1

Uite banu’, nu e banul! Scoala de bani – #DPT12

Țin minte că în liceu la materia economie nu stăteam niciodată. Nu era chiul, nu venea profesorul (directorul liceului). Habar nu am cu ce s-a mâncat economia, dacă se încerca prin această materie să se facă educație financiară. Câteva idei ar fi fost bine să le fi știut de pe atunci.

Adevărul este că mai mult de “ai să îți cumperi x lucru când vei avea banii tăi” nu am primit în adolescență drept lecție financiară. Sper că generațiile de acum și ce vor veni să aibă mai multe în desaga lor de tineri adulți când va veni momentul pe cont propriu.

Eu sunt la momentul 0+, de învățăcel și încă îngroș rândul celor care pun Romania pe ultimul loc la educația financiară din Europa.

Bun, ultimul curs al școlii de bloggeri, Digital Parents Talks #DPT12, a fost despre bani, despre cum ne manageruim finanțele și cum vine treaba cu antreprenoriatul.

Bogdan Stefan, Alina Nicolae și Adriana Istrate de la BCR, instruiți în ale programului Școala de bani, ne-au pus la treabă, calcule pe hârtie, să vedem cum stăm cu planul financiar, care ne sunt obiectivele și cum putem să ne ținem de ele.

Ce să faci să nu rămâi fără bani? Iată câteva idei:

– Economisești! Da, pui bani deoparte regulat, în fiecare lună, în ziua de salar, dar nu la îndemână: un cont, un loc de care nu te poți atinge. Și te ții de acest lucru, minim 21 de zile ar fi nevoie să repeți, ca un obicei, acest obicei de a salva niște bani, să devină automatism. Mi-a plăcut cum a spus Adriana treaba asta: “Să nu subestimăm puterea obiceiului” – azi un pic, mâine tot așa, economisirea devine un obicei automat precum spălatul pe dinți.

– împarți și respecți riguros procentajul de mai jos:

– 20% economisești

– 50% cheltuieli curente – să nu rămâi cu întreținerea neplătită 

– 30% – cheltuieli de creștere și dezvoltare pe care îi împarți fair: 10% educație, 10% divertisment, 10% donații, cadouri etc

– pui pe hârtie ce câștigi și cheltuielile zilnice, săptămânale, lunare, și când tragi linie… leșini (la început😃), apoi ții riguros bilanțul. Există aplicații extrem de utile în acest sens. Eu nu țin socotelile (dau raportul cheltuielilor), soțul meu notează tot. Aplicația folosită de el acum este My Budget Book, cu un scoring bun, nu e extra ca design, însă are multe secțiuni de folos, pe care alte aplicații nu le au.  Cealaltă aplicație folosită de Iulian a fost: Money Lover: Budget, Planner, Expense tracker. 

– un exercițiu financiar nu se face o singură dată, se repeta luni la rând astfel încât să aibă relevanță și să identificăm fiecare cheltuială ca apoi planul și obiectivele financiare să poată fi conturate având o imagine de ansamblu reală.

– te gândesti la soluții de venit suplimentar

– dacă vrei sa devii antreprenor începi să strângi bănuți de când ți-a încolțit ideea. Explicația: Fără serviciu și cu o afacere la început, însă fără rezerve în spate = de cele mai multe ori eșec sau și mai multe datorii ca înainte.

– identificarea categoriilor de cheltuieli la care nu ne-am gândit dar care mănâncă mult din buget (mărunțișurile care se adună și, care deși nu pornesc de la prețuri mari, ajung să scadă mult bugetul)

– 3 surse de venit ar fi de preferat să avem, să nu rămânem descoperiți în caz de ceva (pfuuu😅)

– tot la capitolul să nu ne trezim cu buzunarul gol în caz de situații neprevăzute negative – utile ar fi asigurările de viață, pensie suplimentară pilonul II, III.

calculul ieșea cu virgulă:)))

După pauză și revenit de la calcule grele am avut plăcerea să o ascult pe Delia Olteanu – manager birou produse creditare pentru companii, în cadrul BCR și cu 10 ani experiență în gestionarea clienților din microcompanii și managementul produselor de finanțare. Mi-a plăcut de ea, este extrem de efervescentă și pasionată de tot ce ține de antreprenoriat și programul Start-ul Nation.

  1. Dacă nu știi unde e mai bine PFA sau SRL, răspunsul nu e unul în defavoarea celuilalt. În funcție de ce ți-ai propus să faci, te poți orienta către forma care te avantanjează din punct de vedere fiscal.
  2. La start-up-uri prima provocare este de unde să faci rost de finațare. Documentarea riguroasă este cheia unui proiect care poate fi finanțat cu succes.
  3. Diferența dintre o firmă cu profit și una cu bani? Cash-flow! Ideea de avea o companie, afacerea ta este să faci bani, a avea doar profit nu înseamnă că îți merge bine(doar pe hârtie), realitatea stă în cash-flow. Dacă compania nu merge, și totuși ții cu dinții de ea, think again. E timpul să închizi și să o iei de la capăt fresh identificand nevoile cumpărătorilor, care sunt piețele în creștere. Altfel pierzi bani pe care nu îi poți recupera.
  4. Menirea unei firme este să susțină acționarul, să genereze valoare adăugată pentru acționari.
  5. Cea mai mare resursă a unei companii – managerul – timpul și disponibilitatea lui.
  6. Să știi indicatori finaciari cheie, pe care trebuie să îi urmărești la afacerea ta, nu doar contabilul.

A fost un atelier frumos, chiar dacă subiectul nu era ușor de digerat pentru o zi de sâmbătă și întâlnit cu colegi de breaslă. Mă bucur că am reușit să ajung, să am bunicii disponibili și să plec de acasă. Am ajuns înapoi la consort cu brațele pline foi de lucru. Am început calculele și pe hârtie(old fashion așa) și avem de lucru nu glumă.

Școala de bani a fost un atelier de familie, copiii mai mari au învățat prin joc despre bani, cum se fac banii și ce pot face cu banii – îndeplinesc dorințe.

Pozele frumoase (chiar dacă eu nu sunt în forma jolly că, deh, de la calculațiuni) au fost făcute de Mihai Răitaru.

Sponsorii și partenerii evenimentului: BCRLidl, DGASPC Sector 6.

2

Miroase a dragoste

Acum vreo 13 ani prietena mea îmi spunea cât de frumos miroase bebelușul ei, cum îl miroase și se umple de el, indiferent de producția din scutec. Eu nu simțeam decât balsamul din hainele lui și mirosul de saliva care aducea a zer. Despre restul nu știam ce să zic, părăseam scena când era ceva de schimbat. O credeam, Andrei era și este adorabil și fără să îi simt mirosul specific. Spuneam despre el că e primul meu nepot.

Apoi a apărut nepotul adevărat, fiul soră-mii, Ștefan. Alt copil cu miros de curat, balsam de rufe și un pic de bale. La fel de iubibil și numa’ bun de pupat (cu acordul mamei, apoi al lui) până te saturi.

Când a apărut moțata Loli, m-am îmbătat de miros de copil mic. De piele proaspătă, de lapte, de acru de pe după ureche, pe unde îi ajungea laptele din colțul gurii, de mirosul de păr de bebe, de scutece pline cu no 1 și no 2.

Știi cum amușina câinele urma ce îl interesează, așa îmi umpleam eu nările cu mirosul mândrei din cap până în picioare.

Știi cum în desenele animate se desenează urma parfumului/ mirosului și cum intră în nările personajelor, așa eu (și tu, cu siguranță!) am inhalat mirosul copilului și lumea a căpătat alt sens. 

După ce termini cu alăptatul dispare un miros, acela de bebeluș care suge doar lapte, dispare aerul de spumă de lapte. Cu toate astea copilul miroase cum numai tu simți. Rămâne ceva, era acolo dar pentru că predomina aroma de lapte, nu îți dai seama. Acel ceva pe care nu-l poți descrie exact – curat, proaspăt, piele caldă, parfum dulce, cred că, de fapt, este mirosul de dragoste, pe care îl poartă prin toți porii. Și chiar dacă mucește muci grețoși pe care îi intinde cu palma până la ceafă, sau este murdar de cretă și carioci până la degetele de la picioare, pârțâie de îți mută nasul și te gândești cum oare, doar din aceeași oală ați mâncat, copiii miros a dragoste.

Iată și o selecție de articole (mai jos) care încearcă să explice de ce atunci când nu suntem mame, mirosul bebelușilor nu ne activează precum le activează pe mamele lor și cum mamele și puii din întreg regnul animal se bazează pe miros. Supaviețuirea are legătura cu mirosul și cum legătura dintre pui și mama prin miros se definește.

Vorba îmi vine să îl mânănc, nu e departe de adevăr. Copiii noștri ne proiectează în starea de bine fără să ne dăm seama, ne îmbată receptorii olfactivi cu mirosul lor pe care creierul îl asociază cu efectul unei gustări delicioase. Cel puțin așa spun cei de la Today’s Parent

Acum ceva ani i-am spus unui amic (care insista că amiciția nu e ce își dorește de la mine ci ceva mai mult) că nu are feromonii potriviți pentru mine și că comunicarea dintre noi va rămâne la stadiul de amiciție. S-a supărat, a crezut că îi spun că miorase urât. Apoi a căutat ce înseamnă și s-a supărat și mai tare. Well, când nu e chimie, nu e nimic! Atunci când vine vorba de pruncii nostri la nivel molecular, conectarea prin miros se datorează hormonilor. Chimia mamă-copil este explicată frumos, științific aici.

Alte articole drăguțe despre subiect găsiți aici și aici

A ce miroase copilul tău?

1

Energia emoţiilor – Digital Parents Talks XI

La prima mea întâlnire cu părinții digitali am primit această agendă – Jurnalul unui nou început. Îmi place mult, o răsfoiesc des chiar și unde nu am ajuns să notez ceva, pentru că mă inspiră. Cu toate că lucrurile, emoțiile nu se termină la finalul zilei, fiecare filă din viață/zi este diferită și începi de unde ai rămas cu forță sau lent și faci ce poți, primești ce primești, emiți ce ai programat sau din energia de moment, fix din punctul din care ai rămas.

Am început a doua întâlnire din anul acesta cu emoții, pe agendă, în suflet și la eveniment. Digital Parents Talks, ediția a XI-a a avut tema Public Speaking.

Emoțiile se exclud sau sunt undeva pe acolo prin public speaking sau în discursul tău? Sigur!  Ajută sau fac praf totul?:)))

Cine ne ajută să susținem o cuvântare? Cu toții avem ceva de spus, conversăm acasă, susținem discuții pro și contra despre ceva pentru ai noștri, însă lucrurile stau diferit cu cei din afara cercului personal. Ultimii sunt oameni care nu ne cunosc, dar care au așteptări. Și sub cataliza emoțiilor tot ce avem de împărtășit poate atinge publicul, sau nu. Având grijă la emoții putem doza puterea vocii (să curgă  ca o ciocolată caldă) și postura potrivită a corpului ce facilitează conectarea cu auditoriul (limbajul trupului).

Ioana Ginghină, primul speaker, ne-a pus pe joacă și, totodată, ne-a plimbat printre emoțiile prin care trecem atunci când vorbim în public.

Să vorbești în public nu este despre putere, în sensul deținere forță, a adevărului absolut ci despre cunoaștere, conectare și încredere. Un prim joc a fost oglinda. Foarte simpatic și care poate fi jucat chiar cu copilul acasă (se formează perechi ce stau față în față și se imită mișcări, posturi caraghioase sau serioase). Prin acest joc se identifică emoția, se intră în starea pozitivă. Este distractiv, te conectează la persoana care este oglinda ta.

Un discurs slab înseamnă de cele mai multe ori emoții negative hrănite intens (nu sunt bun, dacă mă  bâlbâi). Negativismul induce nesiguranță, imposibilitatea de a simți publicul și comunica mesajul. Publicul are nevoie de emoție, evident. De emoție pozitivă. 

Tips-uri de la Ioana, pe lângă cele de mai sus:

  • Emoțiile se pot regla din respirație. Cu discursul bine pregătit în minte, înainte de a începe, în culise(să zicem), câteva exerciții de respirație fac minuni – 1-2-3-4-5 respirăm! 
  • Dacă din 300 de comentarii și impresii doar 3 sunt negative (well, de cele mai multe ori stresează), inspiri fără stres și spui: Părerea lor! 

Ioana a făcut cu noi un joc de atenție și concentrare și empowerment, de transmitere de energie (”dârli da, dărli,dârlidârli da”). Cuvintele sunt super amuzante, ideea era că așa se întâmpla atunci când te adresezi publicului. Construiești cercul încrederii, atenției și conectării în care transmiterea mesajului este plină de energie.

Mi-a plăcut mult de Ioana. Vedeți detalii despre proiectele ei aici și aici. Este pozitivă și friendly și o veți iubiți pentru naturalețea ei.

