Sora mea

Tata, acum 30 şi ceva de ani, către mine: Ai o singură sora! Să o iubeşti, nu să vă certați! Veți crește şi nu vă veţi vedea cu anii şi atunci când se va întâmpla vă veți veţi pupa şi în… ( altundeva, în afară de obraji).

Eu: ba nu, am să plec departe şi nici nu o sa-mi pese. Ce nevoie am eu de ea!!!

Cam aşa se terminau discuţiile când eram mici ca urmare a vreunui schimb de opinii (diferite, evident) şi palme cu soră-mea. Ce să zic – tot ce scrie în capitolul gelozia dintre frați, neînțelegeri etc, tot am făcut. Ăștia mai mici, născuți ultimii sunt ca la un concurs. Să fie primii alintați, cocoloșiți, să fie mai cu moț, orice, oricând să fie pe placul lor fără să conteze că mai este unul, mai mare. Vorbesc despre mine, realizați, nu? Eu am fost cea de pe urmă și nu sufeream nici un termen de comparație cu soră-mea, și de orice boacăna (a mea) tot ea era vinovată. Și cât să rabde? Am avut parte de bătălii, normal. Până ne-am mărit, am crescut și eu un pic la minte :))) și am început să apreciez că am o soră. Iar când mi-a spus pentru prima dată că i-a fost dor de mine, cam pe la 14 ani, m-am înmuiat definitiv și am privit cu alți ochi treaba asta de sisterhood.

Şi a avut dreptate tata, am crescut, opiniile nu sunt identice (nici acum) însă dorul de ea este aşa cum l-a prezis tata. Am stat la distanţă mult timp, ne-am văzut rar şi aşa ne-am fi dorit să nu fim departe. Ce ştim noi când suntem mici?  Habar n-aveam că am să vin fuguța după ea, prin zonă, ce-i drept!

La mulți ani, Lăcră! La mulți ani nașa, nana! ( cu un delay de 2 zile, de vină e fina mică)

Loli te așteaptă în vizită!