbarea. Primul pas pentru noi ca părinți – Nu așteptăm să fie curios, să întrebe. Discuțiile să fie dinainte.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – mituri

Miturile despre când și cine, cât, sex trebuie să dispară.

1. Când vorbim despre sex? Nu așteptăm să ne întrebe copilul despre sex, sexualitate. Copilul primește semnale de la părinți și de la cei cu care vin în contact cu el încă de când e bebeluș, apoi și pe măsură ce crește. Atingerile, curiozitățile lui sunt aprobate sau dezaprobate verbal și non verbal de către cei din jurul lui. Copilul trebuie să știe din timp – denumirile corecte, funcții, rol, ce e plăcut și ce nu e, ce e periculos și ce nu este.

2. Cine poartă conversația despre sex? Mama cu fiica, tatăl cu fiul? Nu! Discuția este împreună, cu ambii părinți și cu copilul, evident.

3. Cât înțelege? Înțelege dacă îi dai doze neexagerate, nu pornografie. La 4 ani nu are nevoie de așa ceva. Pișpirel din carte explică tot, nu e nevoie să intervin cu explicații suplimentare. Prezint cât poate duce, îți spune copilul. De ex: Otilia a povestit/citit cartea primului ei copil la 4 ani, iar la final a întrebat copilul – vrei să îți spun cum ajunge Pișpirel la oul d-nei Brown? Copilul a spus nu. E ok. Atât avea nevoie ca informație copilul. Nu plusăm dacă atât a fost suficient atunci.

Înainte de a da la o parte un alt mit am făcut un mic exercițiu cu noi, la cererea Otiliei – ce ne vine în minte prima dată când auzim/rostim cuvântul sex? Rușine/ plăcere/ bebe…răspunsurile au fost variate, vă dați seama. Ceea ce a condus la răsturnarea următorului mit.

4. Sexul – nu înseamnă doar reproducere, înseamnă energie, lucruri pozitive, nerușinoase, și nu e pentru copii, este pentru adulți. Este felul adulților de a se relaxa, conecta, mângâia. Am râs cu toții când a spus Otilia că bine, bine, vorbim copiilor despre sex, dar dacă vor să îl practice. Prin urmare, subliniem copiilor – sexul este pentru adulți.

Vorbim copiilor despre sex, despre cum/când pentru că este ceva normal și pentru că avem de rezolvat niște probleme în viața socială. Adică – Cum îl ajutăm pe un tânăr/ă să aibă o relație bună față de sex? Am trăit într-o societate care blamează sexul. Tinerele care fac sex înainte de căsătorie sunt curve, tinerii care ejaculează precoce sunt bolnavi. Problema acum și întotdeauna se pune: cum învățăm un tânăr să nu profite de o tânără care a băut un pic mai mult și cum pregătim tânărul să poată discuta cu prietena lui sau cu unul dintre părinți despre faptul că poate ejacula precoce pentru că își iubește prietena mult și nu își poate controla corpul îndeajuns de bine de emoție.

Pentru noi e spaimă mare, dar Otilia are dreptate când spune trebuie regândită sexualitatea, trebuie regândit modul în care judecăm noi, ca părinți, sexualitatea prin prisma trecutului nostru. Să ne luam la puricat și pe noi, dacă știm lucuri despre sexualitatea părinților noștri. Ar trebui să știm acum, pentru că subconstientul ne spune să fim loiali modului în care au dezvoltat ei relațiile lor. Și nu e ok. Noi suntem diferiți de părinți, avem și lucrăm la relații diferite de cuplu, de părinți. Trebuie să ne rezolvăm traumele noastre privind felul cum am fost crescuți cu povestea sexului. Și da, trebuie să acceptăm că ne este greu să vorbim despre sex, totodată să fim și îngăduitori cu noi.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – educaţia sexuală în familie

Conversațiile cu copiii nu se rezumă doar la una singură și mare, detaliată și gata. Asta e, răsuflu că a trecut și copilul se descurcă. Conversațiile cu copiii să fie multe, chiar de câteva secunde. Uite, Otilia spune: poți începe cu Pișpirel sau ce carte ai ales tu și să lași discuția să curgă.

Discuțiile despre sex nu sunt serioase, nu sunt grave și cu zâmbetul și râsul ținute în frâu așa cum ne punea profesoara de bio la lecția respectivă. Ba din contră sunt distracție, râsete, în acest mod părintele construiește deschiderea și dacă copilului i se pare amuzant, râdem cu ei. Să vadă la noi asta, că nu ne este frică, rușine.

Cuvintele care descriu organele sexuale: penis, vulvă, vagin nu trebuie să aibă jenă în felul cum le spunem. Copilul o simte. Mi-a plăcut ce sugestie a făcut Otilia. Să le repetăm noi până devenim stăpâni pe ele și dacă ne vine să râdem, putem exersa cu cineva. Cum ar fi să ne întâlnim în parc și să repetăm pe bancă eu și prietena mea. Iată că este ok. Ajută.