După joaca distractivă și serioasă și plină de vibe și învățăminte a Ioanei, Laura Dragomir (consultant în comunicare, speaker transformational, moderator evenimente de business) ne-a iscodit cine suntem, ce facem, cum facem, ce promitem ca ofertă și cu cine vrem să ne însoțim. Ne-a pus să urcăm în speech elevator – liftul rapid al captării atenției. Știți filmele alea când seful mare este pândit la lift și între 5 etaje personajul, aspirant la un post mai sus de unde era până atunci, e plin de emoții, trăiri, cu ideea inspirată și creativă, salvatoare pentru nu știu ce proiect, vorbește parcă mai mult singur și la final deși crezi că șeful n-a auzit 3 vorbe, ieșind din lift confuz, aude clar că mâine are prezentare. Și primește verdictul – te prezinți perfect, la obiect ori zbori cu totul din firmă. Așa și cu mesajul nostru. Ca să ai parte de încă o întâlnire după speech-ul (tău) elevator atunci tu trebuie să ai soluția la nevoia celui căruia te adresezi, emoția potrivită la starea publicului tău, informația de care avea nevoie fix în momentul acela sau care să-l facă curios fix atunci. De ce? Ca să revină, să te reintâlnești cu el, să îl inspiri pe mai departe.

Tips-uri de la Laura:

– Cei 6 C ai prezentării/discursului sunt: clar, concis, coerent, consecvent, corect și credibil.

– Orice succes pe care l-ai avut, trebuie luat în fața, duplicat, folosit, nu se lasă în urmă, se ia în spate. Lucrăm în primul rând ca manager al brandului Eu. Din 4 în 4 ani trebuie să facem un refresh – de job, aspirații personale etc

A fost o ediție tare veselă, pozitivă, ca de familie.

Sponsori: Secom a fost alături de noi cu ChildLife, prima gamă de suplimente alimentare special create pentru copii, Lidl – a devenit de la începutul anului un susținător al evenimentelor de parenting și pentru școala de bloggeri DPT. Many thanks!

Locația a fost ca la prima ediție la Conacul Golescu Grant, adaug aici mulțumiri oamenilor primitori de acolo.

Ana și Lavinia, Parenting PR, sunteți foarte tari! Fiecare ediție DPT are datorită vouă un ceva aparte, pe lângă ceea ce primim constant – inspirație și motivație.

 

1

10 lucruri despre mine adevărate, amuzante și serioase

Leapsa cu lucruri pe care nu le știai despre mine, nu m-a ocolit. Nu spun că mi-o doream, chiar dacă e vorba despre mine, doar eram hmmmm dacă o primesc mă bucur, dacă nu, nu e nicio tragedie.

Bun, ca să nu lungesc treaba:

1. Sunt născută în zodia Leului, pe 1 august. Și-mi place mult data asta de naștere, pentru că mie începuturile mi se par cele mai tari. Cred că 1 mă reprezintă, nu c-aș fi number one în orice, dar cu 1 începe totul. Prima zi, primul cuvânt, prima impresie, emoții, temerile mari. Și ce vine după… este la fel de thrilling.

2. Z și J nu se împăcau în cap la mine în școala generală și greșeam la dictările fulger. Era enervant tare!

3. Am o cutie acasă – cutia cu comori în care am păstrat bilețele și scrisorele de când eram în școala generală. Abia aștept să o redeschid. Poate la vară când ne vom încumeta să străbatem cei peste 300 km până acasă la bunici.

4. Când nu am chef de vreo carte grea, răscolitoare și mega filozofică citesc literatură chic-lit. Când eram în liceu aveam, vreo 3 cărți de liniștit, relaxat – În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Aventurile lui Tom Sawyer, Vlad Muşatescu – oricare dintre volume îmi cădea în mână – bâza sau baba oarba.

5. Hainele negre. Nu le apreciez deși admir cum stau pe diverși prieteni sau cunoscuți. Eu întunec oglinda și nu mă dau în vânt după look. Am purtat colorat de când mă știu, primele haine negre le-am cumpărat de nevoie (doliu). Este adevărat că acum am vreo 3 tricouri negre, sunt de casă și sunt primite de la vreun eveniment sau de la colaboratori.

6. Despre “deserturile copilariei” – prăjitura cremă zahăr ars și desertul lapte de pasăre nu veți citi/găsi pe aici vreo rețetă. Sunt bleah, le-am încercat de nenumărate ori, în ideea că poate îmi schimb părerea, dar nu. Tot nu îmi plac.

7. Ador pepenii! Când am văzut prima data un câmp imens de pepeni/ harbuz/lubeniță din toate soiurile am crezut că am intrat în lumea poveștilor. Era undeva pe lângă Tulcea și a fost vara în care am trăit fiecare masă cu pepene. Îmi lasă și acum gura apă.

8. Coffee lover întârziat! Nu am băut cafea până pe la 23 de ani, nu sufeream mirosul cafelei. Mă trezeam în sesiune pe la ora 4-5 să învăț, și nu aveam nevoie de licoarea magică. Am fost omul dimineților de mică, așa sunt și acum, deși nu apreciez chiar ora 6 a Lolitei. 8 sau 7 jumătate ar fi ideal, but hei, cu cine să semene? Când făceau colegele de cameră cafea, stâmbam din nas și mormăiam sub pilotă că mă trezește mirosul. Acum îmi place, o savurez, și nu intru în sevraj dacă nu am la dispoziție.

9. Tic-tac go away! Nu pot să dorm cu ceas în cameră. Tic-tac-ul mă ține trează. Îmi pulsează urechile pe ritmul ceasului și e groaznic de deranjant. În facultate, la cămin, puneam ceasurile în papuci sau scoteam bateria. Eram eu ceas pentru ceilalți.

10. Mă întorc din drum dacă am uitat ceva sau dacă cumva (de cele mai multe ori) am vreo îndoială legată de încuiatul ușii și nu țin la vorba dacă te întorci din drum, e de rău sau ghinion sau se schimbă norocul. Le-am învățat și pe prietenele mele acest lucru, dacă ai pornit prost așa vor merge lucrurile, mai bine te întorci și pornești bine. Când mi-am uitat nu știu ce legitimație fix înainte de un examen, toți cu care eram m-au rugat să nu plec, că merge și fără. Am făcut drumul până în cămin, fără să-mi pese că se poate declanșa vreun cataclism și ce să vezi….am luat primul 10, din sesiunea aceea. Nu e rocket science – Faptul că am ieșit din stresul acela al așteptării examenului și că mai bine am tot ce îmi trebuie la mine, cu toate că mi-a scăpat la început, m-a relaxat și mi-a dat încredere că ce va urma va fi bine.

Cam atât! Romanul despre mine ..va apărea în curând! Glumesc:))) Las leapșa aici tuturor, ocazie cu care vreau să aud cât mai multe despre voi.

2

Gânduri despre prietenie și dragoste 

Se combină cele două dar le-am pus separat pentru că așa încep. Zilele trecute se discuta, pe grupul celor care au terminat în același an cu mine liceul, despre reuniune. Și pornind de la reunine, m-am gândit la prietenii mei din copilarie, din fața blocului și de la școală. M-am gândit la cum am perceput fiecare om din viața mea atunci și acum.

