0

Timp pentru joacă

În zilele în care vremea e prea ploioasă sau viscolește rău ai ca opțiuni, dacă totuși te încumeți, teatrul, un loc de joacă indoor, un atelier, o vizită la mall. Dacă vrei la căldură, poți sta liniștit între pereții tăi și să nu cauți expres idei de joc, de stat degeaba, dar să ai parte și de timp pentru joacă, relaxare, conectare. Vin natural, de cele mai multe ori. Rele sunt zilele acelea când boțul e mucos, tușeste, și la fel de rele cele când, chiar dacă ai vrea să ieși, te-a prins și pe tine ceva că abia poți să te cari mai mult de câțiva cm de lângă pat. Nu mai zic de copilul cu dispoziție ca vremea. Daaar avem nevoie ca de apă să ne revenim, să alungăm orice ne supără de…

Timp pentru joacă-nevoia de conectare

Chiar dacă în toate zilele citate mai sus aș citi sau m-aș uita la tv, poate și la emisiunea lui Iulian cu fierari și cuțite, se întâmplă fix așa:

  • dacă citesc ceva, musai să fie și Loli implicată, oricât de lungi i-ar fi lumânările de la nas. Nu cumva să citesc beletristică, în legea mea, iar Loli cartea ei. Ea vrea să citesc doar tartea Loli (adică cartea ei, oricare ar fi ea în momentul ăla). Și asta fac, deși nu am tragere de inimă la început, numai că ea bate din palme și ce frumoasă mi se pare apoi cartea ei 🙂
  • dacă deschid tv-ul vrea sene (desene), a rezistat vreo 2 ori pe canalul cu animăluțe, nu e încă fun documentare. Cum de ceva vreme s-ar uita în disperare la Prietenii cățeluși, la turse (Mickey și piloții de curse) am făcut program când, cum, cât privim în televizor (mă rog, e muncă în desfășurare, cu proteste de rigoare). Dacă ne uităm la ceva, ne uităm împreună, nu doar ea și eu sunt prin alt ungher al casei.

De când merge la grădiniță nu am reușit să mai punem la cale activități funny, pe nevoi de motricitate, cogniție și nici eu nu am inițiat jocuri noi, elaborate. Vine obosită și ne lăsăm duse de val.

Asadar:

  • Dacă simte nevoia de liniște, joc calm cere plastilina sau culorile finger paint. O las să își facă de cap. Uneori cere cărți sau cartoane.
  • De cele mai multe ori trecem pe la librărie, în drum spre casă, de unde luăm fie ceva de decorat, fie forme din spumă, un ceva cu care să ne jucăm, să dezvoltăm o idee de moment. Le las la vedere și o las pe ea să mă invite. Mami, ata! Și încropim ceva ad-hoc.

Timp pentru joacă- jocuri

Ca să exemplific:

Joc cu forme: recunoaștem forme și culori lejer, no pressure, e destul de edgy după o dimineață la grădiniță și nu mai vrea reguli. Eu desenez, ea caută și lipește.

– Culori și desen – îi place mult. Cere foaia și eu desenez diverse, ea colorează și cere ajutor ca să nu depășească. Doar la primele, apoi gata! Se dezlănțuie muult pe lângă.

 

Săpatul după dinozauri – Aveam de mult 2 cutiuțe mici – diging set (nu cred că avea răbdare pentru un set mare) cu cranii de dinozauri de descoperit. Am vorbit eu acolo despre arheologi, săpături arheologice, creaturi dispărute. Nu știu dacă a emoționat-o vreun pic, știu că mizeria și tot procesul de descoperire i-a plăcut mult. Nu a fost interesată de lipit și montat craniul.

Plastilina – După ce o frământă și taie felii până se plictisește (de fapt, cred că ajunge la punctul în care și-a ordonat gândurile ei după  prima jumătate a zilei, după grădiniță, somn de prânz) cere să mă implic. Eu conturez, ea lipește sau recunoaște desenul și lucrează cu plastilină pe el.

Contur după șablon – Șabloanele le avem tot timpul la dispoziție. Îi place mai mult să bage degetele prin ele și să se uite prin ele, ca printr-un binoclu. În fine, face conturul cu limba de-un cot afară. Are gestică de desen când se concentrează :)))

Cutia luminoasă merge în zilele ploioase când în casă e mai mult întuneric și e foarte versatilă. Nu e nevoie de pregătire pentru joacă, scoți carioci, mărgele și lași lucrurile să meargă.

Înainte, pe lângă usual stuff (joc de voie, cum s-ar zice) gândeam activități pe nevoi, le pregăteam din timp, o pregăteam și pe ea. Am exemplificat lucrurile de mai sus drept idei ce nu necesită pregătire cine știe ce. Sunt sigură că nu sunt noutați pentru vreunul dintre voi. Merg pe orice vreme de stat sau nu în bârlog.

Timp pentru joacă -jocul cu copilul/timpul cu tine

Cu lejeritate, orice joc, indiferent de nevoile de joc se poate îndrepta spre ce te interesează ca însușire abilitate, exersare. Și nici nu îți trebuie cine știe ce materiale și pregătire specializată.

Uneori eu simt presiunea de a lucra chestii cu Loli, să exersez în plus una alta, să o duc să experimenteze singură ateliere, jocuri. Dar nu e must să lucrezi printr-un joc predefinit o nevoie a copilului sau să urmeze cursuri după cursuri (doar dacă există o nevoie specifică și asta trebuie să facă).

