1

De meserie inginer

Cum muza mea de ceva vreme este un boț cu ochi de 5 kilograme, ia ghiciți despre cine să fie vorba de data asta. Nu despre vreo aventură de a ei, clar! Ideea m-a străfulgerat uitându-mă la dințișorii ei cu margine cam tăioasă. Să fie vorba de castor? Da, sigur!

Nu o să vă plictisesc cu vrute și nevrut despre castor. O să fac o trecere în revistă a câtorva caracteristici ale acestei specii extrem de intelingente și muncitoare în folosul lor, al nostru, al naturii.

Să purcedem:

  1. Castorii învață prin imitație și din experiență. Pe lângă instinct se pare că au această capacitate de a observa și adăuga precum oamenii la experieța personală și experiența altora de teapa lui. Prin urmare va popula un anume curs de râu, cu maluri de un anume tip de sol, și specii de arbori de o numită calitate/esență.
  2. Da, este un rozător, indicația de apartenență la grupul celor care își fac de treabă cu dinții este evidentă. Incisivii sunt vizibili și cresc continuu, au un strat de smalț foarte dur, de culoare galbenă. Ai zice că are probleme cu dantura, dar nu este așa. Concentrația ridicată de minerale care conferă duritate dinților este responsabilă de aspectul gălbejit și nespălat al dinților castorului.
  3. Coada meșterilor făurari de baraje este foarte interesantă ca aspect și rol. Este un fel de paletă cu funcție de cârmă, de proptea când stă în sezut, de bătut cu zgomot apa pentru a-și anunța familia de vreun pericol. Funcționează se pare și ca loc de depozitarea a grăsimii, și ca un fel de aer condiționat natural, deoarece la nivelul cozii pierde căldură. Fiind o extremitate lipsită de păr, mult în contact cu mediul, este folosită în reglarea temperaturii corpului, clar! So, când aveți nițică febră nu vă puneți șosete de lână în picioare, că vă coaceți în continuare. Nu are pe unde ieși căldura, mai simpluț spus!!! Lăsați extremitățile la aer.
  4. Nu iau apă la bord când sunt cu gura căscată, adică cară ceva, un buștean, deoarece au o membrană la nivelul gurii ce nu permite pătrundere apei. În plus, atunci când se scufundă, pot rămâne imersați până la 15 minute, nu închid ochii, nici nu respiră apă, nici nu le intră apă în urechi. Ochii sunt protejați de o a treia membrană, numită membrana nictitantă (rămășiță de la strămoși), iar nările și urechile se strâng.
  5. Castorii nu văd excelent, însă miros și aud perfect. În ceea ce privește mirosul, mirosul lor, se face simțit atunci când e nevoie. Adică se folosesc de odorurile pe care le emană pentru a își marca teritoriul, pentru a atrage femela, pentru a semnala un potențial pericol. Pe lângă miros folosesc o serie de posturi, vocalize, plecăituri de bețe, apă, înotat haotic pentru a spune familiei ce îi deranjează. Masculii folosesc mai mult ca femelele marcajul mirositor. Mirosul specific funcționează exact ca o carte de identitate. Intrușii sunt foarte ușor de reperat.
  6. Castorii nu hibernează, sunt activi tot timpul anului. Activitățile se desfăsoară spre seară și noaptea. Au o singură grijă: să construiscă, să refacă barajul, adăpostul unde locuiește familia. Adăpostul lor este structurat astfel încât după ce intri în casă, înainte de a păși în livingul familiei, să te poți usca în prima cameră. Ingenios! Plus multe ieșiri de urgență. Dacă hrana este la discreție castorii nu construiesc mult, iar dacă locul este cu maluri înalte ce permit excavarea, adăposturile pot fi săpate și în mal. Adăpostul lor poate atinge 3 metri lungime, 20-30 metri în înălțime. Castorii construiesc mai multe case, cu forme și structuri diferite, toate încep la nivelul apei și se ridică deasupra   Rolul barajelor este de ridica nivelul apei, astfel încât înotul să nu fie limitat, la fel și evadarea în caz de dușmani.
  7. Cum transportă atâta lemn? Sunt forțoși, se ajută de dinți, de fălci, de membrele anterioare. Tehnica este să nu duci lemnul precum cățeii, ci de un capăt, sau să îl rostogolești cu ajutorul labelor din față. Resturile mici se înghesuie în gură. 😉
  8. Judecata castorilor nu are vreun cusur, fiecare alegere de arbore are un rost. Va doborî un arbore mare pentru a face baza adăpostului, alții mai mici, tineri ca vârstă, pentru hrană. Nu este risipitor, folosește tot dintr-un arbore pentru adăpost și pentru hrană. Castorii fac și curățenie, revigorează și pădurea. Doboară uscăciunile care fac umbră lăstarilor tineri, astfel permite-le să se înalțe.
  9. Sunt familiști. Formează perechi pe viață. Castorii sunt greu de diferențiat în masculi și femele, la prima vedere. Femela se distinge de mascul în perioada cât hrănește puii, fiind vizibile mameloanele. Perioada de gestație durează 105-107 zile, 2-5 pui pe an. Reproducerea are loc din ianuarie până în martie.
  10. Revin la familiști. Fiecare adăpost grupează 5-8 familii de castori. Numărul de indivizi dintr-un adăpost poate ajunge la 18. Puii la naștere au câteva grame, vor rămâne ascunși în adăpost câteva luni. Sunt foarte gălăgioși când le este foame. Rămân alături de părinți 2 ani. Următorii pui, frații, vor fi babysitted de cei mari. Toți membrii familiei contribuie la hrănirea puilor, după ce au fost înțărcați. Puii devin capabili de reproducere la vârsta de 3 ani.
  11. Durata de viață se presupune a fi în jur de 24 de ani, însă, în condiții de mediu neprielnice, dărâmarea barajelor, defrișări, modificarea cursurilor de apă, dușmani naturali, castorii trăiesc 6-8 ani.
  12. Despre dietă! Nu mănâncă lemn, lemn! Vom accentua doar că sunt erbivori, că preferă scoarța și stratul imediat de sub scoarță de la esențe moi, consumă cu plăcere și variate specii de plante ierboase din zona în care trăiesc, precum și plante de apă.
  13. Rezistă la frig, nu suferă de foame atunci când nu pot părăsi adăpostul datorită vreunui viscol deorece fac provizii acvatice de ramuri, plante, scoartă de copac.
  14. Construiesc baraje? Sigur! Și nu ca să provoace neajunsuri oamenilor. Ba chiar sunt bine venite. Castorii construiesc habitate/ case pentru numeroase specii de plante și animale.
  15. Castorii au dispărut din fauna României, nu are rost să reamintim cauzele. Din fericire a fost reintrodus din anul 1998.

Am vrut să fiu mai cu moț și să scriu nu 10, ci 15. Lista o puteți completa și voi,  sunt multe de zis despre castori.

Big Explorer, 2015

2

Prietenii de pe…pervaz

Când ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum am primit în grijă și o familie de porumbei. Pe pervazul geamului de la baie porumbeii, în cauză, fuseseră mascota familiei, foarte îndrăgiți de fetița proprietarilor. Acum 4 ani nu am fost de loc încântată. Nici acum nu sunt. Explic imediat.