Prietenii, copiii cu care mi-am petrecut timpul acum 20-30 de ani, o parte au rămas cu mine, au crescut lângă mine și am păstrat legătura, viața noastră s-a intersectat ca traseu educațional sau cerc de prieteni vechi și noi, încă ne adunăm la un loc cu diverse ocazii. Cealaltă parte nu îi mai știu. Sunt pierduți pentru totdeauna. S-au mutat, nu mai țin minte cum îi cheama, unii au murit, alții sunt așa de diferiți față de acum 20 de ani că nu regăsești nimic familiar la ei, ca și cum nu i-ai cunoscut niciodată. Timpul ne-a cernut tare și indiferent că îi mai știi sau i-ai pierdut, într-o prietenie ar trebui să intri cu încredere și pe parcurs să o dezvolți și să dureze.

credit photo: unsplash.com

De unde vine încrederea? De acasă.

Noi, părinții, avem un rol important în modul în care vor evolua relațiile de prietenie ale copiilor. Felul în care ne iubim copiii îi definesc în relațiile lor cu ceilalți copii. Și felul în care transmitem empatie, cum ne gestionăm toleranțele legate de rasă, sex, etnie, dizabilitate etc – tot în relațiile lor se vor regăsi. Felul în care noi privim lumea înconjurătoare, felul în care tratăm relațiile cu cei apropiați și mai puțin apropiați se vor reflecta în modul cum percep ei oamenii. Avem prejudecăți, copilul le va prelua. Nu ne respectăm cu adevărat pe noi și pe prieteni, exact așa vor porni și ei.

Se schimbă multe cu vârsta, pe măsură ce cresc, copiii se desprind din modelul părinților sau nu, sau e un talmeș – balmeș care îi face să aibă și sănătate și boală în relațiile lor.

De când sunt părinte, nu spun că m-am deșteptat dintr-o  dată, am simțit, uitându-mă în oamenii de lângă mine, fiecare eroare de conectare și de relaționare.

Eu am fost și n-am fost copilul încrezător, aveam temeri legate de acceptare și căutam grupul unde eram în centrul atenției. De obicei prietenii soră-mii, mai mari. Acolo aveam locul meu, eram cea mică, cumva ocrotită. Asta nu însemna că nu îmi doream copiii de vârsta mea. Tânjeam după unii, mă uitam cu coada ochiului cum se joacă, voiam cu ei, dar nu știam cum să fac. Așteptam să fiu invitată și sufeream când nu o făceau. Asta era pentru mine pasul cel mai greu, să cer să fiu acceptată. Frica de a fi respins, de a nu fi îndeajuns de bun pentru jocul de orice fel, cu pietrele sau coarda, mi-a dat de furcă, greu am scăpat de teamă și când mă impingeam de spate singură, și reușeam să construiesc o mică legătură, parcă toată lumea era a mea. Și ce ușor părea pe lângă frica de început.

Sunt recunoscătoare fiecărui prieten de atunci, chiar dacă acum nu îl am alături, pentru încredere, pentru că a întins primul mâna, pentru că m-a chemat la joacă.

Între 0-3 ani jocul copiilor este cu părinții, mai puțin cu alți copii. Abia după 3 ani începe adevărata socializare, jocul pe roluri între ei, împărțitul jucăriilor și conversațiile de joacă. Rolul nostru nu începe atunci, ci de când sunt bebeluși. Încrederea, siguranța, dragostea și tot ce vine cu ea – suferința, dezamăgire, împlinirea – din primii ani de viață își alege pattern-urile. Alegerile în dragoste reflectă în mare parte iubirea ce au trăit-o.

Șiii, aici voiam să ajung, până la urmă, indiferent de modelul primit, mulți dintre noi găsesc drumul în prietenie și dragoste, corectează pe parcurs acolo unde nu au știut bine. Nu e un drum lin, e plin de lecții și de oameni, e un drum către noi și prin noi către cei pe care alegem să îi iubim.

ps. love you all!

0

Vă doresc multă sănătate!

Știu că nu e vreo noutate, dar simt nevoia să subliniez acest lucru – sănătatea este ceea ce ar trebui să prețuim cel mai mult. Atunci când îți faci lista cu to do în viață, pe primul loc să pui sănătatea.

Pare amuzant cum de la o gripă urâtă am ajuns să spun asta. Nu e ca și cum am avut o revelație, ba din contră, numai că am văzut cât de subapreciată este vorba “să fii sănătos”.

credit photo: unsplash.com

Știu că și ce urmează să spun este la fel de răsuflat și mult prea discutat, doar că indiferența asta, care nu ține neapărat de educație, trebuie să înceteze.

Adică:

– Dacă te știi bolnav, tratează-te și stai acasă. Nu apreciază nimeni efortul de a lucra 3 rânduri și îmbolnăvi 20 de oameni.

– Banii nu se fac stând acasă, clar! Dar măcar când e bolnav copilul, fă-ți timp să stai cu el. Ocrotește-l, nu îl abandona încă o zi printre alți 10 prichindei care nu au nicio vină pentru că ai ales munca în locul copilului (pe care știm că îl iubești, dar simți nevoia să produci și la serviciu).

– Cumpăra on-line, te scutește de stat la coadă și nervi atunci când nu te simți bine. Nu facem concurs de cărucioare la supermarket, nici de prins produse, țoale la reducere.

– Nu rezerva medicamente dacă nu te duci să le ridici, am umblat și întrebat în câteva orașe ce acopereau toate regiunile țării pentru un antiviral. O singură farmacie avea și erau rezervate. Noroc, dacă poți spune așa, că nu au răspuns la telefon cei ce le-au rezervat, ni le-au dat pentru copilul febril.

– Nu atinge mâncarea și produsele de panificație din magazin, mai ales că există un panou, pe care este scris cu majuscule să folosești mănuși pentru asta. Nu mai e ca pe vremuri când vânzătoarea îți strângea pâinea cu degetele ca să vezi că e proaspătă. Te uiți, pui mănuși, verifici, cumperi.

– Nu-mi invita copilul să se joace cu odorul tău mega bolnav ca să te duci să îți bei cafeaua cu soțul jos la restaurant. Te înțeleg că nu mai poți, simți nevoia să evadezi, numai că acum nu e cazul să îmi implici familia.

– Știu că vrei să vină mama să te ajute, însă ai grijă ce vrei de fapt, copil bolnav și părinte internat în spital. Microbii și virusurile de colectivitate nenorocesc bunicii care vin să ajute, pentru că se îmbolnăvesc mai rău și plângi la dublu. La 65 – 70 de ani, deși se cred tineri, bunicii pot fi serios afectați de răceli comune.

– Nu te învinovăți că ați stat mai mult la tv. Când nu ai voce, tușești cot la cot cu copilul moale din brațele tale, să stați îmbrățisați la Mickey, hai că nu e așa tragedie.

photo credit: unsplash.com

Lista poate continua. O facem împreună, lăsați-mi sugestii în comentarii, le adaug zilele astea.

