0

Încercările prin care trecem

Cuvântul care ne definește de la naștere și de-a lungul vieții este din categoria bătălii, lupte, încercări, undeva pe acolo. De fapt, aceste cuvinte care s-ar completa cu efort, agonie, conflict, au fost foarte uzitate în cadrul unor conferințe pe care le-am urmărit on-line zilele trecute. Concret, însumate, la unii, se traduce prin struggle. Am ascultat niște oameni foarte faini în cadrul conferințelor Happily Family Conference 29 nov-3 decembrie 2018, și s-a vorbit mult despre încercările noastre ca părinți și cum toată informația ne copleșește și în încercarea de a ne crește copiii sănătos, suntem încărcați și presați de alți părinți, specialiști cu informații despre cum faci asta, cum să nu faci asta, cum e nevoie să găsim timp pentru upgrade-ul nostru ca să fim buni părinți. Concluzia, la un moment dat, era că indiferent de cât de bun pare unul-altul, mă refer la specialiști, niciunul nu îți poate da soluția optimă, clară, pentru fiecare problemă sau greutate prin care trecem cu copiii dar și cu noi, ci pot doar să ne pună pe niște direcții de urmat. Și, într-un fel, e reconfortant să știi că parentingul nu e știintă exactă și că nu există părinți buni și mai puțini buni în/la această ”materie”. Cert, suntem pe acolo cu toții, cu încercări asemănătoare și cu dorința de fi mai buni sau la fel ca părinții noștri. Toate aceste încercări ne fac puternici și umani.

Ideea care mi-a plăcut și mai mult, nu că n-aș fi știut-o, la fel și cu prima, numai că e bine să o auzi din când în când și din gura altuia: să fim blânzi cu noi înșine, nu în sensul de a ne compătimi și plânge de milă, ci de a accepta eșecurile, greșelile personale cu înțelegere, pentru că și din ele avem de învățat, fiind etape în dezvoltarea noastră. Să nu ne mai luptăm cu noi și să fim în conflict permanent cu acțiunile noastre, conflict care se reflectă apoi în relațiile cu copilul și cu ceilalți.

Prin urmare…

Momentul acela când crezi că doar tu nu-ți înțelegi copilul și crezi că restul sunt maeștri la tehnica aia care îi face înțelegători, știu instant ce ajută copilul să coopereze în momentele grele, momentul când cumperi porcării și crezi că toți citesc cu atenție etichete și au puterea de a se opune mâncatului compulsiv, puneți voi situațile care ne fac să ne privim cu judecată și fără milă, când noi pentru noi nu suntem buni îndeajuns, fix în momentul acela ar trebui să tragem gura aia de aer (despre care scrie cam în toate cărțile) și să ne luăm mai ușor. Lumea se învârtește chiar dacă iau cipsuri azi și îi mănânc cât e copilul la grădiniță, pentru că poate mâine voi rumega doar salată, iar dacă azi nu am ajuns pe aceeași pagină cu copilul, poate mâine vom fi acolo.

Astea sunt o parte din încercările mele, tu le ai pe ale tale. Nimeni nu funcționează perfect, tocmai de aceea viața nu e liniară. Avem de lucrat la a ne accepta încercările și a fi blânzi cu noi și restul.

Partea aceasta cu self – compassion a fost acoperită în cadrul conferinței de către dr. Kristin Neff, Compassion Researcher, Professor of Educational Psychology, mama unui copil cu autism. Aici este site-ul ei, merită aruncat un ochi https://self-compassion.org/

Acum să vă zic și cum luptele noastre, lipsa de iertare, acceptare pentru ceea ce suntem, ne fac să uităm compasiunea și umanitatea. Pentru că asta pierdem când ne dorim perfecțiune, ceea ce este complet greșit.

O întâmplare de la început de toamnă

O spun deoarece conferințele despre care am amintit se adresau tuturor părintilor – cu copii care fac câte-un tantrum now and then, dar și celor cu high needs kids. Mi-a plăcut că în acest high needs (Sensitive, Strong Willed, Bright, Spirited, or Special Needs Child) – intră și nevoile speciale, da, dizabilitatea. Dizabilitatea nu era scoasă din context, ci integrată cu tantrumoșii, căpoșii etc. Acel or cu semnificația de sau este wow!