Am punctat lucrul de mai sus pentru că recent o prietenă (care ține ateliere) povestea despre disperarea părinților de a duce/ face cu copilul cât mai multe cursuri, ateliere, cum e o adevărată alergătură și competiție în a antrena mintea copilului. De către alții, de cele mai multe ori, micșorând timpul cu el, conectarea cu el și orice nevoie a lui.

Este foarte bine că avem resurse pentru asigura experimentarea unor lucruri inedite pentru copil, care să nască pasiuni, să le hrăneasacă, numai să nu uităm că timpul lui cu părinții, cu părintele este la fel de important. 

Oricât de interesant o fi să facă nu știu ce atelier sau joc, dacă tu nu ești acolo, nu atelierul îl va ține minte, iar dacă timpul lui cu tine s-a rezumat doar la șoferia casă – atelier și invers, sigur că asta îți va spune când va fi mare. Iar dacă butonezi telefonul alături, nu ești acolo, deci nu e timpul lui cu tine.

4

Când jocurile nu te ajută. Ce faci? 

Stăteam de vorbă cu o prietenă și cum nu ne-am auzit de ceva vreme, le-am luat pe rând: statul la oală, grădinița cu stat/nestat, educatori, răceli, vizită medic, soți plecați în delegații etc. Cum le-am gestionat sau nu, astfel încât să ajutăm copilul să fie echilibrat, cooperabil, cum am încercat să facem lucrurile lin, cu joc aplicat pentru situația dată, cu empatie și să ajungem acolo, la rezultatul dorit.

Sună ca la matematică? Ar fi fost simplu dacă era cu teoremă și aplicarea ei. Dar în parenting nu e.

Și cu fiecare joc și carte citită despre cum să gestionezi momentele care necesită lucru, pe lângă bucuria reușitei, ai parte și de momente multe de frustrare. Și fiecare stare vine la pachet cu foc nervos, mistuitor, care te umple și de plâns în baie și de vină pentru că nu poți ajuta copilul.

Povesteam despre cum aplicăm jocuri și încercam să aducem atmosfera calmă și zen și potrivită pentru un joc care să ne elibereze de stres și să ajute copilul. Și ce să vezi, nu doar mie mi se îmtâmplă. Nu funcționează, în anumite zile! Și mie, lately, când nu mă ajută deloc ce scrie acolo în a nu știu câta carte de cum să.., îmi vine să arunc întreg raftul la gunoi. Și bolborosesc pe fiecare în parte – pentru cine au scris toate astea dacă fix la copilul meu nu se aplică. Nici intuiția, aia pe care o predic eu, pare că nu ajută când am obosit. Nu văd deloc clar și nici natural nu-mi vine vreun gând salvator. Și în frustrarea mea, cine se mai frustrează? Copilul! Da, și dă tot ce poate, că și el a acumulat și simte că e nevoie de schimbare, numai că încă nu poate.

Când nimic nu mă ajută, ce fac? Trag un plâns bun și o iubesc mai cu foc? Da.

Când mă apasă pe toate butoanele și simt că explodez, mă uit adânc la ea. E așa toată suavă și neîncărcată, pentru că doar învață viața, și mă dezarmează. De ce aș umple sufletul ei cu nimicuri frustrante când emană iubire și bucurie cu toată ființa?

Eu să învăț că ea știe momentul când e pregătită. La mine să exersez răbdarea și încrederea că poate. Nu știu cum e la tine, dar pentru mine este greu uneori, că mă simt presată de timp. Cad pradă vechiciunilor de genul – ești mare acum, trebuie să faci asta și asta, de spui că mâine se termină și copilul meu rămâne blocat acolo și așa mă apucă o teamă. Mă scutur ca de mătreață când ajung la vorbe de astea, îmi trag palme în gând, să îmi revin.:))))

Revin la – când jocurile nu mă ajută, ce fac?  Trag un plâns bun și iubesc mai cu foc!

2

Bună ziua și la revedere

Cineva a zis la un moment dat – saluți din plăcere. Nu mai știu cine și sunt foarte de acord:

– dacă vorbim de stația unde așteptăm metroul – mulțimea nu are nevoie de interacțiunea asta politicoasă, chiar dacă îți face plăcere să saluți – doar să faci loc și să nu calci oamenii

– dacă te gândești la vecinii de scară, pe aceia pe care îi întâlnești des și care după al 4-lea salut nu reactionează – bună ziua căciulă, stăpânul n-are căciulă. Data viitoare tac mâlc și mă fac că plouă la tine și cum soarele e pe aleea mea, nici că îmi pasă.

Și exemplele pot continua.

credit photo unslpash.com

La grădiniță e ca la gară. Parcheaza trenul, pleacă trenul. Na copilul, pleacă cu copilul. Nu-i cunosc pe părinți, între dat copilul și pup-pup muah, și vorbit cu educatorul, nu e timp. CLAR!

La grădinița Lolitei cu o singură mămică am interacționat pentru că fetele noastre au început cam în același timp și cu ea apuc să schimb zâmbete, 2 vorbe din mers sau ne salutăm pe repede când  mergem în sesuri opuse. Ne salutăm, nu trebuie să devenim confidente! Cu restul, doar la mine se deschide gura!

Știm cum e dimineața, cu toții suntem pe grabă, unul intră să lase odorul, altul iese precipitat – să nu cumva să trebuiască să se întoarcă. Și aproape dăm unii peste alții, și cu scuze și fără și…

fără bună ziua. Asta e un wow, de care încă mă minunez, nu e un wow ok.