Putem folosi și denumirile populare, sau cum spune bunica, aici fiecare poate folosi denumirile lui atâta timp cât le intercalează cu cele științifice.

Prin urmare, educația sexuală începe cu denumirile părtilor corpului.  Apoi, corpul copilului este prețios. Să știe asta și să îl prețuiască ca întreg, nu pe bucăți. Organele sexuale fac parte din el și așa cum are grijă de față, așa va avea grijă și de ele.

Le spunem cum se fac copiii, ca în cartea cu Pișpirel, apoi înspre 8-9 ani discutăm despre explorarea dorințelor sexuale. Tendința multora este ca discuția să devină moralizatoare. Nu! Tragem aer în piept, și așteptăm să ne treacă nouă frica, deoarece  morala închide comunicarea.

Copiii au acces la pornografie sau video-uri, cărți cu tentă erotică. Copiii știu mult mai multe decât credem noi. Nu sărim cu morala, ne calmăm, purtăm discuția lejer când suntem pregătiți, nu atunci în clipa aia, sub presiune. Subliniem ideea că ceea ce văd nu este real, corpurile celor care fac astfel de lucruri sunt alese. Discuția are menirea să îi pună  pe gânduri, să pună cap la cap niște emoții, cum că mesajele transmise sunt superficiale, sunt ca să vândă. Realitatea este diferită și ei pot să ajungă la concluzia asta, prin comunicare deschisă. Și pot să evite agresiunile. Cunoscând realitatea ei pot realiza când li se pregătește o agresiune și pot spune și altcuiva despre asta.

Dacă vine copilul cu nu știu ce video trăsnit, la care ne uităm cu greu, dar e musai să ne uităm, îl ajutam să treacă de starea de freeze, de șoc. Și râdem cu ei, să fim șocați împreună, vizionăm cu ei, pentru ca  imediat după, să poată pune întrebări și să fie deschiși. Să nu tăiem dialogul din fașă.

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume – începuturi de dialog

Mesajele subtile sunt multe și încercăm să fim atenți să nu ne scape. Cuvintele, propozițiile pe care le spune, preluate de la școală, din vreun film – sunt începuturi de dialog. Ca de exemplu – La ce te duce cu gândul cuvântul ăsta? Ce părere ai tu? Pentru copil este important să aibă o părere și să o poată comunica ție ca părinte.

Să nu ne temem să vorbim copiilor, să ne cerem scuze că nu am avut curajul să vorbim cu ei despre asta. Din cauză că noi nu am fost bine pregătiți de părinți dar ne-am fi dorit. De aceea ni se pare greu. Mie îmi va fi greu. Loli nu e pregătită pentru următorul nivel, ea știe deocamdată părțile corpului și că pe linia de sub buric a venit pe lume. Ascult mesajele ei și sunt atentă la ea.

Discuția pentru cei un pic mai mari, cu care nu am continuat mai departe de povestea lui Pișpirel, se poate continua așa:  Uite am citit și eu, documentat, am prins curaj și vreau să vorbim. Știu sigur că tu știi multe, dar uite vreau să vorbim, să știi și de la mine. Discuțiile iau din doza de rușine, acolo unde apare, dacă împărtășim situații similare (ex. când a venit menstruația, despre masturbare). Îi asigurăm că toate sunt ok, eu, amica mea am trecut prin asta și e bine, putem vorbi despre asta. Întotdeauna punem accent pe lucurile pozitive, pe bucurie și în același timp să îl pregătim și pentru situațiile de pericol.

Limbajul însușit de penis, vulvă, vagin pun copilul în postura de a fi mai puțin atacabil de un agresor sexual. Un agresor va da înapoi când dă peste un copil care știe ce este penisul sau vaginul. Este clar că va spune cuiva, discută lucrurile astea, nu le ascunde. 

Un joc pe care îl face Otilia cu copii și care poate fi preluat cu succes de fiecare – Oameni cu gânduri ciudate . Este un joc ce se potrivește de la 4 ani, și se începe cu lucuri care afecteaza siguranța și după ce devine evident ce e periculos și ce nu e, se continuă cu există și oameni care afectează siguranța. De exemplu: Dacă las robinetul să curgă, e periculos sau nu? Dacă un necunoscut îti aduce bomboane, e periculos să te duci la el acasă? Dacă te pune să speli pe jos, e periculos? Dacă te pune să îți dai pantalonii jos, e periculos sau nu? Într-un mod jucăuș le spunem copiilor că există agresivitate. Vor fi speriați. Îi îmbrațișăm, liniștim și subliniem și partea bună, frumoasă. Există și partea urâtă, dar și partea frumoasă a sexului. Tu copilul meuai apărut așa. Oamenii se iubesc, fac sex, corpurile lor stau apropiate și e ok să își arate iubirea stând îmbrățișați sau sărutandu-se pe stradă.

E greu să fim deschiși și ni se pare că nu suntem niciodată pregătiți pentru astfel de discuții. Este important pentru copiii nostri să aibă relații sănătoase cu ei și ceilalți. Suntem documentați, citiți și deși facem ca la carte, tot nu suntem pregătiți. Este ok, atâta timp cât nu închidem dialogul și le arătăm copiilor că e bine că noi putem face asta cu ei, deși ne este greu.

Și mie mi-e teamă că am să mă bâlbâi și am să transpir, dar am să urmez sfatul Otiliei – am să râd cu fata mea, am să mă strâmb și să mă oripileaz ca să fim sincere și deschise și sănătoase și reale când vine vorba despre penis, vulvă, vagin, sex.

4

Bilanţ după 4 luni de grădiniţă

Din august și până acum Loli a probat 3 grădinițe, și dacă te gândești nu sunt chiar 4 luni, calculul îl fac după 4 luni de stat într-o singură grădiniță.

credit photo: unsplash.com

Timp efectiv petrecut la grădiniță nu însumează 4 luni, din motiv de tuse, muci care au ținut o lună și jumătate, plus zile când a venit mamaia și nu a vrut să servească grădinița. De dragul bilanțului, calendaristic sunt 4.

Nu o să vorbesc despre grădiniță, în sensul de personal și activități, deoarece îmi trebuie un post separat, ci despre cum a evoluat copilul în urma intrării în colectivitate. 

1. și-a îmbunătățit limbajul, formulează cereri, dezvoltă (folosind cuvinte) cu ajutor o acțiune imediată sau dorită.

2. răspunde la întrebări simple și nu se ascunde după piciorul meu sau cere în brațe sau pune capul în piept.  Are răspunsul pentru Ce faci? Sunt bine. Fac …ce face în momentul respectiv. Unde ești? Cu localizarea exactă și uneori cu indicatori de spațiu – sub, pe, înăuntru.

3. îi recunoaște pe colegii de grupă, în afara clasei, pe hol, la dulap, îi invită la joc pe nume

4. stă la măsuță, stătea și acasă dar s-a redus frecușul mă ridic și iar mă așez

5. recunoaște educatorii grupei ei și pe cei de la alte grupe. Interacționează cu copii de la grupele mari, se lasă îmbrățișată (sunt 2 gemene care o iubesc tare și se bucură când le vede), duce o conversație minimă cu ei

6. are preferințe pentru sala de clasă (sunt 2 spații în care se țin activități, cea în care a stat prima dată când am vizitat grădinița este favorita ei.)

7. se implică în activitățile de grup, cooperează la sarcina de lucru și uneori surprinde prin implicare

8. mănâncă mai bine

9. face scenarii și jocuri de rol mai elaborate

10. cere la toaletă

Nu-mi vin altele în minte acum. Mai sunt. Este clar un progres.

Mi s-a confirmat ceea ce scrie la text book și câteva lucruri din experiența altora.

Fiecare copil se dezvoltă diferit, comunitatea îl poate surprinde în momente diferite ale evoluției cognitive. De aceea unul poate se plictisește și nu se simte atras de activitățile educatorului, deoarece acasă a avut posibilitatea de a participa la ateliere sau cursuri cu joc în comun cu alți copii, altul este avid de orice implică joc de care nu a avut parte acasă și îi place compania (are frați sau îi vine natural), alții nu se adaptează la nicio activitate din prima și au nevoie de încurajare.

Pentru fiecare copil intrarea în colectivitate vine cu frustrări, cu momente bune și cu achiziții. Toate sunt benefice, noutatea și lucrurile contradictorii ajută mult la dezvoltarea și conturarea personalității lui.

credit photo: unsplash.com

Grădinița perfectă nu există, amendamente eu voi avea oricând. Țin cont de nevoile copilului meu, de emoțiile lui, de dorințele lui. Învăț să recunosc situații la care copilul întâmpină dificultăți, povestesc cu el, nu uităm de conectare și timpul lui special cu mine sau cu tati.

Comunitatea nu e de speriat, și o spun după aceste luni de gânduri, de temeri că nu am ales chiar ce e mai bine pentru copilul meu. Fiecare copil are dreptul de a fi integrat într-o formă de educație care să îi permită să atingă niște milestones-uri. Fără competiție inutilă și așteptări nerealiste de la sistemul educațional ales. Contez pe comunicarea deschisă familie – grădiniță și pe latura umană a specialiștilor.

În cei 3 ani de viață ai fetei mele am învățat că dacă plec de la ideea că nimeni nu e îndeajuns de bun pentru nevoile ei, ajungem la momente de stagnare și de frustare. Eu știu de ce are nevoie, lucrez cu nevoile ei, dar aleg să o las și pe mâna celor specializați să facă asta. Mental, ne face bine la amândouă, și asta contează. Să revenim una la alta pregătite, cu experiețe pe care să le împărtășim și să le interiorizăm în mediul nostru.