Să revin la întâmplare: eram la locul de joacă cu Loli, la începutul toamnei, vreme bună, mulți copii și părinți. Printre ei un adolescent, care se plimba încontinuu pe același traseu, în jurul toboganelor. Clar, un adolescent cu nevoi speciale. Cât Loli făcea traseul pe sus, prin tuburi, eu am încercat să nu îi stric traiectoria băiatului, m-am gândit că are nevoie de spațiul lui. De altfel, până atunci el nu deranja pe nimeni, nimeni nu era deranjat de prezența lui. Aveam un ochi la Loli, eram atentă să nu mă ciocnesc cu nimeni, uitându-mă în sus după mândră.

La un moment dat țipete, zarvă. Adolescentul mușca din degetul unui băiețel de 2-3 ani. Bunicul adolescentului a apărut repede, a eliberat celălat copil, au plecat din zonă. Imaginați-vă atmosfera din parc după. Noroc că au ieșit repede din raza vizuală, probabil dacă eram și cu vreun veac în urmă, era un ștreang imediat încropit și cineva spânzurat.

Nu este o situație de dorit nimănui, clar acolo au fost 2 scăpari, adolescentul nu avea însoțitorul la îndemână, intrase deja într-o fază de autostimulare care probabil că a fost întreruptă de ceva. Băiatul mușcat era însoțit de 2 bunici care stăteau pe o bancă, nu în apropierea lui.

Momentul acesta a fost unul groaznic, așa l-am simțit și eu, chiar dacă nu era copilul meu mușcat. Mama fetiței cu care se juca Loli, pe sus, ar fi fost prima care ar fi ridicat ștreangul și împins scaunul de sub picioare.

“Oamenii ca el ar trebui omorâți, ținuți departe de lume, închiși pe viață. Îl omoram cu mâna mea, dacă îmi ataca copilul.”

Poți înțelege revolta unei astfel de întâmplări și eu am fost bulversată de moment și am văzut suferința ambilor copii. Ideea este că mulți au văzut doar lupta lor, ce ar fi făcut fizic dacă ar fi trecut printr-o astfel de încercare. Empatie, simpatie, acordarea prezumției de vinovăție, nimic din categoria asta.

Dacă un copil, un adult, sau adolescent cu nevoi speciale se comportă inadecvat, este automat judecat și singurul responsabil de orice ar fi declanșat. Dacă era un incident între 2 copii tipici, de aceeași vârstă, probabil nu era așa mare zarvă. Dar pentru că vârsta, în cazul unei tulburări neuro-cognitive, nu coincide cu cea reală, cu înălțimea și statura de moment, tinzi să crezi că a fost intenționat, că celălalt este agresat din intenție, nu că a reacționat conform vârstei lui cognitive, nivelului lui de conștiință. La toate vârstele, inclusiv pentru cei cu nevoi speciale, orice act de violență vine din frustrare, din neadaptare la ceva, din nevoia de a-și face cunoscută o dorință pentru care nu are resursele necesare (limbaj, mobilitate, suport terapeutic).

Abilitare – găsirea unei puteri, exersarea ei

În momentul în care ai gândit că drepturile altcuiva sunt limitate, l-ai anulat ca ființă, prin prisma unei acțiuni, în acest caz, nefericite, atunci specialiștii din lumea largă sunt niște proști fără leac. Încercările terapeuților, educatorilor, profesorilor, oamenilor care lucrează la abilitarea și descoperirea puterilor unui om, dincolo de ceea ce îl dizabilitează, poți spune că sunt în van! În clipa în care te-ai simțit îndreptățit că poți urî ceva fără drept de apel, că lumea este doar a ta (asta când ești bine cu tine) și a celor normali, atunci te negi ca părinte, ca educator, mentor etc.

Teama că s-ar putea întâmpla copilului ceva este de înțeles, intenția de a elimina potențiale pericole este în noi – se numește instinct de supraviețuire. DAR, și e un mare dar, să nu uităm că în viață nu este doar despre noi, este și despre restul lumii. Și încercările nu s-au împărțit doar la partea atipică, anormală. Sunt pentru toți. În loc de a visa o lume perfectă, să o visăm bine, să explicăm copiilor că fiecare are spațiul lui, și dacă cineva se poartă repetitiv, dacă are alte preocupări față de el, nu este despre el, nu se raportează la el. Este despre cine este ca om și ce poate la momentul respectiv. Și nu are nevoie de judecată, ci de acceptare. Așa cum și eu, tu, el, ea avem nevoie de acceptarea propriilor noastre slăbiciuni, pentru care nu e nevoie să ne bicium, ci să le îmbrățisăm, să le lucrăm, deoarece fac parte din noi. Din întreg. În asta constă umanitatea, compasiunea pentru sine și restul.