Nu se dă binețe oameni buni, zici că sunt toți amortiți la corzile vocale. Pot înțelege grijile copleșitoare, dacă eu nu le înțeleg atunci cine, pot înțelege graba, că doar banii nu se fac stând pe loc, dar nu costă nimic un salut. Salutul între părinți zero, cu educatoarea n-ai încotro, că doar cu ea lași copilul, nu?  Bună ziua, la revedere, o zi bună! Greu tare!

Degeaba spui copilului: ai salutat? Hai, spune, bună ziua! dacă nu aude asta de la tine.

Copiii nostri merg în aceeași loc unde se pun bazele educației în colectivitate, se joacă în aceeași curte, chiar dacă au vârste diferite. Educația începe și cu bună ziua. Acolo în comunitatea în care stai, interacțiunea nu trebuie să lipsească. Copilul ce vede când vii și pleci dintre oameni? În primul rând nu vede siguranță, de politețe nu zic. Nu aici bat eu.

Acest du-te vino fără să încep cu bună și pa, îl duce în atemporal. Te miri de ce plânge disperat? Da, locul unde îl duci e ca o țară străină. Unde nici tu nu cunoști limba, dar îl arunci acolo.

Și da, face bine, un simplu bună ziua, chiar de la intrare, de la poartă. Dacă e cineva, evident😄

20

Experienţa noastră (neplăcută) cu o grădiniţă Montessori

De când am auzit de pedagogia Montessori, ideea de a da copilul, după 3 ani, la o gradiniță Montessori a prins rădăcini. Am citit principii, am descoperit materialele cu care se lucrează, am stat de vorbă cu persoane instruite să susțină activități Montessori și să lucreze după metoda Montessori. Am purtat conversații cu părinți din grupuri, comunități care au ales pedagogia Montessori pentru copilul lor tipic dar și pentru copilul cu nevoi speciale.

După experiența noastră nu contest calitatea pedagogiei Montessori, ci modul cum interpretarea acesteia ne-a afectat pe noi, la grădinița Montessori aleasă pentru copil.

Nu contest rezultatele acestei grădinițe în ceea ce privește actul educațional pentru ceilalți copii din comunitățile lor, ci modul în care au renunțat la copilul meu după o jumătate de zi.

credit photo – unsplash.com

Am fost profesor 3 ani de zile, pedagogia clasică din cărți și experiențele din clasă diferă mult, iar cursurile care se fac ca să te numești profesor sunt depășite și deloc racordate la psihologia copilului și realitatea societății românești. Racordarea necesită multă muncă, răbdare, empatie. Prin urmare, probleme de racord, să zicem, pot apărea și pentru cei care se atestă într-o pedagogie Montessori, nouă de altfel pe plan educațional la noi în țară. Eu nu aș fi renunțat așa ușor la un elev, copil. Dar nu despre asta am să vorbesc în continuare, ci despre experiența noastră de câteva ore într-o grădiniță care se dorește a fi Montessori.

Cine a trecut chiar fugitiv sau a citit mai mult din scrierile mele simte sinceritatea, realitatea experiențelor împărtășite. Nu vorbesc din auzite și descriu fără să îmi fie teama de adevăr și emoții. Exprim autentic, fără nuanțe și onduleuri care să dea bine la citit. Scriu așa cum aș vorbi cu oricare dintre voi.

Cine a parcurs un pic mai mult din poveștile Cu și despre Loli știe că ea a crescut în ritmul ei, că iubește culorile și orice poate modela, picta, lipi, că vorbește mult cu zâmbetul și privirea, și că adoră să facă echilibristică pe toboganele și barele din parc.

Am avut emoții mari cu începutul grădiniței, nu în sensul de frică de despărțire ci exact de ceea ce ni s-a întâmplat. De sistemul educațional ales, cu tot ce presupune – de la adaptare până la progres academic.

Noi am rămas la adaptare sau eșuatul ei, de fapt. Adică la următoarele transmise telefonic în după-amiaza zilei (singurei) în care am fost la grădiniță.

copilul dumneavoastră nu se potrivește comunității 3-6 ani (din punct de vedere motric, cognitiv), și se recomandă comunitatea 2 ani – care în cazul lor nu avea educator specializat Montessori. Motivul pentru care am ales grădiniță a fost pedagogia, educatorul care teoretic era pregătit, și pentru că nevoile fetei noastre ar fi fost satisfăcute din punct de vedere educațional într-o astfel de comunitate, adică 3-6 ani. Și ni s-a confirmat asta de către educator la întâlnirea de dinainte începerii grădiniței. Prin urmare, educatorul a avut ocazia, înainte de prima zi la grădiniță, să o cunoască, să interacționeze cu ea. Știa motivul pentru care am ales predarea Montessori, a fost informat despre copil și nevoile lui educaționale.

Bun, celelalte recomandări:

pe baza observațiilor educatorilor și a medicului instituției care a primit doar un scurt brief asupra istoricului medical al mândrei, ea nu poate continua lucrul alături de copiii de 3-6 ani (intervalul 8-13, cât Loli a stat mai mult pe hol!!!).  Eu cu 3 doctori în familie știu sigur că un medic pediatru ca să poată emite o părere privind parcursul educațional al copilului are nevoie de competențe în psihologia copilului și psihiatrie pediatrică. Are nevoie de informații medicale și evaluări specifice. Nu de 5 minute de stat de vorbă cu părintele și evaluat din ochi copilul.

educatorul nu a putut să implice copilul în nicio activitate. 

copilul deranjează activitatea celorlalți copiii, deci se recomandă scoaterea din comunitate 

– pentru că plânge foarte mult deranjează activitațile și nu poate sta în comunitate

Ultimele afirmații nu le comentez că sunt grăitoare pentru cine are copil la grădiniță.

