Ce am învăţat de la copilul meu

Ce nu am învățat de-a lungului timpului despre emoții, despre relații, oameni am învățat în 2 ani și 8 luni. Nu tot, dar m-am lămurit mult în anumite privințe.

Ce m-a învățat fiica mea de când ne-am cunoscut mai bine, după primele luni de efervescență, după naștere, a fost: Acceptarea! Am învățat mult mai multe de la ea, aleg să vorbesc despre acceptare, pentru că de acceptarea am avut nevoie ca să o înțeleg, să mă înțeleg și să fac diferența între condiționare și necondiționare.

Știi cât de greu e să te lepezi de ceea ce credeai și să stai conectat și faci lucrurile cu blândețe tot timpul? E greu, când ești neîmbrățișat de tine, când nu te accepți cu adevărat. Când te nemulțumește orice  legat de tine, și nu poți trece dincolo de starea de agitație, nu ai cum să înțelegi necondiționarea.

Acceptarea nu vine ușor. Cred că știm cu toții asta. Realitatea ta cu realitatea adevărată se pupă greu și abia când descoși tot, și ajungi la ultima iță, abia atunci începi să accepți. Să coși la loc, fără grabă, cu sentimente noi și cu înțelegere. Și e greu când ești presat încontinuu să faci asta și asta (că așa e bine) de nu îți poți auzi propriile gânduri și pe lângă ale tale mai trebuie să le puricești și pe cele primite, fără a fi cerute.

Acceptare înseamnă să crești. Până la ea am fost un om mare, necrescut în multe. Asta m-a învățat fiica mea, să cresc ca om. M-am prins, pe parcurs, cum nu ajută cu nimic să revii obsesiv asupra lucrurilor care nu se pot întâmpla acum, cum doar dacă accepți ce e acum și lucrezi pentru viitor simți eliberare și speranță. Oricât de dureros și la limita de jos a suportabilității ar fi prezentul, atâta timp cât nu te lași cuprins de el și scufundat fără scăpare, atunci când te impaci cu el, deja ai făcut un pas spre schimbare.

Acceptare înseamnă să îți lingi rănile trecutului, să revii la tine din trecut și să accepți ce ai primit, să plângi până nu mai poți și să închegi locul. Să iubești tot ceea ce ești, ce ai făcut cu bune și cu rele, până în clipa când ai devenit părinte. Și să crezi, fără urmă de îndoială, că ai făcut cel mai bun lucru posibil al tău: Copilul tău.

Acceptarea înseamnă împăcare. Să fii împăcat, liniștit, pozitiv, conectat cu  toate lucrurile, chestiile, evenimentele care nu se întâmplă ca la alții, normalul ăla care de fapt nu e, doar tu crezi că există la alții. Cum? De ce? Sunt cuvinte care mă împiedicau să accept și să fiu împăcată. Se întâmplă uneori să caut răspuns obsesiv și obsedez în vină.  Dar… copilul nu te lasă, te impacă de fiecare dată când îți zâmbește și îți pune mâinile după gât. Înseamnă că faci bine, că e bine, că te iubește cum tu nu ai făcut-o vreodată.

4 thoughts on “Ce am învăţat de la copilul meu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *