Urmează un weekend plin, pe 25 și 26 martie, Oana Moraru și Vocea Părinților vă invită la două ateliere aplicate, adresate părinților, învățătorilor, profesorilor și mentorilor și tuturor celor care doresc să învețe tehnici de lucru și conectare cu școlarii, la clasă și acasă: Copiii sub 6 ani – ANII DE GRAȚIE,  Copiii între 6 ȘI 12 ani – ANII FORMATIVI

Atelierul la care voi participa este cel din 26 martie, întrucât mâdra mea se află într-unul din anii ei de grație. Mă simt nepregătită, uneori copleșită de informația și experiețele părinților care au deja copii la grădiniță sau în ciclul primar. Am rugat-o pe Oana Moraru, înainte de a participa la atelierul de duminică, să îmi răspundă la 4 întebări provenite din temerile mele legate de adaptarea la grădiniță, relația cu educatorul, cerințe educaționale speciale de învătare. Sper să vă fie și vouă util, să vă convingă să participați la evenimentele ce urmează în București sau în restul țării.

Un Soi de Blog: Mulți părinți doresc ca adaptarea la grădiniță să se facă progresiv. Progresiv pentru unii este foarte relativ. O săptămână, o lună, luni. Am auzit de cazuri în care adaptarea a ajuns ceva de genul mama şi copilul stau impreuna pe banca de lângă sala de curs. Mulți părinți pregătesc copilul pentru grădiniță prin povești terapeutice, discuţii zilnice, joc de rol însă ajung să stea cu copilul în vestiar săptămâni la rând de la prima zi.

Cum ar trebui să se facă adaptarea la grădiniță? Progresiv o oră azi, două mâine şi tot aşa sau îl lăsăm din prima zi când e mai liniştit (după primul plâns) apoi plecăm, liniştirea lui o va gestiona educatorul?

Oana Moraru: Statul în holul grădiniței reprezintă pentru copii un fel de limbo, de locuit în țara nimănui; e, dacă vreți, statul în bătaia vântului, la răscruce de drumuri. Credeți-mă, văd de 20 de ani scene cu părinți nepregătiți să își lase copilul. Momentul acesta al ținerii la intersecția dintre casă și clasă este cea mai anxioasă stație din devenirea ulterioară a copilului. Este momentul în care îi ținem fizic, tot sistemul, în dualitate, în nesiguranță, cu un mesaj mixt, plin de confuzie și perspectiva mereu amenințătoare a abandonului. Ce nu înțelegem noi este cât de fizic este legată mintea lor de concret, de corp, de poziția în spațiu, de semnalele noastre nonverbale. Cât de important este ca indiferent ce facem, să nu lăsăm copilul să locuiască atât de mult în limbo, în starea ”dintre” două lumi. După ce i-ai povestit acasă, eventual prin joc de rol sau desen, despre harta mișcării unei familii în timpul zilei, când ajungi la grădiniță, lasă-l senin, ferm și cu o despărțire sigură, ochi-în-ochi.  Dacă nu ești pregătit, ca părinte, să treci peste vinovățiile personale, peste propriile dureri, nu-l duce încă. NU face pasul cu sentimentul că vrei să testezi acomodarea. Dusul la grădiniță trebuie să facă parte din vectorul de intenție al adultului. Nu există încă din partea copilului alegere conștientă. Opoziția lor inițială e naturală, e parte din travaliul normal care îl va face să deschidă ochiul către o altă lume, să își construiască identitate socială. Lucrurile trec prin despărțirea de părinți care va fi dureroasă până ce copilul integrează un nou ceas biologic și un nou ritm al zilei, cu anticiparea revenirii acestora.

Anxietatea de separare, după părerea mea, are nefericita șansă de a se transforma în traumă tocmai în cazul părinților nehotărâți, care își proiectează, nerealist,  o adaptare treptată. Ei își petrec timp mult la grădiniță lângă copil, sperând într-o tranziție. Nimic mai neadevărat: în tot acest timp, cei mai mulți preșcolari dezvoltă tehnici din ce în ce mai rafinate de a-și ține părintele aproape. Mintea lui, aflată niciunde, caută mereu mize: cum să îl țin pe tata aici, cum să o mai înduplec pe mama. Când aceștia din urmă trebuie, în sfârșit, să plece, îndepărtarea lor va trezi de două ori mai multă durere. Pentru că de data aceasta, copilul va fi pierdut realmente teren în fața lor, după ce își va fi folosit toate armele naturale de șantaj emoțional, toate etapele luptei de putere și toate hainele rolului de victimă. Mai mult, își va aminti pentru mai multă vreme despărțirea, pentru că teatrul fiecărei zile înainte de despărțire va deveni o obișnuință și parte din bagajul emoțional pe termen lung.

Eu sfătuiesc familiile să facă despărțiri scurte și senine și să încredințeze copilul adultului de la clasă. Cu cât se face transferul de încredere mai repede către acesta, cu atât mai scurte sunt crizele de la despărție. Cu cât sunt mai scurte, cu atât mai rapid mesajul de normalitate și tendința de mai târziu a minții de  a nu mai da atenție unei amintiri neplăcute  care s-a transformat repede în noi prietenii, în joacă, în mândrie de apartenență la grup.

Cred că părinții tare miloși își fac lor înșiși bine, prelungind momentele de despărțire, pentru că au ei nevoie să calmeze în interior vinovății și nesiguranțe. Fără să vrea, desigur, așa cum am văzut eu de nenumărate ori din poziția de martor al ”despărțirilor” de la Grupa Mică, acești părinți fac mai mult rău decât bine: dau, inconștient, semnalul că motivul panicii celui mic este real, negociază, promit, spun de multe ori că îi iubesc, că o să revină etc. Toate aceste reasigurări funcționează invers pentru emoționalul copilului: sună ca păcăleli și încercări disperate de a închide din butoane false toată alarma autentică a celui părăsit.

Am sprijinit sute de mame de-a lungul timpului în a-și lăsa copilul scurt, iubitor și ferm la grădiniță. Am făcut cu ele jocuri de rol despre cum să nu transforme episodul într-o telenovelă. Despre cum să nu lase lacrimile să cadă sau pulsul să crească. A funcționat de cele mai multe ori. Dacă există încredere la capătul celălalt, e foarte bine să facem împreună ca despărțirea să nu plutească în nori prelungiți de plâns, reasigurări, jocuri de putere și doze intense de anxietate și amărăciune fără sens.

Un Soi de Blog: Grădinița nu suplineşte tot ceea ce părintele nu poate lucra acasă cu copilul. Copiii achiziționează diferit, ştim.

Cum poate un părinte evalua progresul copilului atunci când feedback-ul primit de la grădiniță este unul bun, însă părintele nu este complet satisfăcut de informația primită?

Oana Moraru: Grădinița și educatorii fac și ei ce pot. Părinții au acum la dispoziție o mulțime de specialiști sau programe extracurriculare de vizitat. Familia trebuie să cunoască pietrele de hotar ale fiecărei vârste și să își monitorizeze copiii. Pentru asta am creat atelierul ”Copiii sub 6 ani”, pentru a ne asigura că înțelegem care sunt toate segmentele dezvoltării, cum se influențează reciproc și ce tipuri de activități merg pentru fiecare. Nici nu sfătuiesc pe nimeni să își facă o obsesie din măsurarea dezvoltării așa cum punem copilul pe cântar, după naștere, multe luni la rând. Ci mai mult îmi doresc să reorientăm puțin familiile prin lucrurile care se leagă și depind una de alta în dezvoltare. De pildă, constat, la o proporție de peste 70% din copiii pe care îi evaluăm noi în atelierul ”Grădinița care-mi trebuie” o întârziere severă a desenului, a hărților mentale pe care le pot realiza la 5 sau 6 ani. Mulți rămân în faza preschematică; desenează, de pildă, omul, încă folosind 2-3 elemente grafice simple, nelegate, fără minima respectare a proporțiilor. Lucrul acesta ”bate”, mai târziu, în felul în care același copil poate redacta o compunere scrisă sau raționamentul unei probleme. Un alt aspect ține de motricitatea grosieră. Foarte mulți copii blamați în anii școlari că nu sunt atenți au probleme, când sunt mici, de autocontrol al segmentelor mari ale corpului. Sunt substimulați fizic, nu își construiesc, când trebuie, cu educatorii lor, prin joc, calități motrice și deprinderi fizice care hrănesc, mai târziu, autocontrolul cognitiv, spiritul de atenție sau ascultarea activă.

Un Soi de Blog: Cum vedeti dumneavoastră colaborarea părinte – educator? Ce ar trebui să aducă și să respecte fiecare în aceasta relatie?

Oana Moraru: În relația părinte-educator ar trebui să fie cât mai puțină morgă înstituțională, cât mai puțină precauție formală și formalism. Familia și educatorii sunt, practic, aceleași roluri. Numai că ultimii fac treaba mai sistematizat și în context exclusiv social. Cred că la grădiniță ar trebui să fie cel mai intens dialog între cele două părți, pe șleau și fără ocolișuri. Lipsa de dialog e cauzată astăzi fie de mentalitatea părinților, de tipul ”e mic, lasă că vorbim după ce crește”, fie de lipsa de pregătire a educatorului care, de regulă, când dă feed-back, pare că judecă pe cel mic. Niciun părinte nu suportă asta și, de aici, de cele mai multe ori, așa-zisa comunicare ia un aer artificial sau stereotip.

Educatorul trebuie să aducă informație în plus pentru părinte, pentru că el este cel care vede mult în plan social; trebuie să îl sfătuaiscă, să orienteze familia. Un educator vede ce moduri de operare dezvoltă copilul în fața unei sarcini date: dacă rămâne concentrat, dacă finisează, dacă finalizează, dacă are voce socială, dacă este inițiator sau urmează pe celălalt. Toate aceste deprinderi de viață se formează și în familie, dar în contexte informale: adică țin de câtă rutină, structură are familia în viața de zi cu zi, de câte sarcini este și copilul responsabil acasă. Educatoarea și părinții sunt complementari ca acțiune și intenție, numai teatrul vieții este diferit. Mare importanță are ca educatorul să dea semnale clare despre cine e copilul în clasă și cum poate fi continuată acasă formarea unei deprinderi. De exemplu, când grădinița consideră că e timpul pentru o nouă etapă de autonomizare  – legarea șiretului propriu, îmbrăcatul, mâncatul independent, e musai ca familia să facă acasă același lucru. Altfel, dublul standard și inconsecvența se pot instala în caracterul copilului.

La rândul lor, părinții au nevoie să povestească educatoarei despre ce face și cine este copilul acasă. Să ceară sprijin. În același timp, să ofere informații despre ce știu el că îl calmează, îl bucură, îl motivează etc. Părinții au nevoie să se implice ca voluntari la grădiniță – să facă sport cu copiii de acolo, să le citească, să participe la curățenia locului de joacă etc. Implicarea activă a familiei în spațiul de lucru formal și social al copilului face minuni pentru legătura casă-școală. Copilul se simte susținut și conținut. Crește cu sentimentul că sunt mulți oameni care cred în el.

Un Soi de Blog: Cum vedeti dumneavoastră integrarea elevilor cu CES (cerinte educationale speciale) în școala de masă? Este ea posibila, cu resursele (umane) actuale?

Oana Moraru: Integrarea copiilor cu CES nu este posibilă în educația de masă cu resursele umane actuale. Sigur, sunt excepții, dar cu prețul unei dăruiri exemplare, de care numai un procent mic de cadre dicatice e capabil. Copiii cu CES au nevoie de profesori de sprijin. Prezența lor în clasă nu trebuie să întrerupă fluxul lecției mai mult decât o face fiecare dintre copii. Profesorii de astăzi sunt ”stimulați” nedrept, prin punctaj suplimentar la dosarul pentru salarizarea de merit, dacă reușesc să integreze copii speciali. A integra un copil cu CES înseamnă întâi a fi expert în înțelegerea, cunoașterea și abordarea afecțiunii respective. A avea deopotrivă rol terapeutic, social și spiritual pentru întreaga clasă. În condițiile actuale ale unor programe desincronizate de la nevoile oricărui copil, ale unor clase supranumerice și ale încărcăturii emoționale speciale pe care orice copil o aduce în clasă, nu poți pretinde unui educator decât să își facă bine meseria. Este rolul lui să dea semnalul empatiei și al respectului pentru diversitate, să își încurajeze copiii să se accepte și să se cunoască, dar, integrarea înseamnă efort cognitiv, pași academici organizați terapeutic, diferențiat în urma unui studiu atent al profilului copilului cu CES. Nu cred că un educator, profesor sau învățător are aceste abilități din urmă, decât dacă acordă timp și atenție unu-la-unu copiilor în cauză. Peste tot în lume integrarea se face cu mult personal de sprijin. Profesorul de la clasă este personajul-umbrelă, cel de sprijin este bastonul pentru fiecare în nevoie.

Sper că acest mini – interviu a răspuns cumva la o parte din întrebările voastre. Dacă doriți să vă înscrieți la unul din atelierele aplicate ale Oanei, detalii privind înscrierea găsiți pe voceapărinților.ro. Grupurile de părinți formate din 3 persoane beneficiază de reducere și accesul educatorului/învățătorului va fi GARANTAT.

Nu uitați că vă pot oferi 10 bilete cu reducere 25% (de la 420 la 300 lei) la atelierele din 25 și 26 martie, tot ce trebuie să faceți este sa îmi lăsați un mesaj pe blog sau pe pagina de FB a blogului  pentru codul de reducere!