Toată comunicarea aceasta a fost făcută de către o persoană care nu a fost educator prezent la comunitatea 3-6 ani, în ziua respectivă.

Educatorul, cel care a interacționat cu Loli, nu a avut curajul să poarte discuția aceasta. Cât timp am fost acolo în grădiniță mi-a transmis doar că pentru prima zi – totul era ok.

Orice evaluare de bun simț se face după câteva zile, după încercări, niște criterii care nu pot fi bifate și care indică recomandările ulterioare. Și face to face cu părintele, nu la telefon. 

Câte ore sunt de la 8 la 13? Cât timp a petrecut copilul în clasă? Vă zic eu, nici un sfert.

Sună a discriminare? Da! Maria Montessori nu cred că ar fi pus bazele unei pedagogii dacă ar fi discriminat copiii. Educația centrată pe copil, antrenarea abilităților naturale, formarea de comunități unde copiii pot învăța unii de la alții înseamnă să nu discriminezi.

Maria Montessori nu ar fi pus bazele unei educații așa minunate dacă nu ar înțeles că empatia este esențială în integrarea unui copil. La 3 ani, 6, 7, 20, 30, chiar 40 ani integrarea într-un loc, sistem se face cu empatie, cu respect, nu cu indiferență. Copilul este pregătit să intre într-o comunitate dacă educatorul este pregătit să îl primească, pregătește comunitatea. 

Când nu stăpânești (doar așa pot să explic eșecul lor) sau interpretezi greșit instrumentele prin care poți ajuta copilul să rămână în clasă, nu poți concluziona că nu se integrează.

Fata mea este specială, dar nu chiar atât de specială încât să închidă ușa liniștită, cu pa-pa mami (3 ani și 4 luni) și să se apuce de studiat materiale cot la cot cu copii pe care i-a văzut prima data. Iar când o aduci la părinte imediat ce a dat semne de frustare, fără să încerci să o ajuți, nu e deloc Montessori. Cu un educator principal și 2 asistenți te aștepti să încerce să lucreze cu ea. Să nu renunțe.

Eu știu pe de rost teoria cu adaptarea, am scris aici și aici, știu că durează, știu că poate în fiecare zi o poți lua de la capăt cu jocurile și explicațiile care să îi dea confortul și liniștea de care are nevoie pentru a rămâne la grădiniță. Eu mi-am pregătit copilul și nu mint. O cunosc, știu ce o copleșește, știu când plânge alintat și când e speriată. Știu, că și mie, mi-e greu să  ajung acolo încât să înțeleg totul din prima, să empatizez și să liniștesc. Știu sigur, atunci când mediul este cald, educatorul simte copilul, când pe lângă fermitatea și ordonarea de care se tot amintește în Montessori, nu bate crivățul, poți integra un copil, nu abandona. Nu am cerut să o iubească, nu cred că își dorește careva ca educatorul să îți ia locul, dar un efort minim de integrare din partea lor era necesar.

Tind să cred că nu au vrut să se complice, li s-a părut greu și ca să îmbrace frumos totul au făcut recomandarea pentru comunitatea celor mici. Cu care, poate, zic poate, aș fi rezonat în proportie de 50% dacă nu aș fi fost acolo în prima zi. Dar oricât de frumos și mieros ai încerca să spui cele de mai sus recitând din principii Montessori, pe care le interpretezi după bunul plac, nu face lucrurile ok. Montessori nu e doar pedagogie elitistă, nu din ce am citit eu. 

3

Piatră grea pe sufletul meu

Grădinița este piatră grea pe sufletul meu. Începutul școlar al fetei mele mă înspăimântă. Eu nu mă gândesc la adaptare, la statul după ce plec eu, adică mă gândesc, ce mă roade pe mine este atmosfera de acolo și planul educațional. Dacă nu se potrivește nevoilor ei, dacă o va face temătoare în forțele ei. Noi încurajăm copilul, îi povestim situații care o vor încerca, dar acolo nu suntem prezenți cu urechile, poate doar cu privirea (dacă au camere, însă nu poți sta geană). Nu o pot încuraja dacă are nevoie, nu știu dacă va fi ajutată să gestioneze situații. Oricât ai face schema acasă și oricât de bun exemplu ai fost, acolo e altceva. 

Și nu vreau să îi transmit fricile mele. Faptul că Loli a avut un traseu greu la început care, spre fericirea noastră, s-a ușurat, cumva, ne-a pregătit. A pregătit-o și pe ea. A învățat multe, mai are și lucuri care necesită clarificare, asta pentru că mental încă nu e pregătită. Se va întâmpla.

Pe mine mă macină alegerea pe care o fac pentru ea. Dacă nu iau hotărârea care trebuie și ea nu va putea să îmi spună ce nu funcționează pentru ea. Semne îmi va da sigur, dar dacă nu le înțeleg pe deplin și se va închide în ea. Drumul, distanța, mâncarea, jocurile, stresul ei legat de schimbarea rutinei sper să nu ne aducă la piele și os și regrese.

Fetița mea e un om mic cu suflet mare și forță cât pentru 2. Greutatea o rezolvăm noi, celelalte nu vreau să stagneze, vreau să crească, să se descurce între oameni mici ca ea, să poată realiza/gestioneze momente și activități. La fel și cu adulții.

Se vorbește mult despre adaptare, costurile care vin cu mersul la grădiniță, cum a făcut unul altul despărțirea în pragul clasei, meniul cu pros and cons. Da, da, este greu pentru toți. Și empatizez cu toți părinții.

Dar.…Eu nu lăcrimez dacă nu îmi spune pa de 10 ori și nu îmi dă drumul ușor. Știu că am discutat de acasă planul, știu că e deschisă să nu renunțe la statul cu copiii, iar dacă m-a trimis acasă nu mă uit de nspe ori în urmă ca să o panichez și să se îndoiască de ceea ce facem. Plec încrezătoare, pentru că așa rămâne și ea.

Costuri sunt indiferent unde începe copilul să lucreze fișe, puzzle-uri. Se merită? Pentru unii da, pentru alții îndoiala crește de pe o zi pe alta. Aș vrea ca pentru fata mea să merite tot. Și costul, și drumul, și felul învățăturii. Oare e posibil?

Meniul se pare că se poate adapta. Problema este la moața din dotare. Mâncarea a fost și este una dintre probele noastre de foc, pentru că nici foamea nu o aduce la masă. Și, trust me, am încercat multe, masa nu e momentul ei tot timpul. Are și momente wow când viața e roz și kilogramele ei se îmbunătățesc. Sper ca acolo printre copii să o cuprindă efectul de turmă și mâncarea să capete gust când e la comun cu alți prichindei.

Educația, aia din colectivitate, aici e buba mea. Face sau nu față programului, educatorilor și pruncilor de vârstă ei. Este acolo unde nevoile ei vor fi împlinite/suplinite sau bate pasul pe loc, va fi doar agitație și oboseală, prea puține achiziții.

photo credit unsplash.com

Oare ea are nevoie doar de blândețea educatorului, dar care nu o frustrează educativ dincolo de limitele ei ca să învețe, să producă noutate în ea, chiar dacă se teme? Azi totul e cu blând și ferm, și sunt de acord. Sunt de acord și cu limitele în aceeași blândețe și fermitate. Nu sunt de acord cu amestecul de trenduri în educație, fără obiective clare, nici cu abordarea care diferențiaza pe cel ce reușește din prima și cel care are nevoie de ajutor? Știi, aici, la ultima, cine nu e bine antrenat în a vedea potențialul copilului, va greși. Cunoști video-ul cu asocierea de mici secvențe din filme care se potrivesc unor texte de genul: așa arăt eu când cineva se comportă inadecvat cu copilul meu. Așa și eu. Devin Hulk!

Dar pe lângă asta trebuie să explic și copilului și, totodată, să-l ajut să gestioneze. Eu fac asta, dar câte locuri voi ajunge să schimb ca să nu trebuiască să lupt cu 5-10 mentalități de educare?

photo credit unsplash.com

Va fi greu, poate chiar mai ușor decât mă frământ eu. Vom vedea. Drepturile educaționale ale copilului meu vor fi prioritare pentru mine. Va fi educat nu cum vreau eu ci așa cum trebuie, cu respect, cu empatie, cu contradicții care să îl testeze, împingă să evolueze. 

4

Când ai timpul la care ai visat

Stau pe bancă şi am aşa un sentiment de blank. Loli este la grădiniță, a doua zi. Nu sunt stresată, adică oi fi, dar nu mă manifest cum mă ştiu eu. Am aşa un – nu ştiu ce să fac. Şi înainte de grădinița Lolitei aveam multe în plan. Zici că s-a șters lista şi nu mi-a rămas nimic de făcut. Îmi imaginam că voi scrie mii de rânduri dar nu-mi vine un cuvânt să aştern.

Prima zi am așteptat pe aceeaşi bancă. Nu m-am pregătit pentru aşteptarea de 2 ore. Loli mi-a dat voie să plec, a zis că stă cu copiii şi s-a descurcat. Am stat pe singurul loc pe bancă de la umbră, flancată de un grup de pensionare. Am zis să fiu aproape, să ajung repede dacă mă cheamă mândra. Fetele bătrâne au tocat despre vecini şi au hrănit porumbeii şi admirat sandalele luate de acolo de unde le-a recomandat vecina aialaltă. Bune, cu tot cu şosete plasă.  :)))

Au zburat aşa conversații şi eu mă simțeam ca pe altă planetă.

Azi mi-am luat o carte. M-am dus şi acasă. Am spânzurat rufele, făcut supa şi revenit la bancă. E răcoare fața de cele 37 de grade de ieri şi liber pe bănci. Cartea nu e chiar cea mai potrivită, e greoaie, filosofică şi deloc compatibilă cu starea mea de blank. Voi da o raită pe la librărie, în weekend. Vreau ceva fără concepte de viață, filosofii şi teorii greu de digerat. Să meargă pe suflet ca untul pe pâine, lin, soft, plăcut la amintire. Primesc cu drag niște tip-suri dacă ai.

A durat ceva timp să ajung aici. Să stau degeaba, fără Loli, pentru câteva ore. Şi nu e uşor, nu că mi-ar fi dor tare de ea. Îmi este, cu ea ştiam ce aveam de făcut şi de pus în to do listul următor. Acum trebuie să mă descurc singură şi îmi lipsește muza. Data viitoare când o las la grădiniță, o pun să îmi facă planul. Nu de alta, mi se pare că am multe şi nimic de făcut.

Tot aşa a fost la tine?

0

Social Media for Parents sau mama fugită de acasă – cu roz la port și cu toc sub talpă

Încă un pic şi se făcea luna de la adunarea părinților sociali. Dar uite că am apucat să mă adun şi să spun impresii. Însă pe scurt, s-a tot rezumat şi nu aş vrea să repet lucruri.

