Am decis să nu mai citesc toate articolele cu scrisori, îndemnuri de încurajare şi să mă dezabonez (nu chiar la toate :))) de la chestii de părinţi care mă încarcă şi nu mă ajută, mă agită inutil, de parcă aș fi la maraton.

Am mailul plin, telefonul e iritat de atâta search, facebook a rămas, again, cu error connecting. Gata cu atâta politică mămicească.

Ştiu, m-am convinsă, eram de fapt, că va veni şi partea uşoară şi relaxată şi în care pun în aplicare tot, cu tot, cu mai mult, cu fata mea. Nu trebuie să îmi promită nimeni. Traiul vieţii ca la carte nu e fun. Nu zice nimeni să nu fii informat, învăţat, trecut prin experiențe, dar hai și cu un pic de încredere în instinct, respectiv în boțul din dotare. Timp să fie.

Eu n-am nevoie de perfecţiune. Nu sunt, first of all, nu mă cred, nici nu-mi doresc. N-am născut perfect, că de altfel n-am născut în adevăratul sens, a ieşit la lumină printr-o tăietură. Nu am copilul perfect, în ochii mei e doar al meu şi al lui Iulian, şi noi ştim că e exact cum trebuie. Clar, am să greşesc. Evident, am să fac şi ceva bine. Aşa am să mă definesc şi redefinesc şi aşa mă vă cunoaşte copilul meu cel mai bine. Şi aşa va face alegeri după plac şi va înţelege lumea. So, iau o pauză de la: ce să, cum, cât, de ce, nu aşa, doar aşa, este indicat, trebuie sau nu trebuie, există posibilitatea să, dacă nu, câțiva pași pentru etc.

Asta pentru că nu aveau la merceria din piață nasturi pe gustul meu de moment: mari, colorați, texturați, şi adunat cu ieri şi azi şi somnul pe spongi, nu am putut construi jucărie copilului. Hmmmm..

20150224_113133