Cine mai trage cu ochiul la ce scriu știe deja că am favoriți, preferințe, și că nu pun pe ultimul loc nicio vietate. Respect locul fiecăreia în natură, și mie îmi las loc și de simpatii și de mai bine nu mă deranja.

Revin! Zburătoarele de pe geam nu mă încântau din cauza gălăgiei. Ce vreți? Sunt și eu de-a lui Nică. Voiam și eu liniște dimineața, nu tot timpul hu-hu-hulub. Sau ceva asemănător. Să le vând la iarmaroc nu mergea, așa că le-am lăsat în pace, fără să le aplic tratamentul lor obișnuit, moștenire de la proprietarii vechi, de dat mâncare, curățat pervazul, dat puii cu spray antiparaziți. I-am lăsat să se descurce, cu alte cuvinte.

Anul trecut, pe când fetița noastră avea cam o lună s-a umplut baia de mici chestii târâtoare, ce veneau de pe pervaz, treceau plasa și stăteau peste tot prin baie, apoi au trecut în dormitor. Ce-or fi fost, ce n-or fi fost, plus un pic de isterie că se urcă pe copil, după ce au zburat progeniturile perechii, am făcut curat de tot. Am dezinfectat și pus niște plastice în formă de țepi, nu erau ascuțiți (răsuflați, da?), să ținem departe porumbeii. Adică să se odihnească la noi pe geam, numai să nu stea pentru cuib.

Ghiciți? Cine a cărat câlți, bucăți de carton și a făcut cuib din nou? Porumbeii noștri.

În caz că vă întrebați de ce atâta introducere, păi ca să vă dați seama că animalele se descurcă indiferent de voința noastră și se pare că au încredere mult mai multă în bunătatea noastră.

Iată câteva fun fact-uri despre porumbei. Pe unele posibil să le fi verificat singuri, pe altele să vi le reamintiți de pe la școală, altele o să vă încânte:

  • Se ”căsătoresc” pe viață și ambii părinți participă la creșterea puilor. Dacă ați auzit de laptele de porumbel înseamnă că știți că nu are legătură cu ceea ce definim noi ca fiind lapte, este o secreție specifică porumbeilor, atât masculilor cât și femelelor, cu care puiul este hrănit. Provine din gușă și este foarte nutritiv. Gușa funcționează ca depozit de hrană (sigur știați), și care în momentul apariției puilor, sub acțiunea hormonilor, prin celulele de la nivelul ei secretă laptele bogat în minerale, anticorpi și alți nutrienți ce asigură startul de creștere al noi generații, adică dublarea greutății în primele două zile, de la ieșirea din ou;
  • Vă întrebați de ce nu vedeți pui de porumbei, asta dacă ați ratat ieșirea din ou? Păi, din motivul de mai sus, cresc repede, și se aseamănă foarte mult cu părinții și doar un bun ochi, specializat poate face diferența între adulți și copii. Bine, poți să îți dai seama, dacă privești atent, de diferența fină de talie, în plus vocalizează vehement când le este foame. Zici că ai niște șoricei pe pervaz, așa chițcăie;
  • Porumbeii nu apreciază zicala aceea cu mintea de pasăre. De ce? Pentru că sunt vietăți complexe, inteligente și se numără printre puținele specii de animale care promovează testul privitului și recunoașterii în oglindă; a se vedea Loli la treaba asta, acum știe și ea că a crescut :)))
  • Aud excelent, chiar și sunete de frecvență joasă, pe care noi nu le distingem, iar zborul lor haotic și zarva de dinainte de vreo furtună ne spun, de fapt, că au auzit-o cu ceva minute înainte și acum sunt în alertă;
  • Sunt animale sociale, le place traiul cu semenii de-ai lor, dar și cu noi, ceea ce spune despre porumbei că ne cunosc mai bine decât credem;
  • Hrănirea la sol se face ordonat, ierarhic, fără certuri de neascultare. Sunt tot timpul prevăzători, cei care asigură garda anunță imediat un potențial pericol și toți își iau zborul rapid. De obicei, porumbeii urbani sunt foarte apropiați de oameni (este vina noastră), cad de multe ori pradă răuvoitorilor. Dacă au scăpat te țin minte și te învață minte. Îți tapetează mașina cu reziduri de care nu au nevoie.
  • Nu știu cine a făcut numărătoarea, se spune că au corpul acoperit de peste 10.000 de pene;
  • Sunt destul de longevivi, dacă trăiesc într-un mediu sau într-o zonă care le permite înmulțirea și au hrana îndestulată, ajung până la 20-30 de ani;
  • Au alură bondoacă, din cauza picioarelor scurte, adaptate și pentru locomoția bipedă;
  • Dimensiunile porumbeilor diferă în funcție de specie, la fel și rezistența la zbor pe distanțe lungi și altitudini diferite. Știți sigur că porumbeii au locul lor, binemeritat, în istorie, în credințele tuturor popoarelor de pe glob;
  • Porumbeii pot zbura la altitudini de până și de peste 1800 de metri, cu viteze de 124 km/ora. Cel mai rapid porumbel ar fi zburat cu 150km/oră. Aici, vă invit, să faceți și voi o mică căutare, să ne asigurăm că este corect. Sunt minunate aceste păsări, nu?
  • Sunt amuzanți când merg din cauza mișcării capului, balansul în spate. Există o explicație simplă pentru asta: porumbeii au ochii de-o parte și de alta a capului, pentru o mai bună focalizare, pe fiecare ochi, capul rămâne nemișcat, cu un mic delay, în timp ce restul corpului înaintează, de unde și efectul de bouncing. Sper că m-am făcut înțeleasă;
  • Pot zbura direct, drept în sus. Este o abilitate destul de rară în lumea păsărilor. Modul de decolare al zburătoarelor diferă mult și s-a adaptat și în funcție de mediul de viață;
  • Cu toate că dau impresia că nu ar fi buni gospodari, se pare că de fapt le place curățenia și un minim de ordine există în locul unde stau. Hmmm, de aceea au ales pervazul meu bine dezinfectat, nu? Cu siguranță!
  • Porumbeii sunt peste tot în lume, mai puțin Arctica, Antarctica, câteva insule din ocean. 5 specii de porumbei au dispărut încă din secolul al 17 –lea. Printre rudele porumbeilor de lângă noi, tot pe lângă casa noastră, sunt guguștiucii, uneori în pasaj turturelele. Vorbeam de specii dispărute? De pasărea Dodo sigur ați auzit, adică porumbelul uriaș, dispărut din cauza… oamenilor.
  • Câți pui pe cuib? 2 de obicei, incubația durează 18 zile, deci o rată de înmulțire destul de ridicată, cam 8 ponte pe an, în funcție de abundența hranei. Tinerii depind de părinți cam 2 luni, apoi învață pas cu pas să se descurce.
  • Sunt mâncăcioși, consumă cu plăcere plante, semințe, muguri, pâine, tot ce este comestibil din resturile noastre de la masă.

Cam atât. Ar mai fi de adăugat. Vă las pe voi să faceți observații prin parcuri și să completați curiozitățile despre porumbei. Dacă nu ar fi prin parc sau nu ne-ar însoți la mâncat împreună covrigul, pe bancă, sigur ne-ar lipsi. Bucurați-vă de aceste daruri ale naturii, opriți câteva firmituri de pâine pentru ei (nu multe, trebuie să se descurce la treaba asta, au abilitățile necesare) și nu vă supărați că își fac cuib pe pervazul vostru. Până la urmă, cu tot deranjul, sunt fun de privit, observat, chiar studiat. Offf, iar chitcăie de foame! Hai, mami de porumbel, că și Loli trebuie să facă nani! 🙂

Big Explorer, 2015

0

Prietenele din parc

Cum să încep? Zi tu. Vorbesc cu fiica mea. Scriu cu o mână pentru că nu s-a lăsat convinsă să doarmă în patul ei. Tot mai bune brațele mele. Să spunem esențialul și să nu pierdem vremea. Uite așa, cu lucruri pe care le-ați uitat sau le știați, dar nu vă erau clare. Despe cine? Păi, despre croncănitoarele din parc. Ieri erau foarte vesele și muuuulte și fata mea nu a apucat să le vadă că a adormit de la semafor. M-a lăsat să povestesc singură în fular, să nu creadă lumea că am vreo problemă.

Ce știm? Despre ciori, evident, în afară de reputația nu tocmai favorabilă. Nu strâmbați din nas, au și părți bune, și dacă întunecă cerul și ne strică reveria apusului perfect, nu e vina lor. E doar vremea să se retragă la locul de nani și nu pot să meargă pe rând ci în grup. Ăsta e cursul firesc al naturii. ;)))

Sunt peste tot, se înrudesc cu corbii, gaițele, stăncuțele, coțofenele, alunarii. Sunt negre, penajul închis la culoare le-a  adus diversele asocieri cu întunericul, forțele întunericului, moartea și altele din categoria sinistru, aducător de ghinion. Acuma este știut tradițiile și credințele au un sâmbure de adevăr la bază, numai că, în cazul ciorilor, înțeles greșit.

Ce este interesant la păsările croncănitoare și supărătoare uneori, și poate de unii mai puțin cunoscut, pot să imite cântecele altor păsări, un mic tril, nu în întregime și de obicei sunt gălăgioase atunci când au găsit ceva gustos, au reperat un intrus, au de semnalat o rută mai bună de zburat, gen curenți de aer care să le înlesnească deplasarea etc.  Asta ca să nu credeți că o fac dinadins, să vă strice cheful de plimbare prin parc, și dacă sunt în pereche, e clar. Este perioada când trebuie să cucerească partenera și atunci folosesc  vocea din dotare, care nu trebuie să fie pe gustul vostru, ci al partenerei.

Ciorile sunt monogame, își aleg pereche pe viață, cel puțin majoritatea, cu mici variații de parteneri, în cazurile nefericite (dispariția partenerei/lui). Curtarea are loc în apropierea grupului, masculul încearcă să cucerească femela cu ceva de mâncat, act premergător vieții în familie, dacă femela îl alege, pentru perioada cât femela clocește masculul se ocupă de hrănirea ei. Participă ambii la creșterea puilor. Tinerii masculi după ce părăsesc cuibul se adună în grupuri de holtei. Se pare că nu toții puii pleacă, unul de obicei rămâne cu adulții și va fi bonă și ajutor pentru următorii frați. Cuiburile inițiale sunt folosite mai mulți ani la rând, cu reparațiile de rigoare. Au obiceiul de a-și construii cuiburi false. Pe lângă vocalize aceste păsări folosesc și diverse displayuri pentru a-și exprima teama, bucuria găsirii unei noi surse de hrană, interesul pentru partener. Și aruncă și bombe. Da, ciorile nu sunt chiar teritoriale, însă dacă au pui în cuib este bine să eviți plimbarea prin zonă. Sunt foarte protectoare cu puii și orice li se pare potențial periculos va avea parte de un tratament poopoocios. Așa zice fata mea când are în scutec ceva mirositor-poopoo.

Sunt mari mâncăcioase. Restaurantul este la nivelul solului și prin copaci. Sunt omnivore, consumă tot ce le pune natura la dispoziție, inclusiv resturi menajere. Deja este un fapt cunoscut: ciorile și rudele lor sunt inteligente și când vine vorba de mâncare s-au adaptat excelent. Adică: folosesc unelte în a o procura, au depozite și cămară numai de ele știute și cu precizie redescoperite în caz de nevoie. Când spun unealtă spun orice pai, crenguță, băt ce poate fi mânuit cu ușurință, adică ajutându-se de cioc, membre. Dacă bățul nu corespunde nevoii, atunci devine corespunzător. Este prelucrat, rupt, ascuțit, astfel încât să poată fi utilizat.

Nici cu memoria nu stau rău, clar.  Știu unde au ascuns și veverițele niscai semințe, drept dovadă că stau bine cu vederea și simțul observației. Și mai știu că pui pâine pentru vrăbiuțe. Mi s-a întunecat mie geamul odată. Tot a păpat musafira, iar eu am privit-o cu mânie, apoi mi-a trecut.  Mi-am dat seama ce curajoasă e și cât a așteptat să pun mai mult ca de obicei.

Mai nou s-a demonstrat că recunosc și figuri. Dacă ai alungat vreuna fără motiv, te ține minte și dacă ai același drum zi de zi, va ști și te va marca. Așa că lăsați-le în pace. În plus recunosc locurile periculoase, de genul pe drumul cutare sunt puse capcane sau vreun vânător cu țintă bună stă la pândă. Se anunță grupurile între ele și își schimbă ruta cu câtiva km.

Nu au longevitatea corbului, trăiesc  5-7 ani, în captivitate trăiesc mai mult, dublu față de cele libere.

Ciorile sunt curajoase, îndrăznesc să își facă loc pe lângă noi, să stea la masă cu noi și să împartă parcurile cu noi. Nu sunt de blamat. E adevărat că numărul lor a crescut considerabil, însă nu e întotdeauna un lucru rău. Au rolul lor în natură, evident. Câteva reguli simple ca să nu vă invadeze curtea:

  • Depozitați corect gunoiul, închis in recipiente speciale
  • Nu hrăniți animalele de companie afară, în caz că faceți asta strîngeți după masă bolurile
  • Dacă aveți o mică grădiniță cu legume este bine să recoltați imediat ce s-au copt
  • Metoda clasică – o sperietoare de ciori la capătul curții

Nu sunt favoritele mele, recunosc, dar le susțin. Sunt printre cele mai mintoase păsări, mă refer la dimensiunea creierului, comparativ ca proporție cu întreg corpul și știu să se adapteze la orice. La vreme rea, la hrană puțină, la temperamentul oamenilor. Dacă le priviți cu atenție și le studiați comportamentul veți fi surprinși. Plăcut, îndrăznesc să spun.  De altfel, sunt atât de cântate, au atâtea povești și tradiții cu și despre ele că nu poți să nu le îndrăgești și să cunoști și latura lor frumoasă.

Big Explorer, 2015

0

Să continuăm cu obiceiuri

Cum să explici un obicei nesuferit? Îmbrăcându-l într-o poveste despre lame.

Iată:

De multe ori inspirația vine din întâmplări simple, precum mersul la cumpărături. Ca de exemplu: zilele trecute am ieșit la magazin împreună cu Loli. Mega este la parterul blocului vecin. Prin urmare, nu aveam de mers mult, nici 100 de metri. Ce se putea întâmpla în cei nici o sută de metri? Nimic spectaculos, doar gesturi care, la oameni, nu își au rostul. Un grup de tineri, adolescenți  frumoși, de altfel, gălăgioși pe măsură, aveau probleme cu gâtul. Mai exact cu excesul de saliva. O întindeau pe asfaltul prospăt spălat de ploaie. La animale acest obicei are semnificație justificată: rezolvarea conflictelor, îndepărtarea intrușilor etc. La ei ce-o fi semnificând? Nu erau în conflict, păreau că se înțeleg. Ce să le spun (eu, mama moralizatoare) astfel încât să nu se simtă neadecvat tinerii și să nu jignim animalele care fac acest lucru cu un scop anume?  Și uite așa am ajuns la lama. Da, ruda cămilei fără cocoașă, ambele cam scuipăcioase atunci când sunt deranjate, nemulțumite.

Lama este originară din America de Sud, mai exact munții Anzi, platoul alpin din Peru partea de la sud – est  și  din vestul Boliviei. Aceste platouri sunt acoperite cu vegetație joasă. Lama poate trăi la altitudini de peste 4.000 de metri. Astăzi întâlnim doar speciile domesticite.

Lamele, tare ciudat sună, sunt animale înalte, zvelte, însă grele la cântar 130-155 kg. Rar depășesc 1.6 m în înălțime, impresia de înalt este dată de gâtul lung. Botul, buzele, incisivii amintesc de cămile. Nu diferă mult. Blănița variază de la cafeniu închis până la alb cenușiu.

Lama a fost domesticită încă de pe vremea incașilor. Este un animal rezistent la povară, este crescută pentru carne și lână. Pe lângă acestea are o rezistență naturală pentru aerul rarefiat. Adică: sângele lamei are un conținut ridicat de globule roșii de formă ovală, care le permite să supraviețuiască la concetrații scăzute de oxigen.

Sunt animale curioase și au obiceiul de a mirosi lucruri, oameni. Învață comenzi simple și nu le place să fie mângîiate oricând. Prin urmare, dacă vă veți întâlni cu vreo lama, să aveți grijă. Trebuie să îi câștigați încredera mai întâi, apoi să o drăgăliți. Altfel, se va simți iritată și va face ce povesteam mai sus, va face abuz de salivă.

Sunt animale sociabile, le place compania semenilor, sunt organizate în turme. Se presupune că lama lama sălbatică avea aceeași organizare ca cea domestică. Turma are următoarea structură: 10-20 de indivizi, gestionați de un mascul curajos gata oricând să-și apere poziția și haremul. Da, haremul. Turma include femele adulte și puii lor. Lupta pentru lidership se lasă cu muscături, plesniri de gâturi, de fapt își încolăcesc gâturile. Nu este o luptă de durată. Atunci când unul dintre masculii angajați în confruntare se lasă la pământ, lasă capul în jos, dar cu codița ridicată înseamnă că a capitulat , apoi se trece repede la viața obisnuită –pășunat, moțăit, amușinat diverse de prin împrejurimi. Aparent! Masculul este atent la orice schimbare de atitudine a masculilor tineri.

Acestor animale le place să stăpânească un loc, chiar și în captivitate, indiferent că este un teren împrejmuit gen țarc sau în afara granițelor gardului. Și le place să adopte, astfel dacă locul lor favorit este călcat și de oi, capre sau alte animale mai mici și care pot fi supuse rapid, le adoptă și le apără de parcă ar fi de ai lor. Cei mai mulți fermieri folosesc lamele pe post de oieri.  De ce? Fiindcă știu să dea alarma în caz de vreo tentativă de furt sau evadare. Lama comunică starea de mulțumire, neliniște printr-o serie de posturi și prin sunete. Mormăielile sunt foarte utilizate între membrii turmei și comunică o varietate de dispoziții, indispoziții de moment, iar strigătele stridente, ritmice sunt folosite pentru a semnala intruși sau o situație neplăcută ce urmează să se întâmple. Să iasă oile din tarcJ, de exemplu. Poziția codiței, a corpului, poziția urechilor semnifică ceva, crescătorii lor sunt specialiști în limbajul lor și lamele apreciază acest lucru. Urechile lamelor sunt denumite banane, asta datorită faptului că sunt alungite și cu marginile întoarse spre interior,  cumva aduce cu fructul binecunoscut.

Să rămânem tot aici –comunicare, percepție. Pe lângă vocalize și prezență lama își comunică teritoriul și prin materii fecale. Folosesc latrinele. Latrinele sunt locul unde toți membri turmei vin să se elibereze de reziduri. E un fel de toaletă comună și în același timp locul de hotar al spațiului ocupat de turmă, marcat vizual  plus olfactiv. Comunicarea tactilă ocupă și ea un rol important în exprimarea diverselor  stări.

În ceea ce privește regimul alimentar lama este erbivoră, deloc mofturoasă la ceea ce oferă natura, consumă frunze, tuberculi, rădăcini, semințe, muschi etc.

Durata de viață la lame este 20-30 de ani. Nu au o perioadă specifică de reproducere. Lama este poligamă, așa cum spuneam mai sus, un mascul este înconjurat de femele. Gestația durează 360 de zile, femelele dau naștere la un pui pe an. Puii sunt capabili să alerge imediat după naștere, cântăresc cam 10 kg, se hrănesc cu laptele mamei timp de 4 luni, după care sunt capabili să consume și materie vegetală. Maturitatea sexuală  este atinsă în jurul vârstei de 2 ani. Nașterea durează puțin, cam 30 de minute, lama naște din picioare. Prin urmare, puii vin pe lume de la înălțime. Femela gestantă înainte și în timpul nașterii este înconjurată de alte femele din turmă. Asistarea la naștere este o măsură de protecție împotriva prădătorilor moștenită de la rudele sălbatice. Masculii nu participă direct la creșterea progeniturilor, grija îndirectă pentru ei se manifestă prin apărarea teritoriului, a sursei de hrană și alungarea potențialilor lideri. Adică a masculilor tineri. Puii de sex masculin sunt alungați din turmă după un an. Aceștia se grupează în turme de burlaci.

Un fapt amuzant legat de temperamentul acestor animale este că refuză să ducă poveri foarte grele. Dacă nu le convine încărcătura se așează, scuipă sau chiar se manifestă violent față de cel care le supraîncarcă. Ușurarea încărcăturii o va face ascultătoare și se va ridica în picioare așteptând să fie îndrumată să purceadă la drum. Pot duce până la 60 de kg, 30 de km pe zi. Și asta în condiții destul de grele, urcând pante înguste și stâncoase.

Lama este un animal minunat, nu figurează pe lista speciilor în pericol, din punct de vedere economic nu au niciun impact negativ, doar benefic. Face parte, prin anumite colțuri de lume, din categoria animal de companie. Dacă crești de mică o lama, va crede că și tu ești ca ea și se va comporta ca atare: va căuta mângâiere, te va scuipa dacă o deranjezi, se va lupta cu tine pentru vreun colț de casă.

De unde am plecat și unde am ajuns….de la un obicei urât. Se pare că inspirația nu-și alege sursa, ideea este ca produsul final să fie unul bun. Prin urmare, este?

Big Explorer, 2015

0

 Iubim râmele? ( Să vedem ce părere va avea Loli)

Știu, sunt lungi, intinse pe trotuar, facem slalom printre ele după ploaie și le privim cu dezgust. Mare greașeală! Sunt minunate! Dacă reușiți să treceți peste aspectul dezlânat și totodată ordonat de inele, veți descoperi că avem nevoie de ele, și merită îndrăgite, nu călcate cu ciudă.