Bun, am ajuns și anul ăsta la Social Media for Parents și tare mi-a plăcut. Nu pentru că au fost speakeri faini şi sponsori aleși (care au meritul lor, de la care am învățat, evident), nu pentru că nu am apucat să vorbesc cu unul altul, nici poze destule nu am făcut. Mi-a plăcut că am fost fugită de acasă, că mi-am pus cea mai roz cămașă, sandalele pe care le-am purtat de 2 ori de când le-am cumpărat şi m-am simțit bine. Imi plac tocurile, însa nu sunt toc type. Nu ştiu să le port, eu alerg de când mă ştiu şi o pereche de ceva comod tare îmi place. Am scos de la praf rimelul şi rujul. Astea știu să le port.

Am ascultat cu interes, a fost intens și mi-a picat bine la neuroni, am simțit vibe-ul oamenilor pe care îi citesc, cu toate că nu m-am conversat cu mulți.

Ştii, atmosfera se încarcă la astfel de adunări. Pozitiv, energetic vorbind. Se încarcă şi cu aer greu de la prea mult self, image și ego – esteem. Urania Cremene a menționat că se confundă ușor.

La Social Media vezi oameni live, în offline şi e ceva simpatic. Sunt oameni, părinți ca oricare, însă cu spor la condei. Şi creşte admirația pentru că sunt, sub fața de oameni ca mine, ca tine, sunt mult, mult mai mult. Sunt oameni faini, cu idei și proiecte, sunt cei pe care i-ai citit în acord sau dezacord. Nu e musai să cazi pe aceeaşi idee. Tocmai aici e cheia. Fiecare spune ceva şi nu la fel cu altul, cu tine.

Până la SMP de anul ăsta nu l-am ascultat pe Adrian Asoltanie. A fost savuros și mi-a plăcut să ascult cum educația financiară nu este despre bani, ci despre viață.

Povestea blogurilor din ultima parte a fost cu inspirație pentru mine. Admir curajul și motivația unora. Acolo a fost lecția – să ai o idee, să o crești, să devină parte din viața ta.

Mi-aș fi dorit să rămân până la final. Doar că am primit ordin de acasă să nu mai zăbovesc, cum ar fi fost suficientă fuga și e vremea să revin. Loli a așteptat mama roză cu blog ca să îmi povestească că nu i-a fost foame și somn fără mine. Zi ceva. Am scos haina de mama cu blog și am reintrat în hainele de mama Lolitei.

Am ajuns la eveniment cu Miruna – Și Blondele Gândesc şi Carmen – Viața după bebe. Miruna a condus frumos, pe șosea mașina și debate-ul din sală! Pe drum am avut timp de sporovăit despre una alta, în parc fiecare fuge după pruncul din dotare. Ajungem şi la înghețata de care vorbeam, Miruna! Nu am uitat.

Tot evenimentul poate fi văzut aici.

10

Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar ceea ce simt

Nu ştiu cu cine seamănă exact, nu e buclată, nu are șatenul lui taică-său, e ochioasă dar nu aduce cu ochii unuia dintre noi, are gurița aşa parcă desenată, are strâmbăturile ei de te apucă râsul. E fetița mea, pe care nu mi-am imaginat-o nicicum. Şi e frumoasă, şi nu mă minunez- uite ce am făcut-, ci îmi întărește gândul că aşa va fi întotdeauna. Frumoasă şi a mea.

Fiecare pui este frumos pentru mama lui, ştiu, e foarte adevărat, nimic nu ar fi făcut-o altfel în ochii mei. Am făcut-o cum s-a priceput corpul meu mai bine, nu aveam cum să controlez asta în totalitate deoarece sunt chestiuni de genetică. Și-a ieşit bine!

Viața la început e ca la loterie, norocul şi șansa sunt egale până la extragere. Aşa şi cu celula de la care a pornit. Norocul – să fie la momentul potrivit şi șansa – de a ajunge la termen viu şi sănătos. Nu ştiu cum să apreciez, pe cine să apreciez pentru loteria mea, din care a ieșit Loli câștigătoare.

Știu doar că eu am fost norocoasă cu ea. Cu toate momentele rele şi în care aș fi dat ceasul şi universul peste cap şi adunat clipa aia groaznică ca să o nimicesc. Nu ştiu cum va fi viitorul, ştiu că nimeni nu îmi garantează dacă norocul se va termina sau nu. Nici nu îmi pasă. Acum sunt clipele mele, ale ei şi pe astea vreau să le trăim din plin. Nu ca la carte, nu ca în filme ci aşa cum ne pricepem. Să le simt şi eu şi ea, să le facem nu magice, mirifice sau altceva, doar ale noastre.

Nu le am cu dulcegăriile, cu alintatul gen nu pot să stau o clipă fără copil, mi-e dor de mor de parfumul părului lui, nu vreau să le mai am nici cu autoînvinovățirea – să nu îl traumatizez, să nu îl stric pentru că el a venit perfect pe lume.

Copilul simte iubirea şi fără să mă dezintegrez de dragul lui, chiar şi atunci când situația necesită fermitate (fără palme și cuvinte ca palma). Şi ştie, n-ai trebuință de vreo diplomă pentru asta, nu cu atâtea cuvinte câte cred eu că are nevoie, că trăiesc toată dragostea pentru el.

Ştii de ce spun asta? La Loli am stat la pândă, precum vânătorul, pentru fiecare achiziție (milestone) pe care a atins-o, fiecare lucru făcut conștient şi ştiu că, atunci când eu am transmis cu sau fără cuvinte, ea a reprodus exact cum a simțit. Am fost nervoasă, ea a făcut conștient şi instinctiv lucruri care, evident, mi-au agravat starea de nervozitate.  Q.E.D. da, copilul ştie, a trăit exact cum am făcut eu: cu agitație, cu haos de moment. Trăiește şi învață de la tine şi tu ții cârma.

Credit photo: skitterphoto.com

Bun, dacă azi nu am ghidat bine, mâine sigur pot face asta. Nu am starea potrivită tot timpul, nu pretind că sunt bună la reacții, dar nu vreau să trăiesc cu ideea că ceea ce fac îi poate dăuna pe viață. Că o greșesc pentru totdeauna. Nu am cum atât cât ne simțim şi ne întoarcem acolo unde nu facem asta.

Am aşa o presiune când ea face ceva şi e deranjant şi e neînduplecată de îți vine să o înghiți. Şi atunci iar imi pun problema unde am greşit? De ce? E simplu: Pentru că nu ne-am simțit, da. Adică  ea a simțit, eu am pierdut legătura şi am căutat răspuns unde nu e.

Unde voiam să ajung? La nevoia de a vedea copilul şi simți, de a-l lăsa să vadă, oricând, toane, mai puține toane, lacrimi, râs şi să mă învețe, cum îl învăț şi eu. Să le experimenteze, interiorizeze, dezvețe. Toate astea fără vină, fără gândul că eu îl pot strica.

Aşa voi face. Las teoria, care m-a umplut de când am născut, am să practic doar instinctul, ăla bun, de dragoste, ceea ce simt.

10

Fetiţă cu cercei sau fără?

Loli are cercei, cu toate acestea ne lovim des de vai, tu ești o fetiță cu cercei sau fără? Fata mea are cercei, dar nu în ureche, ci în cutie vreo câteva perechi – de la nana, de la bunica, şi cercei care se aplică la cerere.

În weekend-ul dinainte să nasc era programat shopping-ul de cercei. Văzusem şi până atunci câteva modele. Mi se păreau mari, cu sistem complicat şi ascuțit de închidere. Nu eram, sincer, aşa de convinsă că vreau să îi pun cercei. Știam că va fi mică şi urechile ei prea mici chiar și pentru câteva grame de metal. Şi ca un făcut, până să mă decid cu cerceii, s-a născut şi nu am mai avut problema asta, o vreme.

Primii cercei

Eu am cercei de la 6 ani. Soră-mea a zis într-o zi că vrea cercei și tatăl meu a înroșit acul cel mare de cusut şi s-a conformat. I-a făcut găuri şi pus ața roşie ca să se formeze gaura. După modelul de atunci, nu cred că exista pistol de pus cercei în maternitate. Până la înroşitul acului am vrut şi eu. Apoi, după ce i-au dat lacrimile soră-mii, parcă nu mai voiam. Dar am fost convinsă că altă ocazie nu va mai fi şi pe măsură ce voi creste va fi şi mai dureros şi nu o să-mi mai pun niciodată. Aşa că am plâns, am rezistat, apoi după vreo câteva ore eram fericită cu ață roșie în urechi şi zburdam mândră în fața blocului precum un miel cu canafi.

Gândindu-mă la câtă spaimă am tras eu cu găuritul urechilor, mi-am pus problema: dacă o va durea, dacă nu îşi va dori cercei când va fi mare și îmi va reproșa că nu i-am cerut părerea şi i-am găurit urechile perfecte (doar boțul nostru este perfect always). Acum dacă va dori vreodată să poarte, va fi decizia ei.

Citisem multe pe tema asta cu pro şi contra şi erau aşa nişte idei bulversante cum părintele încalcă dreptul copilului, cum alegerea noastră (strict în materie de cercei) îl va afecta sau nu emoțional, îl va traumatiza. Nu pot spune exact dacă ceea ce am citit m-a influențat sau nu în a lăsa să treacă timpul și să nu îi pun cercei încă din primele luni, dar știu, clar, că după primele luni chiar asta nu era o prioritate pentru mine.

Sunt des întrebată iarna, când mergem undeva şi îi scot doar căciula: Nu are cercei? Nu! Acum cu codite şi bretonul moțat nu primesc întrebarea. Iar cu rochiță (iubește rochiile fără să am vreun merit) chiar că nu aduce nicio îndoială în ochiul curios. Ce o fi? Fata sau băiat? Nu am simțit nevoia să pun repede cercei fetei doar pentru a lămuri restul lumii că Loli e fetiță. 

Dacă o întrebi pe Loli cine poartă cercei în casă îți va spune: Mami! Şi Loli! I-am cumpărat niște gablonțuri de lipit. Când vrea cercei îmi indică folia colorată. Îi alege, apoi îi lipesc. Durează puțin purtatul, lipiciul nu e extraordinar, cad în câteva minute. Pentru ea este suficient. Nu își dorește imediat altă pereche, cere alta când are chef din nou de moțat.

Feeling personalizat

Discutam zilele trecute subiectul acesta al cerceilor cu cineva şi am ascultat o teorie, aşa cum îmi spunea persoana cu care vorbeam, nefundamentată, doar feeling personal, care mie, din tot ce am citit şi auzit de la alți părinți şi oameni fără copii, mi s-a părut cea mai frumoasă, duioasă, plauzibilă şi fără a arunca vina asupra deciziei părinților de a pune cercei. Parcă mi-a liniştit cumva emoția NU-ului pe care o am legată pusul cerceilor acum. Şi mi se pare logică cumva, de bun simț.

