Dizabilitatea e grea. Ar fi o minciună să credem altceva. Ințeleg pe cei care fug de ea, nu vor să știe sau se prefac că nu există. Nu ai cum empatiza cu adevărat dacă nu o trăiești. Dar există, și poți să nu întorci privirea și să judeci, poți învăța despre. Ce nu realizăm este că în afara sau înăuntrul dizabilității empatia și simpatia dau aceeași luptă. Pentru că nevoia de acceptare și înțelegere nu e doar acolo la nevoi speciale, este pentru toată lumea, și între „normali”.
”Privirea asta egală către fiecare dintre noi ne ajută pe toţi”
E adevărat! Mă uit la generația dinaintea mea și alte 2 de după, prea puțin s-a pus accentul pe suntem ceea ce suntem, ce alegem să fim, și nimeni nu poate aprecia și evalua mai bine acest lucru decât noi, cu noi. Și la acest proces de (auto)cunoaștere, grila cu rezultatul final nu ține de notele din generală, școala prestigioasă făcută, de slujbă sau prieteni.
Am auzit un adolescent spunând, nu chiar cuvintele astea, dar sensul era acesta: ca să iubești pe cineva cu nevoi speciale nu e greu, trebuie doar să îți deschizi inima mai bine. Și în clipa când a spus asta am plâns tare. Atâta adevăr pentru un tânăr. Și e un adevăr universal! E valabil pentru oricine, nu doar pentru cineva cu nevoi aparte. Ca să iubești pe cineva, oricine, trebuie să îți deschizi inima. Să mergi pe drumul ăsta, să-ți lărgești inima, să accepți înseamnă să te cunoști bine-bine și să fii de acord cu temerile tale. Eu am învățat târziu asta. Așa că am plâns eliberator, am simțit speranță în acel tânăr.
Am fost la un film bun, real și care merită văzut și digerat în tihnă. Suntem un popor născut în prejudecată. Și suntem greu de dezvățat. În ultimii ani am avut momente din care am învățat, problema este că uităm repede.
Coborâm la prima – primul film inspiraţional românesc
Un metrou oprit între stații, cu oameni pătrunși de propriile vieți care, pe măsură ce așteptarea crește, ies din filmul lor personal. Ca să nu spun bula lor, mi-a displăcut dintotdeauna termenul. Și când o fac, fiecare personaj, prima dată judecă, apoi deschide ochii și privește cu adevărat.
Duminică seara, 28 octombrie, la Happy Cinema, acolo unde se derulează, în parteneriat, din iulie anul trecut un proiect de suflet al Supereroi printre noi – ”Filmele Olgăi” – proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale, am fost la primul film inspirațional românesc “Coborâm la prima”, regizat de Tedy Necula.
„Este o poveste inspirațională pe care o trăim în fiecare zi. Suntem în metrou așa cum suntem și în lume. Nu este un film despre Colectiv, dar viața nu poate nega evenimentul. Sunt povești paralele din viețile mai multor oameni care se întâlnesc într-o zi cu o semnificație specială pentru unii.” – regizorul Tedy Necula
Proiecţii de film adaptate senzorial pentru persoanele cu nevoi speciale
Înainte de povesti mai departe despre eveniment, amintesc în cazul în care nu știați, Filmele Olgăi sunt Proiecţii de film adaptate senzorial pentru copiii cu nevoi speciale.
Filmele Olgăi este un proiect derulat de Supereroi printre noi în parteneriat cu Happy Cinema Bucureşti prin care copiii cu dizabilităţi neuro – cognitive pot merge la cinema, în condiţii adaptate nevoilor lor. În spatele proiectului este Olga, o fetiţă cu nevoi speciale în vârstă de nouă ani şi motivul pentru care părinţii ei au creat Supereroi printre noi, un site de storytelling pe tema dizabilităţii fizice şi intelectuale, apoi un ONG.
Ediția de duminică seara a fost una dedicată tinerilor cu nevoi speciale și prietenii lor, cu sau fără dizabilități. Filmul a rulat în prezența regizorului și a actorilor Adrian Păduraru, Ela Ionescu și Tomas Otto Ghela. La finalul proiecției a avut loc o sesiune de întrebări și răspunsuri. Recunosc că nu am putut articula un cuvânt, am preferat să aud pe alții întrebând și vorbind. Filmul este emoțional, dar nu la nivelul acela siropos, este emoțional și dur. Așa cum am început eu, fără introducere, ci cu adevăruri/lecții care răzbat din film.
Atmosfera de Q&A a fost una la fel de emoțională. Actorii au simțit publicul și au fost foarte normali, că alt termen nu îmi vine. Au avut și ei lecțiile lor de digerat atunci când au filmat și probabil că deep down sunt mulțumiți și împliniți că au luat parte la acest film.
Ela Ionescu – Filmul mi-a creat încă o cameră în suflet și cred că toți putem să facem asta unii pentru ceilalți, să ne lărgim sufletele puțin. Să nu ratați să faceți asta cu nimeni, mai ales cu oamenii care sunt diferiți de voi. Oricum suntem extrem de diferiți toți, dar asta e frumos, e bine, că avem șansa să descoperim mereu lucruri.
Tomas Otto Ghela – Personajul pe care îl joc în film (un copil cu autism) poate vedea și deschide sufletele oamenilor din metrou.
Adrian Păduraru – Nu cred că există oameni cu nevoi speciale și alții, și nu e conjunctură ce spun. Fiecare dintre noi, oricât de aparent extraordinari am fi, suntem de fapt cu nevoi speciale, pentru că suntem unici, avem vulnerabilitățile nostre, fricile noastre, pe care le ascundem mai bine. Nu se văd, asta nu înseamnă că nu există. Am cunoscut oameni care nu au nevoi speciale dar care au asemenea dezechilibre, drame în spate, încât nevoile lor sunt mult mai speciale. Mă gândesc că …privirea asta egală către fiecare dintre noi ne ajută pe toți.
Regizorul Tedy Necula – mesaj pentru părinții din sală – Este foarte greu să crezi că cineva cu dizabilitate poate mai mult decât arată, doar oamenii și conflictele cu care ne întâlnim ne pot ajuta să vedem dincolo de aparențe. Ai mei au fost încurajați, la 8 luni, să mă lase la ofelinat. Am avut noroc de părinți tari, nu le-a păsat de rușine. Să ai curaj să privești în ochii copilului, să simți dincolo de sunetul pe care îl scoate, cuvântul pe care îl pronunță greu, să vezi care e nevoia și lăsat să încerce, să reușească și să nu-l tratăm cu frică. Frica ne trage în jos. Curajul e cheia.
Am întrebat-o pe Ruxandra Mateescu fondatoarea Supereroi printre noi, cum de a ales filmul lui Teddy Necula pentru prima ediție ”Filmele Olgăi” dedicată tinerilor, deoarece celelalte ediții s-au adresat copiilor, fiind mai mult proiecții de desene animate și documentare despre viața animalelor:
Ideea de a avea Coborâm la prima la Filmele Olgăi m-a pocnit imediat ce am văzut trailerul. Pe Tedy Necula îl cunosc din 2015. Unul dintre primele materiale pe care le-am publicat pe Supereroi printre noi este un interviu cu el.
Ne-am revăzut apoi în diverse contexte, cel mai recent fiind în primăvară, la IceeFest, când am participat împreună la un flashmob cu o temă apropiată nouă: „how do you react”– Cum reacționezi atunci când ai în fața ta pe cineva cu boală rară, cu tuberculoză, epilepsie, cu arsuri, cancer sau dizabilitate. Revenind însă la Filmele Olgăi, întâmplarea a făcut să văd trailerul într-o dimineată, devreme, una dintre puținele în care reușesc să îmi beau cafeaua fără copii și să îmi aud gândurile. I-am scris lui Tedy atunci, la opt dimineața. Tot atunci el a spus da, câteva ore mai târziu am avut și ok-ul din partea Happy Cinema.
Asta se întâmpla cu o lună înaintea proiecției de duminică.
Am ales filmul lui Tedy pentru că sunt fascinată de el :)). De tot ce face, de cum poate vorbi despre dizabilitate și despre orice alt lucru cu umor dar și cu seriozitate, în același timp. Pentru că are curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a nu se victimiza, de a încerca tot ce are chef să încerce, de a-și da șansa să reușească. L-am cunoscut pe Tedy atunci, cu ocazia interviului, într-o zi tare grea pentru mine: Olga avusese o zi oribilă, cu autostimulări și automutilări. M-am dus să fac materialul cu el numai pentru că îmi era rușine să anulez întâlnirea, deși îmi venea să mă ascund undeva și să mă îmbăt, să uit de toate. Doua ore mai târziu eram bine. Îl întrebasem pe Tedy tot ce nu o pot întreba pe Olga, care nu vorbește. M-a făcut să o văd altfel, să o văd că e și altceva decât „proiect terapeutic.” Ăsta e motivul pentru care am ales Coborâm la prima – am stiut că filmul lui nu poate fi decât așa, cum e el. Și am vrut ca și alți părinți să aibă parte, pe viu, de experiența mea, să îl cunoască și să se încurajeze puțin în distopia asta zilnică în care trăim noi, familiile cu dizabilitate, în România. Să mai găsească o sursă de putere de a crede în copiii lor, cu tot cu dizabilitățile care, într-o măsură, îi definesc și îi fac atât de minunați.
Și am reușit! Atmosfera din sală în timpul proiecției, dar mai ales după, când Tedy și echipa au stat de vorbă cu părinții a fost exact așa cum mi-am imaginat că va fi. Am avut persoane cu dizabilități intelectuale în sală dar și studenți care veniseră numai să vadă filmul și care atunci au aflat ce înseamnă, de fapt, Filmele Olgăi. Nimeni, dar nimeni, nu s-a uitat urât înspre nimeni! A fost așa, un fel de magie, la care doar în visele mele cele mai frumoase speram.
Vestea bună este că vor mai fi ediții ale Filmelor Olgăi dedicate tinerilor și adulților cu dizabilități neuro-cognitive, psihosociale sau senzoriale. Următoarea editie va fi chiar acum, sâmbătă, 3 noiembrie, de la ora 11, într-o locație nouă: Cinema Europa, din București, noul partener Supereroi printre noi. Proiecția va fi tot cu un film românesc de excepție: Mormomeții 2.
Mergeți să vedeți filmul lui Tedy Necula, eu am povestit din perspectiva celor care cunosc nevoile speciale. Este ceva diferit, este un film cu adevărat inspirațional, mie mi-a plăcut că nu am simțit filmul acela românesc de la care pleci nedumerit și parcă neadevărat ca poveste, deși este un film. Sună românește, real, și inspiră la schimbare, pentru că de asta avem nevoie, de inspirație să facem lucrurile diferit dacă asta vrem și să nu ne fie frică. Exact ce a spus regizorul părinților din sală, dar perfect valabil pentru fiecare dintre noi.