Râmele sunt pașice și au un anume scop pe Pământ. Să ne asigure un substrat propice pentru cultivarea a ceea ce transformăm, noi, în hrană și nu numai (de exemplu: hrană pentru alte animale, nadă pentru pescari, lista e luungă!!)

Mi-am propus să scriu despre râme, din mai multe motive.  Unul dintre acestea este să trec peste propriile-mi, să zicem, sentimente privind râmele. Nu mi-e frică de ele, deja simt penibilul, dar îmi trebuie ceva timp să mă reculeg după ce m-am strâmbat la vederea lor și să realizez că sunt simple animale, nevertebrate, viermi inelați (râme!!) și nu au nicio vină pentru aspectul lor. Sunt la vedere, afară, la lumină, cu toate că nu le place, pentru că ploia le-a invadat galeriile . Uffff, am scris pe nerăsuflate. Se simte?

Să le trecem în revistă datele de buletin:

Încrengătura: Annelida

Clasa: Oligochete

Familii: 18, cea mai cunoscută Lumbricidae

Dimensiune: de la 14 cm până la 35 de cm

Greutate: 10-12 g

Habitat: toate tipurile de sol din regiunile tropicale și temperate; lipsesc din regiunile nordice, unde temperaturile scăzute nu permit supraviețuirea acestora și, evident, din deșert.

Număr/an: prezența lor în sol este determinată de umiditatea, numărul râmelor variază de la un an la altul în funcție de cantitatea de precipitații.

Înmulțire: Sunt hermafrodiți, adică, un individ poartă și organele feminine și pe cele masculine; cu toate că fiecare individ poartă ambele tipuri de organe, procesul de înmulțire implică participarea a 2 indivizi.

Asta fost introducerea! Urmează adevăruri și curiozități despre râme:

Râmele au corp cilindric, alcătuit din inele, al căror număr variază în funcție de specie. Corpul râmelor este acoperit de un mucus special, secretat de zona neinelată, din parte anterioară a corpului, cu rol în deplasare și reproducere. Fiecare inel are o serie de organe proprii, astfel în caz de pierdere a unor inele, din varii motive, râmele pot replica și regenera inele pierdute. Totul depinde, în acest caz, de specie, de tipul de leziune suferită.

Corpul râmelor nu este prevăzut cu apendici sau membre care să servească la deplasare, lipsesc ochii. Funcția de vedere este asigurată de niște organe sensibile la lumină, cu ajurotul cărora se orienteză atunci când sunt la suprafață. De-a lungul tuturor inelelor este tubul digestiv. Foarte important! Nimic din ce intră și iese nu este deșeu. Este clar, râmele mănâncă pământ cu frunze, rădăcini aflate în descompunere! Uneori, trag frunzele în galeii, le lasă la putrezit, apoi le consumă. Nu au dinți, în schimb posedă o musculatră foarte puternică la nivelul gurii. La nivelul tubului digestiv al râmelor, pământul se transformă, este îmbogățit cu azot.

Râmele sapă galerii atunci când se hrănesc și cu fiecare galerie săpată (”mâncată”) pământul se aeriseste, se îmbunătățește. Din pământul mâncat râmele absorb necesarul de substanțe organice, restul este eliminat cu conținut ridicat de azot. Cu cât solul este mai sărac în substanțe nutritive, cu atât râmele sapă mai multe galerii. E bine? Este extreme de benefic pentru sol. Este bun de cultivat! Numărul galeriilor/metru pătrat de sol poate atinge 2000. Adâncimea lor diferă în funcție de specie. O râmă poate mânca destul de mult pământ într-o zi, cantitatea ingerată echivalează cu o treime  din greutatea corpului lor. E ca și cum aș mânca eu 15 kg de mâncare/zi. Cât cântăresc? Trec la regim…. Apa de ploaie, roua, inundă galeriile, imbibă pământul, asigurînd astfel umezeala necesară rădăcinilor plantelor.

Râmele nu au plămâni, respiră prin tegument. Ceea ce este interesant la râme este faptul că în galeriile mai adânci se acumulează mult dioxid de carbon. Nu sunt afectate, vă veți gîndiți? Nu, se pare că natura a înzestrat râmele cu un dar special. O glandă care absoarbe  dioxidul de carbon și îl neutralizează pentru a putea fi eliminat din corp.

O altă performanță a râmelor este rezistența la uscăciune. În condiții meteo nefavorabile, secetă, frig, se retrag foarte adânc în sol, devin inactive. În mod normal 80% din corpul lor este apă și în perioadele menționate mai sus pierd cam 30 % din apa, fără să moară. Este de ajuns un pic de ploaie, rouă ca să se hidrateze și să-și revină.

Râmele sunt pretențioase. Nu sunt dispuse uniform în sol. Valoarea ph-ului, conținutul în substanțe organice, azotați, unghiul de înclinare al pajiștii, dealului joacă un rol important în distribuția lor în sol.

Râmele miros. Au niște receptori la nivelul tegumentului care reacționează la stimuli chimici din mediu, sunt localizați în partea anterioară a corpului.

Reproducere la viermi implică 2 indivizi, deși un individ este echipat cu ambele tipuri de organe. Așezarea lor la nivelul corpului este astfel: gonadele, partea masculină, sunt localizate în primele 12-15 segmente, ovarele, partea feminină, sunt localizate mai spre coadă, în zona unde se adună mucusului. Reproducerea constă în schimbul de elemente de reproducere între cei 2 indivizi. Nu este o regulă pentru toate rudele râmelor. Există specii la care viermii femelă dau urmași doar viermișori femele, sau se pot fertiliza singure. Ouăle de râme sunt mici, comparate cu boabele de orez, în număr de 3 până la 20, în funcție de specie. Sunt grupate într-o capsulă gelatinoasă la început, cocon, ce devine pieloasă, rezistentă la umezeală și presiune, de forme, culori variate. La râma comună, puii ies din ou după 3 săptămâni. Sunt ca niște firișoare subțiri de ață, închise la culoare, care în decurs de o zi sau două devin cafenii, cărămizii, complet funcționali pentru a săpa galerii și updata conținutul în minerale al solului în care au apărut.

Râmele pot produce aproximativ 80 de coconi pe an. Durata de viață a unei râme ste de 4-8 ani. În lipsa prădătorilor, în culturile de râme, viața râmelor este prelungită până la 10 ani. Declinul râmelor începe odată cu dispariția zonei care secretă mucusul. Spre finalul vieții nu se mai reproduc, pierd în greutate.

Aceste nevertebrate mai sunt cunoscute și după numele de intestinele Pâmântului. Sunt puse în mișcare de mușchi capabili de alungire și contracții rapide. Nu am vorbit de mușchi? Să nu uităm: râmele au 2 tipuri de mușchi, circulari și longitidinali. Când se contractă mușchii circulari, diametrul corpului de reduce și râma se subțiază. Când sunt acționați mușchii longitudinali corpul se adună, astfel că pare scurtat. Contracția mușchilor simulează mișcarea în valuri, contracția segmentelor urmate de relxarea altora și tot așa.

Dacă priviți cu o lupă o râmă, veți putea observa diferența dintre coadă și cap. Dacă nu puteți face asta, puteți încerca altceva. Pune-ți o râmă pe un covor rugos și veți descoperi extremitățile după direcția de deplasare. Râmele se deplasează, evadează, întotdeuna, cu capul înainte!