1

O relaţie la început …Eu și Instagram

Imagineaza-ți o secvență dintr-un film, cu momentul de început al unei relații dintre 2 personaje. Protagoniștii filmului de azi sunt Instagram și Marina. Încă nu se cunosc bine.

Bun, camera se fixează pe ea. Povestește cu o amica – Suntem la început. Avem prieteni comuni care ne-au adus împreună, și cumva era inevitabilă întâlnirea noastră, drept urmare, am apăsat într-o zi butonul de install (am acceptat întâlnirea), și de atunci, cu ceva întreruperi, ne regăsim și testăm cam pe unde ne duce valul. Imi place de el, îl studiez, încerc să văd dacă este de cursă lungă sau doar de moment.

Are multe calități și le pot descoperi cu un hastag # și așa îmi pot da seama de vibe-ul lui și cum mă poate conecta cu oameni care simt, trăiesc emoții așa cum o fac eu.

Îmi place lucrul organizat chiar dacă vorbim de muncă sau de un hobby, se pare că nici el nu preferă haosul, doar mix de tonuri, nuanțe și stări fără multe cuvinte și descrieri stufoase ce merg în aceeași direcție, țintit pe ce îl pasionează.

Îți vorbește dintr-o singură privire/scroll și tu poți veni cu toate cuvintele care îți curg după ce ai fost inspirat (comment) și primești cu recunoștință ce ai simțit devenind follower pentru cineva cunoscut lui. E natural și fără restricții.

credit photo: unsplash.com

Îmi place că are filtre, știe să pună lumină pe trăiri și, dacă nu e clar în expunere, are prieteni care se mulează perfect pentru un scop artistic: Pomelo, Canva, Snapseed.

Îmi place că mă pune pe gânduri și chiar în încurcătură: e bun de iubit sau rămânem la partener de bussiness. Oricum ar fi, orice aș alege, relația noastră ar putea evolua frumos. Oamenii cu care aș interacționa prin intermediul lui m-ar face să călătoresc prin toate ungherele lumii și nu ar costa mai mult de un rând de cuvinte de apreciere.

credit photo: unsplash.com

Filmul meu este inspirat din prelegerea lui Robert Diaconeasa, un tânăr tată foarte talentat, cu o regie friendly și ușor de înțeles și interpretat.

Cadrul artistic a a avut ca punct de plecare Școala de bloggeri Digital Parents Talks, a 10-a ediție. Mulțumesc și felicitări pentru inspirație, Ana și Lavinia. 

Acum un an am fost la prima ediție și am întâlnit ca și de data asta oameni simpatici, dragi, cu care este o bucurie să te revezi oricând. Prima ediție din acest an a fost sponsorizată de Lidl Romania, și se pare că au prins drag de bloggeri și vor fi alături de noi la fiecare ediție.
Partenrii DPT 10 au fost Pineberry și DGASPC S6 (evenimentul a fost găzduit la Conacul Golescu Grant).

Colegii de breaslă au poveștile lor. Și ca să vă faceți o idee despre ce tot am încercat să spun în reveria mea, Alina(familiahaihui.ro)  a punctat totul foarte frumos, cu tehnicalitățile de rigoare și pe înțelesul oricui. Nu mă deranjează dacă relația noastră va deveni serioasă. Am să fac parte din marea lui familie de bussiness sau de suflet. Sună ciudat, dar nu e. E doar Instagram.

0

Nu căuta fericirea 

“Don’t seek happiness. Happiness is like an orgasm. If you think about it too much, it goes away

Aceasta este a doua lecție a lui Tim Minchin din cele 9 lecții, ce fac parte din discursului lui motivațional pentru absolvenții Universității Western Australia. Puteți vedea integral discursul aici https://www.youtube.com/watch?v=7KCQoF1coCw

Mi-a plăcut tot ce a spus, am râs și eu exact cum fac cei din audiență și prezidiu. Mi-a dat o stare de bine, i-am dat dreptate în tot ce a spus. Lecțiile lui nu sunt noutăți, evident. Dacă nu le știam la vârsta pe care o au studenții cărora se adresează, le-am aprofundat în ultimii ani. Mă opresc la lecția cu căutarea fericirii – “don’t seek happiness” – pentru că la a nu căuta fericirea ajungem greu, în sensul că avem nevoie să creștem emoțional bine.

Eu fac parte dintre cei care au căutat fericirea, apoi pe măsură ce am crescut (îmbătrânit, mai degrabă) să realizez că nu trebuie să caut, că e acolo și că așteptarea asta a ei nu mă va redefini, reinventa, re-re something și din momentul ăla începe adevărată viață. Fericirea nu e ținută la păstrare de către altcineva pentru mine, e acolo, în fața ochilor.

Și îmi dau seama de unde vine toată căutarea asta la mine și la alți adulți. Din felul în care am fost crescuți, și, ne creștem copiii. Da! Aici este. Competiția și așteptările în care creștem puii, de noi făcuți, și pentru care nu am face niciuna dintre greșelile părinților nostri, sunt drumuri către fericire pentru unii. Da..și eu greșesc, din când în când. Mă bucur, sunt fericită după un timp de nebucurie și nefericire la cota maximă (știi și tu – ai cât să nu îți lipseasca, acoperiș deasupra capului, masă pe care să pui blidul cu mâncare, bărbatul te iubește, copilul nu face nazuri și înghite tot din farfurie). Nu mă simt fericită tot timpul, deși sunt.

Pentru că încă mai am în mine copilul care este așteptat să facă totul cum trebuie și din clipa aia, să vezi bucurie și fericire că am reușit și ce plină de viață sunt deoarece am bucurat pe ai mei sau pe cineva-ul pentru care îmi propusesem să fac ce aveam de făcut.

Copilul din mine și adolescentul, totodată, copilul adult care sunt, nu s-a gândit, în anii din urmă, să se bucure pe etape, să soarbă fericirea, nuuu!! Abia când ajung pe una dintre trepte, atunci primesc dezlegare la fericire. Așa presez cu fericirea și pe copilul meu. Ce fericire că merge, în sfârșit. Vorbește, wow! Cea mai fericită zi! Nu spun că nu m-am bucurat de fiecare zi, obișnuită, dar am intrat în părințeală cu așteptări cât casa și am primit pe cât am așteptat, plus ce nu am pus pe listă. Nu știu dacă simți asta vreodată, eu așa am simțit. Și de vreo 3 ani încoace, am tot învățat lecția fericirii.

Încerc să nu greșesc cu copilul lecția fericirii, să îl trimit în căutări toată viața. Și e greu, că eu nu îi arăt asta tot timpul, am nevoie de câte un hop ca să sorb fericire. Am învățat târziu că lucrurile nu sunt despre căutare în afară, ci de poposit în interior, în mine.