Prin urmare, iată teoria, citez: cerceii sunt un mesaj de la mamă către fiică. Eu văd bijuteriile ca niste podoabe, care au ca scop celebrarea și adorația persoanei. Şi asta este din antichitate. Cerceii pot însemna printre altele apartenență, protecție. Eu, femeie fiind, și purtând bijuterii aş pune fiicei mele cercei (că despre ei vorbim) pentru a o “împodobi”, pentru a-i marca și întări feminitatea. Apoi, practic gândind, i-aş pune cât de devreme aş putea pentru a trece mai ușor peste asta. Pot spune că ultimele tendinte ale adulților de a-i lăsa pe copii să aleagă chestii (dacă poartă cercei, dacă va vrea rochite, să-și aleagă ce religia vrea etc) nu le împărtășesc sau, mă rog, le-aş dezbate înainte pentru a vedea care e nevoia adultului din spatele acestei intenții. Dar pe de altă parte, a nu pune cercei reprezintă o alternativă la a pune cercei așa că e “fair enough”. 

Variante

Așadar, eu las mândra cu stickere pe ureche până când voi putea purta discuția cu dacă își dorește și înțelege ce presupune întreg procesul – durere, îngrijire, posibile alergii etc. Nu pot acum să trec prin durerile ei. Nu cred că ea nu s-ar descurca dacă i-aş spune Loli, mergem să punem cercei adevărați. Ea este o mână de om și de curaj. Eu nu am curaj să o înțep pentru cercei, pot în schimb să îi transmit toate mesajele despre frumos, despre feminitate, despre cum poți fi frumos, de-a întregul, fără prea multe zorzoane. Şi dacă e musai – vom pune şi cercei, la un moment dat.

Ia dați cu teoriile voastre şi spuneți-mi cum vedeți voi acest obicei.

ps. Părerile sunt diferite, fiecare îşi asumă ceea ce spune şi face atunci când vine vorba de copilul lui.

0

Adevărata sinceritate şi nevoia de încurajare

Adevărata sinceritate și nevoia de încurajare de la cei dragi, de la tine putere fac ca viața să curgă mai lin.

Greutățile tinereții sau drumurile tinereții până să ajungi aici, acum, în prezent, fie te fac să zâmbești dacă le-ai rezolvat, fie te apasă cu vinovăție dacă nu le-ai vindecat.

Mă gândesc cu spaimă, uneori, dacă nu voi reuşi să sădesc în Loli valorile pe care le-am învățat cu timpul, sau pe cele care aş fi vrut să îmi fie mie mai clare la un moment dat. Îmi doresc ca ea să aibă încredere şi fiecare faptă pe care o duce la capăt să fie cântărită, chibzuită, să țină cont de ceea ce contează, să folosească impulsivitatea ca pe o unealtă de creație şi nu de suferință, să empatizeze, să nu regrete.

Mi se pare greu tare, adesea, pentru că nu dețin controlul tuturor emoțiilor mele şi mi-e frică că modelul meu nu o va aduce acolo unde ar trebui. Echilibrată, independentă, curajoasă şi cum nu am reuşit eu.

Știi vorba cu regretele târzii, care sunt degeaba. Nu, nu sunt degeaba. Sunt regrete dar şi adevăruri despre sine prețioase. Unele regrete sunt suportabile, răul nu a fost așa rău, altele le interiorizezi şi te întorci în timp şi chiar dacă nu ai cum cere iertare, o ceri cu fiecare gând.

Îmi dau seama că multe lecții le-am învățat acum, după ce a apărut Loli şi cum nevoile ei m-au vindecat de emoții şi m-au încurajat către altele. Am rememorat fiecare lucru cu care m-am lovit şi nu l-am rezolvat şi mi-am dat seama că şi ea poate să le trăiască şi să nu fie pregătită pentru că nici eu nu o pregătesc bine. Şi sper că voi schimba asta. Am să o pregătesc cât pot de bine.

copil și părinte

Adevărata sinceritate și nevoia de încredere photo credit: www.unsplash.com

Pun tot adevărul în expresia – cea mai grea meserie este să crești un pui de om. Să îl crești frumos, conștient de forța lui şi raportul lui cu restul. Să fie puternic şi empatic, să nu ajungă la vorba – parcă sunt exact persoana care nu voiam fiu. Eu ajung la vorba asta des, mă chinuie că în momentele mele de criză, câteodată sunt exact cum nu mi-am dorit şi grav e că nu am simțit pe moment remușcare. Am lăsat furia să mă îndreptățescă, să mă simt puternică, să cer supunere fără emoție. Nu mă refer la nimic fizic, doar la vorbe. Şi eu ştiu cel mai bine cât de tare dor vorbele, şi cum supurezi la fiecare amintire.

Mă gândesc că orice altă specie pe care vrei s-o creşti, ajungi să o dresezi, îi supui instinctele şi te va asculta. Dar va ieşi la un moment dat din dresaj şi îți va arăta că nu contezi. La om nu poți face dresaj decât cu prețul sufletului lui. Te va muşca mai rău decât orice altă vietate dresată.

Am încredere că mă voi descurca, îmi prelucrez mintea şi sufletul pentru cel mai înalt grad de blândețe şi putere. Pentru mine şi pentru ea.

Am simțit acut nevoia de sinceritate, adevărata sinceritate şi de încurajare, de vorbit cu mine. Nu sufăr de perfecțiune și nici nu mă laud ca să dau lecții. Sunt un om care învață și se bucură de moment. Și recunosc asta.