Concurs de dimeniuni!

Mărimea râmelor depinde de specie, vârstă, dietă, mediul de viață – temperatură și umiditate.

Spre exemplu, râma comună variază ca parametri astfel: lungime 9-30 cm, diametru 6-10 cm.

Rudele tropicale, Glossoscolex și Megascolides, ajung până la un metru și ceva în lungime.

Ruda australiană poate măsura 3 metri.

Existența râmelor este crucială pentru sol. Au caracteristici extrem de interesante și nebănuite pentru aspectul lor. Data viitoare, când vă veți întâlniți cu ele, priviti-le cu respect!

Big Explorer, 2013

0

Țepoși simpatici

Mici, plini de țepi, cu nas curios, tot timpul în căutare de ceva gustos.. o insectă, un vierme. Da, da este vorba despre arici.

Ce sunt?

Aricii sunt mamifere insectivore, ”primitive”- după unii,  ce exploatează o diversitate surprinzătoare de medii de viață, de la pădurea de mangrove la deșert, de la parcuri urbane până la pajiști alpine. În toate aceste medii  de viață, factorii ce limitează distribuția lor sunt lipsa unui adăpost în timpul zilei și hrana puțină, reprezentată de nevertebrate mici. Teritoriul unui arici cuprinde cuibul și spațiul din jurul acestuia aproximativ o 100 de metri de jur împrejur. Cuibul este construit în pămînt, sub tufișuri, în firide mici din stânci, sub clădiri. În caz de invazie, din partea vreunui seamăn sau alt animal, nu e cunoscut pentru vitejie, este un animal fricos și în astfel de situații,devine doar gălăgios:  mormăie, pufnește, plescăie.

Când spuneam mici spuneam de fapt că de la cap la coadă nu depășesc mai mult de 30 de cm, și greutatea de 1 kg,  plus picioarele mici, terminate fiecare cu 5 degete, ochii mici, dar mai bine dezvoltați decât ai altor insectivore, sunt fuduli de ureche și cu un nas bine echipat pentru detectarea de diverse arome.

Comportament

Majoritatea speciilor sunt nocturne. Ca regulă generală, sunt tereștri, își duc viața și se hrănesc la nivelul solului, deși, s-a demonstrat, pot  înota cu ușurință și cățăra cu destulă competență! Abilitatea de a săpa variază de la o specie la alta, aricii indieni fiind recunoscuți drept cei mai buni săpători. Majoritatea aricilor tolerează vremea neprielnică și perioadele în care hrana este puțină prin hibernare – iarna și somn estival pe timp de secetă. În cazul speciei europene, Erinaceus europaeus, întânit și la noi în țară, hibernarea poate dura 5 până la 7 luni, dacă temperaturile se mențin scăzute pe perioade mai mari de timp. În timpul lunilor de hibernare bătăile inimii scad de la 188 pe minut la 22, iar temperatura corpului poate scădea până la 1 grad Celsius. Hibernarea prelungită afectează mult organismul animalului, respectiv rezervele de grăsime, astfel că exemplarele care nu stochează îndeajuns spre toamnă nu vor supraviețui.

Speciile de arici studiate de specialiști sunt solitare și teritoriale în stadiul de adult. Mici adunări, în grupuri, au fost raportate la unele specii, însă probabil sunt femelele cu puii din anul respectiv. Luptele sunt rare între arici, reacții violente apar doar în caz de încălcare de proprietăți, și atunci doar gura este de ei așa cum spuneam mai sus. Ceea ce este interesant, sunetele de amenințare sunt identice cu cele produse de femele în perioada de curtare, probabil ca răspuns la apropierea mascului. Cine să mai înțeleagă?

Marcajul olfactiv, cu un iz specific este emanat și folosit pentru delimitarea teritoriului, uneori chiar evident și pentru nasul omului. Simțurile aricilor: cel al auzului este punctul lor forte, însă vederea este slabă, mirosul excelent. Particularitatea lor cea mai interesantă și care le distinge dintre mamifere este impregnarea perilor de pe corp cu saliva abundentă rezultată prin lingerea sau mestecarea de plante toxice sau cu mirosuri puternice. De ce sunt atrași de aceste resurse mirositoare nu se știe, ipotezele sunt nenumărate- parfum pentru curtarea femelelor, îndepărtarea paraziților, prădătorilor, însă nici una care să explice pe deplin acest comportament.

Țepii sunt, de fapt, fire de păr modificate, dure, și care devin erecte în condiții de stres. Musculatura abdominală a aricilor este bine dezvoltată și permite arcuirea corpului ariciului, transformându-l într-un ghem țepos. Dușmanii naturali nu pot fi păcăliți, bursucii și vulpile au învățat arta derulării mingilor țepoase. 🙁

Dietă și ecologie

Aricii se hrănesc în principal cu insecte, dar și alte nevertebrate precum viermi, păianjeni, melci. Fiind mai mari decât ceilalți reprezentanți ai ordinului Insectivora, și-au lărgit meniul la șopârle, amfibieni, uneori și mamifere de dimensiuni mici. Aricilor le plac nespus și ouăle păsărilor ce cuibăresc pe sol, și nu sunt cunoscuți ca fiind strângători, în sensul de depozitare a hranei pentru mai târziu, ba chiar descoperă rezevele altora, în special cele ascunse de vulpi (ca un fel de ironie a sorții).  Mai consumă și fructe, semințe și ciuperci. Sunt destul de mâncăcioși, s-ar zice!

Unele specii consumă șerpi veninoși, scorpioni, albine, gândaci toxici, păianjeni…animale de care unele specii s-ar feri. Se pare că au toleranță  excelentă la toxine, de 40 de ori mai mare decât șoarecii de laborator și pot ingera cantaridină în doze de 3000 de ori mai mare decât cea considerată letală pentru om.

Masa, de obicei, este luată seara, noaptea, aricii se deplasează pe distanțe cunoscute, fără abatere de la traseul obișnuit, le place rutina.

Reproducerea

Perioada de gestație durează  30-40 de zile, femela naște 2 până la 5 pui, orbi, fără peri sau cu peri moi, mici. Țepii cresc și devin duri după prima săptămână de viață, iar posibilitatea de a se face ghemotoc apare după câteva săptămâni. Creșterea puilor este responsabilitatea femelei arici, masculul nefiind implicat în acest proces. Nu sunt familiști,  sunt poligami, adică un mascul poate curta mai multe femele.  Perioada de alăptare durează 5-7 săptămâni, durata de viață a aricilor fiind, în medie, de 7 ani.

Statut de conservare

Dintre cele peste 20 de specii de Erinaceidae doar 3 sunt considerate amenințate.

Aricii, mai nou, au devenit animale de companie în unele țări, sunt protejați și alintați. Însă, nu uitați, sunt animale sălbatice și locul lor este în natură! În cazul în care ați optat pentru un astfel de pet, aveți grijă să trăiască bine.