Pentru că am fost de cealaltă parte a fericirii, la partea cu așteptare și căutare, se întâmplă să uit lecția cu nu căuta fericirea, ci vezi-ți mai departe de ea. Copilul meu se lasă așteptat la unele lucuri și fix atunci când stăteam cel mai bine la capitolul cu sorbim fericire și orice vine cu ea, primim o palmă din partea lumii în care trăim. Vreau să mă doară în cot de lume, adică mă doare în majoritatea timpului, numai că mă atinge uneori că nu sunt doar eu și ai mei în lume, ci trăim printre mulți care nu au învățat lecția fericirii, și nici nu o vor învăța pentru că, let’s face it, unii așa funcționează.

Dacă fata mea va ajunge într-o aulă, absolventă de universitate, nu vreau să primească discursul ăsta și să i se deschidă mintea abia atunci, apoi să vină să îmi spună că mă iubește dar am mai greșit pe colo-colo. Vreau să dea din cap și să spună pentru ea și colegul de lângă – Da, e bine ce spune x-ulescu în speech-ului lui, eu știu deja asta. Și mă bucur că mama și tata m-au crescut în spiritul asta.

Îmi dau seama ce idilic sună, probabil că nu va fi deloc așa, vreau doar să o știe, chiar dacă eu nu m-am descurcat bine la lecția asta, adică am sclintit-o pe alocuri, dar măcar nu am dezechilibrat-o așa de tare, încât să nu poată opri căutarea și să trăiască la intensitatea de care are nevoie, printre oamenii care o inspiră, cu libertatea care nu o pune în pericol pe ea și pe alții și F-E-R-I-C-I-T-Ă!

 

photo credit: unsplash.com

1

Nu sunt shopaholic(ă) și… nu e o surpriză

Acum ceva vreme, 6-7 ani, erau foarte la modă cărțile chic-lit. Dacă nu ai avut ocazia să răsfoiești seria La cumpărături (I love shopping) sau nu ai văzut ecranizarea după Diavolul se îmbracă la Prada, atunci nu mai sta. Alocă timp pentru ceva hohote de râs. Când nu mai am chef de vreo carte de parenting sau vreuna cu fete pneumatice sau vreo carte răscolitoare și care să mă destrame ca existență, pentru că vezi doamne pierd esența vieții, atunci Sophie Kinsela și vreo altă autoare de astfel de bestseller-uri îmi este prietenă, terapeut, salvare prin râs. Țin minte și acum cum chicoteam pe stradă (citeam în drum spre serviciu) la vreuna din seria La cumpărături. Personajele shopaholice sunt tare amuzante, se pare că există astfel de oameni și în realitate. Eu nu sunt așa ceva, dar am încercat azi. Și tare nu mi-a ieșit.

Așa mi-am dorit să colind magazine, să fac cumpărături, să mă uit la reduceri, să fiu precum tipele din cărți, pentru câteva ore. Nu să fac ravagii pe card precum ele, dar măcar să fi găsit ceva drăguț, pe măsură, și să fiu în al nouălea cer.

photo credit: unspalsh.com

Bun, cum am ajuns azi la shopping? De nevoie și cică pe motiv că sunt reduceri, și de ce nu, să fac ceva fun de una singură. Cu Loli nu poți proba nimic, este peste tot printre haine, se cațără și ține larg trasă perdeaua de la cabina de probă.

Soțul meu îmi spune dimineață, când după trezitul miaunat al Lolitei avântul meu era zero spre minus 1: Du-te, relaxeaza-te, cumpăra chestii. De când nu ai mai ieșit doar tu la plimbat prin magazine.

Zic – Bine, mă duc. Treaba era și că el avea nevoie de o geantă pentru serviciu, să încapă un sandwhich și 2 acte (la nevoie). Deci fun și util se anunța shoppingul meu.

Las mândra la grădiniță, intru la metrou și hai la shopping. Cum la cumpărături mergem în weekend și țintit pentru ce avem nevoie, de unde să știu că la 9 nu e deschis niciun magazin în mall. Pfiuu, era 9.05. Îmi iau o cafea, rod o plăcintă cu fructe de pădure (mega calorică, gustoasă ioc), se face 9.15. N-am stare, mă gândesc să mă duc acasă. Am atâtea de făcut, și poate să rupă azi cu reduceri, eu să stau cu ochii aiurea și așezată comod la cafea, nu îmi iese today. Și tare mi-aș fi dorit în anumite zile să pot face asta. Azi eram devreme în mall, cam out of the mood. Daar… m-am gândit că altă zi cine știe când va fi, rezist, cumpăr, wow va fi minunat.

photo credit: unsplash.com

Greu au trecut minutele, am butonat telefonul, m-am uitat pe camere (am aplicația pe telefon) la grădiniță și am văzut mândra alergând ca un ied. Finally, se deschid magazinele. M-am învârtit, fațâit, m-am plimbat până m-a luat cu dureri de picioare. Ce am cumpărat:

– un sutien foarte drăguț, cu închidere pe la mijlocul spatelui, pe care nu l-am probat!!! Drept urmare, nu îmi vine. Great!

– o pereche de pantaloni și o bluză cu Mickey pentru Loli (fac ce fac și ajung de fiecare dată când plec să îmi cumpăr doar mie lucruri, să iau un ceva și pentru Loli. Cred ca nu sunt singura, nu?)

– 2 genți: una sport și una mai puțin sport pentru Iulian. Da, nu m-am putut decide asupra unei singure genți.

No more shopping, gata, mi-a trecut! Aștept zilele cu chef, shoppingul este precum mâncare pe care o savurezi lingând farfuria, și dacă e ziua în care nimic nu mă bucură, mai bine stau acasă. În plus, nu mai sunt la curent cu tendințele, nu știu să apreciez prețuri, toate chestiile care mi-ar plăcea sunt fie pentru foarte slabe sau mai mari în diametru ca mine, fie sunt scurte – undeva deasupra taliei, căzute pe umeri, materiale aiurea (nici de cârpe nu erau bune), imprimeuri oribile, croială care nici pe una bine făcută nu s-ar așeza. Groaznic, nu mi-a plăcut nimic!

Cred că data viitoare o să  am nevoie de un partener de shopping. Poate că nu am ajuns eu în magazinele alea bune de shopping.

Anyone?

8

Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume

Nici nu mai descos trecutul cu ce știam eu la vârsta Lolitei despre acest subiect sau la vârsta adolescenței. Lectura noastră despre astfel de treburi era din revista Bravo și de prin altele, puține la număr, aduse pe sub mână din străinătate. Nu știam cum arată propriile corpuri de frică, rușine. Cine se uita cu atenție cum face pipi și prin câte locuri din corp ies lucruri. Vai, copilul din mine râde acum și închide ochii încă de atâta informație. Nu știu de unde a pornit tot secretul ăsta că oamenii mici și mari trebuie să tăinuiască și să nege funcțiile propriului corp. Clar, pe unii, acest lucru ne-a marcat și ne-a adus atunci când am devenit părinți în situația de a umple copilul cu informația de care nu am avut noi parte, fără să știm exact cât e deajuns pentru vârsta și nevoile lui privind cantitatea și tehnicalitatea lucrurilor.

