Image
0

De prin parc

Nu știu cum de au curaj unii să țină predici despre cum să vorbești când nu acordă bine subiectul cu predicatul. Ele este, ei face și vine oameni, plus multe altele din seria, mă irită pe timpan.
Zilele astea în parc: Vreo trei școlari se joacă un joc. Și zice unul dintre ei ceva. Aud, a fost destul de tare spus, mă uit în jur. Nu se sesizează nimeni instant. Dădeam moața jos din căruț, nu aveam nici dispoziția necesară să intervin, atât a fost, niciun alt cuvânt asemănător n-a urmat. Numai că a intervenit o bunică, bonă sau ce era ea. Mai bine tăcea! Copiii s-au acuzat, aruncat vina cum cine sau de ce e jocul cu cuvinte așa deranjante. Oricum tanti cu morala nu a fost coerentă, corectă, acord subiect predicat nema. La început a ridicat tonul, apoi l-a lăsat mai jos cu ceva decibeli. Nu zic că a dat volumul mai mic din cauză că mă uitam urât și cu grimasă scârbită.  Posibil!

Te apuca instant migrena de la nu știe să vorbește. Mai bine lăsa așa. A fost ceva de genul căcatul căcaților sau doar căcaților. În fine, nu era chiar așa grav. Putea fi despre un excrement imens, poate că nu se potrivea în joc, însă scena moralei putea fi alta.  Ceea ce mi se pare extrem de grav – mulți (dintre noi) își lasă copilul cu cineva ca ea și fie le pasă dar nu fac nimic sau nu le pasă. M-am pus și pe mine în propoziție ca sa nu par scutită de astfel de scăpări sau că arăt cu degetul. Tind să cred că mai bine lași copilul cu un străin (bona, aleasă, asumată decizia) un pic mai instruit și cu care copilul poate conversa corect. Daaa, știm, nimic nu înlocuiește dragostea unui om din familie dar dacă în propoziție eu iubește la tine este ceva uzual atunci măcar trimite și bunica/ruda la școală. Sau să citească cu nepotul/ nepoata din când în când. Unele lucruri se îndreaptă și la bătrânețe, vorba  aceea omul învăță cât trăiește este adevărată.

WP_20160407_14_31_14_Pro