Big Explorer, 2012

 

 

 

0

Veveriţele

Sunt adorabile, sunt jucăușe, unele chiar prietenoase, sunt vedete de cinema (Alvin, vă spune ceva?), sunt strigate cu numele de Mariana să vină la cutia cu nuci!! Despre cine să fie vorba? Așteptați încă un pic. Când m-am mutat cu serviciul, acum 4 ani, am locuit o perioadă într-un cartier fără parc. Noroc că în spatele blocului aveam un spațiu verde cu ceva alei și copaci tineri. Și aici, pe lângă noi, căței, porumbei, ciori, alte nații zburătoare și patrupede urbane, își avea casă și o mică ghidușă, mereu prezentă la nucile pe care i le puneam pe geam. V-ați dat seama? O veveriță. Acum, stau lângă un parc frumos, cu lac și multe, multe veverițe. Le vedeam cel mai des după- amiaza, dar și dimineața când ieșeam la plimbare cu Loli. Loli, îți mai aduci aminte?:)))) Îi spuneam de fiecare data..mama, am văzut o veveriță! Imi zâmbea în somn….ce știe ea ce sunt alea.

Veverițele au un farmec aparte. Sunt în aproape toate poeziile și poveștile de când eram mici și pentru că uneori au curajul să se apropie (fizic) de noi. Când se întâmplă asta nu mai avem vârstă….2 ani, 30 de ani, nu mai contează. Ne fac ziua.

Să vedem ce știm și ce ar fi de adăugat despre veverițe

Veverițele, cele care sunt la noi, fac parte din clasa mamiferelor, ordinul Rodentia, familia Sciuridae. Traducere: mamifere rozătoare, de mărime medie, cu membrele posterioare lungi, ușor disproporționate față de restul, cu coadă stufosă (majoritatea), cu variații de roșu, gri, negru, cărămiziu în ceea ce privește culoarea blăniței.

Sunt răspândite peste tot, cu excepția regiunilor polare. Se cunosc 285 de specii de veverițe, cea mai mică, ca gramaj, este veverița pigmeu din vestul Africii, de doar 10 g, și cea mai mare, de aproximativ 9 kg, este veverița gigant din India.

Au oasele ușurele, scheletul adaptat la cățărat. Picioarele se termină cu degete lungi echipate cu unghii curbate, lungi. Coada, lungă cât corpul, are rol în echilibru, signalistică (poziția cozii semnalizează starea veveriței), termoreglare. Au peri senzitivi, vibrize pe cap, picioare, pe burtică, la baza cozii. Aceștia o ajută să se orienteze în spațiu.

Veverițele ce trăiesc în arbori nu hibernează și nu formează colonii. Masculii și femelele trăiesc separat, se întâlnesc doar în perioada de reproducere. Teritoriul lor este flexibil, în funcție de resursele de hrană. Se folosesc de simțul olfactiv, văzului, și auzului în comunicare. Semnalele chimice sunt foarte importante, veverițele posedă glande secretoare la nivelul obrajilor, în jurul gurii. Marcarea olfactivă este o formă de comunicare a spațiului pe care îl ocupă, a sursei de hrană etc.

Sunt și vorbărețe! Cu toate că noi nu realizăm acest lucru și veverițele au ceva de spus –vocalizează ( între ele). Contextul vocalizator poate însemna stres, alarmă – apariția vreunui intrus, sunete de atragere a partenerilor, agresivitate.

Coada stufoasă are efect atunci când este unduită, scuturată în perioada de reproducere.

Pufoasele colorate sunt tot timpul la dietă. Consumă tot felul de semințe, nuci, le plac și ciupercile și anumiți licheni de copac. Ba mai mult, adoră seva de copac, mugurii, rădăcinile dulci. Consumă și insecte, sunt ca un fel de delicatese sau mâncare crocantă, gen chipsuri, și suculentă, în același timp. Specialiștii au observat că sunt interesate și de ouăle păsărilor mici, și că rod diverse oase, uneori, pentru a-și suplimenta alimetația cu calciu.

Veverițelor le place să aibă rezerve. Ascund mâncare pentru zile negre. Se spune, în popor, dacă veverițele fac depozite de hrană mari, este semn de toamnă scurtă și iarnă lungă. Probabil că este ceva adevăr aici. Animalele știu cel mai bine. Sunt foarte pricepute în ale depozitării. Cunosc riscurile unui depozit nepăzit, prin urmare fac depozite false și depozite în care chiar pun mâncare pentru mai târziu. Pentru observatorii leneși depozitul fals este evident, mare, atractiv și …gol!

Marianele, cum li se spune prin nordul țării, sunt foarte descurcărețe. Nu formează familii, femela crește singură puii, aceștia devin în câteva luni independenți. Sunt două perioade de reproducere pe an, primăvara devreme și toamna. Locuiesc în scorburi, unele veverițe folosesc un fel de cuib, altele crăpături sau găuri de la sol.

Au ochii dispuși foarte sus pe creștet, pe laterale, astfel încât să surprindă cât mai mult de jur împrejur și să nu fie nevoite să se tot uite când stânga, când dreapta. Sunt curioase, dar și foarte precaute. Nu le plac surprizele, clar! Dacă se simt în pericol fug. Au ceva viteză, 20 km/h. Și dacă nu le ajută viteza, atunci alergatul dezordonat, haotic le scoate din încurcătură. Pot face salturi în lungimi de 10 ori mai mari față de lungimea corpului lor. Dacă sunt pe sol, în frunzis rămân nemișcate, dacă sunt pe arbori s-a observat și următorul comportament: se lipesc de scoarță, și așa pitite urcă în coronament sau până la scorbură.

Spuneam că sunt descurcărețe. Ei, bine, au multe daruri de la natură. Sunt mici, însă la capitolul cum să ajungi la locul dorit, pe scurtătură, sunt mari campioane. Au capacitatea de descoperi drumul cel mai scurt către sursa de hrană.  După ce au găsit un loc bun, și după ceva studii asupra locației, își fac mental o hartă a rutelor posibile. Au, am putea spune,  un fel de gps intern, setat pentru drumul cel mai scurt, fără obstacole și fără invitați nepoftiți.

Veverițele sunt capabile să învețe comportamente de la oameni, și de la animalele care trăiesc în zona lor. Invață rutina altora…dacă aduce ceva potențial gustos. Veverițele știu când pui pâinea proaspătă pe geam, știu că atunci când cafeaua e pe pervaz urmează să arunci nucile. Observă locul unde au căzut și vin mai târziu sau dacă sunteți cunoștințe vechi, le va culege imediat. Cu toate acestea, să nu uitați, sunt animale sălbatice și trebuie să le respectăm. Se pot descurca și fără noi. Dacă vrem să fim de ajutor, le putem asigura hrănitori, în parcuri, pe timp de iarnă. Sunt ușor de făcut. Poate fi un proiect de familie.

Veverițele sunt prezențe plăcute în parcuri, dacă le-ați reperat sunteți norocoși. Și încă ceva…unele depozite de hrană rămân uitate. 🙂 Prin urmare fac și treburi de grădinărit. Asigură răspândirea unor specii de arbori și sunt mult mai eficiente față de noi oamenii la capitorlul – sădiți pomi!

Bucurați-vă de ele, admirați-le jocul și nu uitați să le mulțumiți pentru copăceii tineri din parc, de lângă bloc. Unul din ei este plantat de o veveriță.

Big Explorer, 2014

0

Vrăbiuţele

Sunt mici, gălăgioase, sunt peste tot, au o bucurie de a trăi molipsitoare şi unele se strâng, precum mărgelele, în şir, pe marginea balconului meu. Primele ciripituri ale papagalilor mei nu erau papagaliceşti ci…pe limba vrăbiilor. Da! Despre ele este vorba. Zilele trecute le-am urmărit. Eram în căutare de inspiraţie şi privindu-le mi-am amintit de simpaticele mele (peruşii mei) care erau înebunite după vrăbiuţe. Le chemau, la balcon, să cânte, să repete împreună cântecelele lor.