Avem temeri pentru că vrem să ne pregătim copilul pentru ceea ce noi nu am fost, dar ne temem că nu le explicăm corect și potrivit nivelului lor de înțelegere. Dacă îi traumatizăm, oare nu era mai bine dacă ascultam de bunici – Lasă că va ști când e mai mare. Acum nu e nevoie.

Am fost anul trecut, în decembrie, să o ascult pe Otilia Mantelers despre “Când și ce le spunem copiilor despre cum vin ei pe lume” și la lansarea cărții din colecția “Cărțile Otiliei” – “Unde-a dispărut Pișpirel” de Nicholas Allan.

sursa foto: EVENTBOOK

Dacă sunt neclară pe alocuri, dați cu commenturi, a fost cuprinzător și liniștitor ce am auzit, am pus și din exemplele primite.

Cartea cu Pișpirel se adresează copiilor și părinților. Este o poveste de start, prim instrument de citit pentru educația sexuală cu explicații din punct de vedere anatomic, amuzante și interesante, despre un spermatozoid al d-nului Brown care nu e bun la matematică, dar care înoată foarte bine. Concursul de înot (există un concurs important pentru toți spermatozoizii d-nului Brown) pentru care se antrenează toți (există și rivalități) are un premiu magic. Acest premiu mult râvnit, este oul d-nei Brown. Pe scurt – Pișpirel, va fi campion la înot, se va întâlni cu oul d-nei Brown, și dispare, iar d-na Brown va face un bebe fetiță. Fetița crește și își dă seama la școală că nu era foarte descurcăreață la ora de matematică, însă era bună la înot!

Desenele arată traseul cursei lui Pișpirel, cu hărți, da, există 2 hărți simpatice, care descriu destinația. Conținutul este atât de simplu, corect anatomic, și pozitiv, perfect pentru copii de vârstă mică.

Am tot insistat pe amuzant, vesel, pozitiv. Otilia a menționat de multe ori acest lucru, deoarece acesta e modul în care  trebuie să abordăm subiectul delicat (în mintea noastră) despre cum vin copiii pe lume, despre sex, sexualitatea fiecăruia și rolul femininului și masculinului în ecuația nașterii unui bebeluș.

Bun, de când facem educație sexuală copiilor? De mici. Revin pe parcurs la ideea asta.

La 3-4 spre 5 ani totul li se pare natural, doar explicațiile să fie simple, fără detalii tehnice amănunțite, copii sunt mulțumiți cu povestea lui Pișpirel sau alta care tratează în maniera aceasta subiectul. Este natural să se întâmple să apară bebeluși, când spermatozoizii se întâlnesc cu ovule. Și nu mai au întrebări.

La 7 ani sau înspre prepubertate – lucrurile naturale, simple de dinainte devin importante, tehnic e important să știe, vizualizeze pe desen, schemă, din explicații. Și de aici sau din punctul acela este vital cum abordezi totul.

De ce devine important să știe? Prepubertatea îi face pe copii mai consțienți de corpul lor și de ce întâmplă cu ei. Cresc, se modifică părțile corpului, simt schimbarea. Primul pas pentru noi ca părinți – Nu așteptăm să fie curios, să întrebe. Discuțiile să fie dinainte.

Miturile despre când și cine, cât, sex trebuie să dispară.

1. Când vorbim despre sex? Nu așteptăm să ne întrebe copilul despre sex, sexualitate. Copilul primește semnale de la părinți și de la cei cu care vin în contact cu el încă de când e bebeluș, apoi și pe măsură ce crește. Atingerile, curiozitățile lui sunt aprobate sau dezaprobate verbal și non verbal de către cei din jurul lui. Copilul trebuie să știe din timp – denumirile corecte, funcții, rol, ce e plăcut și ce nu e, ce e periculos și ce nu este.

2. Cine poartă conversația despre sex? Mama cu fiica, tatăl cu fiul? Nu! Discuția este împreună, cu ambii părinți și cu copilul, evident.

3. Cât înțelege? Înțelege dacă îi dai doze neexagerate, nu pornografie. La 4 ani nu are nevoie de așa ceva. Pișpirel din carte explică tot, nu e nevoie să intervin cu explicații suplimentare. Prezint cât poate duce, îți spune copilul. De ex: Otilia a povestit/citit cartea primului ei copil la 4 ani, iar la final a întrebat copilul – vrei să îți spun cum ajunge Pișpirel la oul d-nei Brown? Copilul a spus nu. E ok. Atât avea nevoie ca informație copilul. Nu plusăm dacă atât a fost suficient atunci.

Înainte de a da la o parte un alt mit am făcut un mic exercițiu cu noi, la cererea Otiliei – ce ne vine în minte prima dată când auzim/rostim cuvântul sex? Rușine/ plăcere/ bebe…răspunsurile au fost variate, vă dați seama. Ceea ce a condus la răsturnarea următorului mit.

4. Sexul – nu înseamnă doar reproducere, înseamnă energie, lucruri pozitive, nerușinoase, și nu e pentru copii, este pentru adulți. Este felul adulților de a se relaxa, conecta, mângâia. Am râs cu toții când a spus Otilia că bine, bine, vorbim copiilor despre sex, dar dacă vor să îl practice. Prin urmare, subliniem copiilor – sexul este pentru adulți.

Vorbim copiilor despre sex, despre cum/când pentru că este ceva normal și pentru că avem de rezolvat niște probleme în viața socială. Adică – Cum îl ajutăm pe un tânăr/ă să aibă o relație bună față de sex? Am trăit într-o societate care blamează sexul. Tinerele care fac sex înainte de căsătorie sunt curve, tinerii care ejaculează precoce sunt bolnavi. Problema acum și întotdeauna se pune: cum învățăm un tânăr să nu profite de o tânără care a băut un pic mai mult și cum pregătim tânărul să poată discuta cu prietena lui sau cu unul dintre părinți despre faptul că poate ejacula precoce pentru că își iubește prietena mult și nu își poate controla corpul îndeajuns de bine de emoție.

Pentru noi e spaimă mare, dar Otilia are dreptate când spune trebuie regândită sexualitatea, trebuie regândit modul în care judecăm noi, ca părinți, sexualitatea prin prisma trecutului nostru. Să ne luam la puricat și pe noi, dacă știm lucuri despre sexualitatea părinților noștri. Ar trebui să știm acum, pentru că subconstientul ne spune să fim loiali modului în care au dezvoltat ei relațiile lor. Și nu e ok. Noi suntem diferiți de părinți, avem și lucrăm la relații diferite de cuplu, de părinți. Trebuie să ne rezolvăm traumele noastre privind felul cum am fost crescuți cu povestea sexului. Și da, trebuie să acceptăm că ne este greu să vorbim despre sex, totodată să fim și îngăduitori cu noi.

Conversațiile cu copiii nu se rezumă doar la una singură și mare, detaliată și gata. Asta e, răsuflu că a trecut și copilul se descurcă. Conversațiile cu copiii să fie multe, chiar de câteva secunde. Uite, Otilia spune: poți începe cu Pișpirel sau ce carte ai ales tu și să lași discuția să curgă.

Discuțiile despre sex nu sunt serioase, nu sunt grave și cu zâmbetul și râsul ținute în frâu așa cum ne punea profesoara de bio la lecția respectivă. Ba din contră sunt distracție, râsete, în acest mod părintele construiește deschiderea și dacă copilului i se pare amuzant, râdem cu ei. Să vadă la noi asta, că nu ne este frică, rușine.

Cuvintele care descriu organele sexuale: penis, vulvă, vagin nu trebuie să aibă jenă în felul cum le spunem. Copilul o simte. Mi-a plăcut ce sugestie a făcut Otilia. Să le repetăm noi până devenim stăpâni pe ele și dacă ne vine să râdem, putem exersa cu cineva. Cum ar fi să ne întâlnim în parc și să repetăm pe bancă eu și prietena mea. Iată că este ok. Ajută.

Putem folosi și denumirile populare, sau cum spune bunica, aici fiecare poate folosi denumirile lui atâta timp cât le intercalează cu cele științifice.

Prin urmare, educația sexuală începe cu denumirile părtilor corpului.  Apoi, corpul copilului este prețios. Să știe asta și să îl prețuiască ca întreg, nu pe bucăți. Organele sexuale fac parte din el și așa cum are grijă de față, așa va avea grijă și de ele.

Le spunem cum se fac copiii, ca în cartea cu Pișpirel, apoi înspre 8-9 ani discutăm despre explorarea dorințelor sexuale. Tendința multora este ca discuția să devină moralizatoare. Nu! Tragem aer în piept, și așteptăm să ne treacă nouă frica, deoarece  morala închide comunicarea.

Copiii au acces la pornografie sau video-uri, cărți cu tentă erotică. Copiii știu mult mai multe decât credem noi. Nu sărim cu morala, ne calmăm, purtăm discuția lejer când suntem pregătiți, nu atunci în clipa aia, sub presiune. Subliniem ideea că ceea ce văd nu este real, corpurile celor care fac astfel de lucruri sunt alese. Discuția are menirea să îi pună  pe gânduri, să pună cap la cap niște emoții, cum că mesajele transmise sunt superficiale, sunt ca să vândă. Realitatea este diferită și ei pot să ajungă la concluzia asta, prin comunicare deschisă. Și pot să evite agresiunile. Cunoscând realitatea ei pot realiza când li se pregătește o agresiune și pot spune și altcuiva despre asta.

Dacă vine copilul cu nu știu ce video trăsnit, la care ne uităm cu greu, dar e musai să ne uităm, îl ajutam să treacă de starea de freeze, de șoc. Și râdem cu ei, să fim șocați împreună, vizionăm cu ei, pentru ca  imediat după, să poată pune întrebări și să fie deschiși. Să nu tăiem dialogul din fașă.

Mesajele subtile sunt multe și încercăm să fim atenți să nu ne scape. Cuvintele, propozițiile pe care le spune, preluate de la școală, din vreun film  – sunt începuturi de dialog. Ca de exemplu – La ce te duce cu gândul cuvântul ăsta? Ce părere ai tu? Pentru copil este important să aibă o părere și să o poată comunica ție ca părinte.

Să nu ne temem să vorbim copiilor, să ne cerem scuze că nu am avut curajul să vorbim cu ei despre asta. Din cauză că noi nu am fost bine pregătiți de părinți dar ne-am fi dorit. De aceea ni se pare greu. Mie îmi va fi greu. Loli nu e pregătită pentru următorul nivel, ea știe deocamdată părțile corpului și că pe linia de sub buric a venit pe lume. Ascult mesajele ei și sunt atentă la ea.

Discuția pentru cei un pic mai mari, cu care nu am continuat mai departe de povestea lui Pișpirel, se poate continua așa:  Uite am citit și eu, documentat, am prins curaj și vreau să vorbim. Știu sigur că tu știi multe, dar uite vreau să vorbim, să știi și de la mine. Discuțiile iau din doza de rușine, acolo unde apare, dacă împărtășim situații similare (ex. când a venit menstruația, despre masturbare). Îi asigurăm că toate sunt ok, eu, amica mea am trecut prin asta și e bine, putem vorbi despre asta. Întotdeauna punem accent pe lucurile pozitive, pe bucurie și în același timp să îl pregătim și pentru situațiile de pericol.

Limbajul însușit de penis, vulvă, vagin pun copilul în postura de a fi mai puțin atacabil de un agresor sexual. Un agresor va da înapoi când dă peste un copil care știe ce este penisul sau vaginul. Este clar că va spune cuiva, discută lucrurile astea, nu le ascunde. 

Un joc pe care îl face Otilia cu copii și care poate fi preluat cu succes de fiecare – Oameni cu gânduri ciudate . Este un joc ce se potrivește de la 4 ani, și se începe cu lucuri care afecteaza siguranța și după ce devine evident ce e periculos și ce nu e, se continuă cu există și oameni care afectează siguranța. De exemplu: Dacă las robinetul să curgă, e periculos sau nu? Dacă un necunoscut îti aduce bomboane, e periculos să te duci la el acasă? Dacă te pune să speli pe jos, e periculos? Dacă te pune să îți dai pantalonii jos, e periculos sau nu? Într-un mod jucăuș le spunem copiilor că există agresivitate. Vor fi speriați. Îi îmbrațișăm, liniștim și subliniem și partea bună, frumoasă. Există și partea urâtă, dar și partea frumoasă a sexului. Tu copilul meuai apărut așa. Oamenii se iubesc, fac sex, corpurile lor stau apropiate și e ok să își arate iubirea stând îmbrățișați sau sărutandu-se pe stradă.

E greu să fim deschiși și ni se pare că nu suntem niciodată pregătiți pentru astfel de discuții. Este important pentru copiii nostri să aibă relații sănătoase cu ei și ceilalți. Suntem documentați, citiți și deși facem ca la carte, tot nu suntem pregătiți. Este ok, atâta timp cât nu închidem dialogul și le arătăm copiilor că e bine că noi putem face asta cu ei, deși ne este greu.

Și mie mi-e teamă că am să mă bâlbâi și am să transpir, dar am să urmez sfatul Otiliei – am să râd cu fata mea, am să mă strâmb și să mă oripileaz ca să fim sincere și deschise și sănătoase și reale când vine vorba despre penis, vulvă, vagin, sex.