Le-am admirat întotdeauna! Sunt rezistente, sunt descurcăreţe, au curajul să locuiască printre noi. Asta mi se pare fenomenal. Vrăbiuţele sunt imune la noi, ne tratează  doar cu veselia lor şi, astăzi, când bombăneam iarna, mi-am dat seama că dacă nu ar fi fundalul lor sonor, zborurile lor de colo – colo, cu glasurile specifice,  zilele ar fi searbăde. Sunt fan vrăbiuţe!

Ceva detalii

Vrăbiuţele sunt păsări de dimesiuni mici, cu picioruşe scurte şi puternice, un pic bondoace, mai mult înfoiate. Sunt sociabile, majoritatea speciilor trăiesc în stoluri, colonii, cam 20-30 de perechi, şi se hrănesc pe sol. În mare parte sunt foarte legate de aşezările umane. Nu sunt foarte pretenţioase în ceea ce priveşte casa lor. Folosesc orice crevasă, gaură, scorbură de natură umană sau naturală. Dacă nimic nu li se potriveşte, în zona unde s-au aciuat, îşi contruiesc cuiburi mai mult sau mai puţin sferice, pentru care materialul de construcţie  este la discreţie: pene, paie, beţigaşe, câlţi, lut. Sunt puţin dezordonate şi,  având în vedere energia de care dau dovadă, le înţeleg. Nu au timp, sunt în continuă mişcare, în căutare de hrană, de jucat în apa de la cişmea, de descoperit locul cel mai bun pentru firmituri.  Da, când spun că le înţeleg, mă compar puţin cu ele, aşa ca o scuză. Nici casa mea nu e lună, tot timpul, doar e locuită! 🙂

Nu sunt bune cântătoare, acest lucru vine, probabil, datorită lipsei trilurilor susţinute. Si ce dacă! Mi-e îmi place ce cântă ele acolo, ce comunică, pe tonuri ciripite foarte puternice, plăcute, pline de veselie.

Coloritul variază în nuanţe de maro şi alb murdar, prăfuit sau mai clar maro pestriţ cu burta albicioasă. Femele şi juvenilii (adică puii) sunt mai şters coloraţi, aspect prăfuit, fără negru pe bărbie. Majoritatea vrăbiuţelor sunt sedentare sau dispersate în afara perioadei de reproducere, la unele specii se înregistrează mici rute de migraţii. Această particularitate se aplică doar speciilor care trăiesc la altitudine mai înaltă, în zonele montane, unde temperaturile sunt mai scăzute; în anumite perioade ale anului, migraţia fiind spre zonele mai joase, unde temperatura este mai blândă.

Le plac duşurile în praf şi apă. Cred că nu v-a scăpat aceast obicei al lor! Bunicii mei spuneau despre acest lucru ceva de genul –  fac „a ploaie”!  Adică, dacă vrăbiuţele sunt agitate şi se scaldă în praf sau apă sigur vremea este în schimbare. Și se cam adevereşte.

Regimul lor alimentar, la modul general, constă în seminţe şi insecte. În funcţie de sezon procentul de seminţe şi insecte variază. Termenul definitoriu pentru dieta vrăbiuţelor este de granivore. Prin urmare, predomină seminţele, chiar s-au specializat datorită traiului lângă oameni, să consume pe lângă seminţele plantelor sălbatice şi seminţe de plante cultivate, seminţe folosite în hrana animaleor domestice, resturi umane. În timpul perioadei de reproducere dieta lor constă şi în insecte, larve de insecte, viermişori, orice are conţinut proteic ridicat. Primele mese ale puilor nu sunt vegetariene, ci bogate în proteină animală. Trebuie să crească repede, şi să înceapă fără întârziere antrenamentele de zbor.

Trebuie să menţionez că sunt competitive în ceea ce priveşte sursa de hrană. Sigur aţi observat prin parcuri acest lucru. Luptă pentru fiecare firmitură cu păsările mai mari aflate în zonă. Se adună mai multe pentru îndepărtarea pofticiosului nedorit. După ce l-au alungat începe hrănirea cu respectarea ierarhiei de vârstă şi sex. Masculii au prioritate, apoi femele şi puii.

Vrăbiuţele formează perechi în timpul unui sezon de reproducere sau pe toată viaţa. Masculul  de oraş „cheamă” posibila parteneră la cuib, după ce l-a construit, şi prin diferite manifestări specifice îşi prezintă lucrarea şi pe sine. Masculii nu sunt teritoriali, teritoriul lor este zona din jurul cuibului. Speciile ce trăiesc în afara zonelor locuite de oameni sunt teritoriali, au cântece de atragere a partenerelor mai elaborate, îşi prezintă aptitudinile de zbor prin mişcări bine puse la punct  şi îşi apără cu convingere locul deţinut. Puii apar după 12-15 zile, sunt golaşi, cu aripile de zbor, mici, abia conturate. Numărul lor variază între 4-6. Puii sunt complet acoperiţi cu pene după 15 zile. Ambii părinţi participă la creşterea lor. Puii sunt nişte mâncăcioşi, iar părinţii neobosiţi în a le procura bunătăţuri. La speciile din zonele temperate reproducerea are loc primăvara spre vara, iar la speciile din zonele tropicale, la sfârşitul sezonului ploios. Rata de supravieţuire a puilor este de 45%, majoritatea accidentelor şi pierderilor se înregistrează  în momentul în care încep antrenamentele de zbor. Se rătăcesc sau nu se mai pot întoarce la cuib. Cad pradă pisicilor şi câinilor.

Cum credeaţi că rezistă vrăbiuţele la frig? Uită animozităţile şi se strâng la un loc, într-o tufă, arbore unde se odihnesc împreună, în dormitoare comune, astfel fac faţă  gerului ce se lasă peste noapte. Şi dimineaţa devreme, când ai chef să mai moţăi un pic şi ai geamurile mai subţirele îţi vine să la baţi. Sunt atât de gureşe şi bucuroase că încep zorile şi a trecut noaptea, că ori te apucă furia pentru deranjul de la somnul dulce de dimineaţă, ori te învioreză şi îţi crează sentimentul că ziua va fi plină de evenimente plăcute. Eu le experimentez pe ambele, în funcţie şi de toanele mele.

Să vă mai spun de viteza de zbor şi vă las, pe voi, să continuaţi studiul privind aceste mici făpturi cu care ne-am obişnuit atât de mult, şi care fac, practic, parte din familia noastră. Deşi par greoaie la zbor, datorită alurii bondoace, sunt destul de rapide, pot zbura cu viteze de până la 40 km pe ora, chiar 50. Uneori, zboară aşa de apoape de noi de parcă ne-ar întâmpina pentru cine ştie ce veste. Poate despre vreme, despre ce mai este prin parc!!

Sunt adorabile! Sunt descurcăreţe, numărul lor nu se află momentan în descreştere, prin urmare nu sunt încadrate ca fiind vulnerabile. Lăsaţi-le să se odihnească pe pervazul gemului vostru şi molipsiţi-vă  de bucuria lor de a fi pe Pământ!

Articol publicat în revista Big Explorer, aprilie2014