0

Pune-te în pantofii mei

Imaginează-ți un magazin de pantofi, cu multe modele și culori și sclipiciul aferent. Toți admirați, probați, cumpărați. O singură pereche, nici cea mai urâtă, nici cu cea mai incomodă culoare, fără sclipici, buni pentru vreme bună dar și pentru intemperii ușoare, este neprobată, deloc cerută.

Sunt papucii pentru oricine, se potrivesc pentru orice tip de picior, sunt pentru toate mărimile. Nici nu îți strică aspectul gleznei, nici nu te coboară, nici nu te înalță. Sunt papucii mei, poate ai tăi, ai vecinului cu care nu te saluți (nu știi motivul, doar nu o faci) sunt papucii unui părinte, unei mame, unui tată, unui bunic, bunică. Sunt pantofii pe care nu-i alegi, doar ajung să fie ultima pereche când pleci spre spital. Alții nu erau, așa că i-ai încălțat. Sunt ai tăi, rămân ai tăi, ai omului care ține de mână un copil cu nevoi speciale.

TU, îi poți purta? Măcar pentru o secundă, de probă. Te asigur că nu te vor roade, vei simți doar dragoste, la fel ca a ta, pentru copilul tău.
Vei simți cum lupta pentru copilul tău nu e cea mai grea, ci lupta cu drepturile lui, în ochii celor din jurul lui.

“Pune-te în pantofii mei” este un exercițiu lansat pe supereroiprintrenoi.ro prin Ruxandra Mateescu.

Iată pantofii mei, umblați peste tot cu Loli, la joacă, la terapie, la mamaia, tataia, prin țară, prin lume.

A vrut si ea sa vada cum e

0

De-ale parentingului iţe

Sunt situații când reacționezi fix după primul impuls. Primul impuls atunci când ești părinte (și nu numai), în anumite situații, nu este de dorit. Latura agresivă a impulsului (limbaj, acțiune) este în noi, iese la suprafață, îți trebuie antrenament ca să o controlezi și să o transformi în ceva constructiv. Plus amnezie în ceea ce privește modul în care ai fost crescut, în special, exact momentele clasice ale parentingului de acum 30-37 de ani- pedeapsă, recompensă, stima de sine inexistentă, concurența acerbă între ce ai fost și celălalt tu etc.

Bun, și mai ai și situația în care tu devii vocea aia, pe care nu o sufereai, a părintelui tău. Cea pe care ți-ai promis, că nu o vei face auzită niciodată, indiferent de câte ghidușii a făcut copilul tău. Și în loc să vezi latura creativă, nevoia de atenție, frustrarea lui în legătură cu ceva, cineva, cu tine, vezi doar nevoia ta și dorința ta de a corecta, fără a te conecta și descoperi motivul.
Mie îmi vine foarte greu câteodată, de multe ori, de fapt, să gestionez situații. Motive sunt cu duiumul, chiar dacă le știu, parcă nu sunt de-ajuns pentru reacțiile aiurea.

Mai jos am pus 3 situații: Cu una m-am confruntat, restul sunt auzite și/sau am fost întrebată dacă fac la fel sau dacă am ceva de zis.

1. Când dai voie copilului verbal/fizic să facă ceva. Să vorbească cu cineva, să se joace cu cineva, să dea jucăria. M-am lovit de curând de expresia: Îți dă mama voie, poți să te joci cu, să dai mâna cu… Exceptând cazurile cu potențial periculos, expresia, din punctul meu de vedere, este exagerată, nu ajută nicidecum la percepția corectă a pericolului și va deveni o limită în calea curiozității copilului, va crea imaginea unei lumi nesigure dincolo de mama/ tata și în care nu se va  descurca pentru că mama/ tata nu se descurcă la rândul lor. Un copil temător, excesiv de prudent se va încadra greu în colectivitate.

Pot înțelege nevoia de protecție, și eu sunt mama cloșcă, mai puțin exagerarea. La Loli încerc să nu limitez abilitățile naturale de socializare. De exemplu: Dacă ne vom întâlnim cu cunoscuți, discuția o avem de acasă. Mergem acolo, ne întâlnim cu cutărică, are jucării, dacă dorești și dorește și respectivul, vă jucați împreună; dacă nu, avem păpușa sau broasca în rucsac, vedem ce putem face, vrei să te plimbi pe acolo, putem face și asta. Vom sta și la masă, gustăm ceva miam-miam, sau rozi la expandatele tale etc. Lucrurile nu se întâmplă cum le plănuiești de acasă, clar, însă copilul are (ne)voie să își exprime dorințele, nevoile, preferințele chiar dacă nu e fix cum vrem noi.

2. Când copilului i se smulge jucăria din mâna de către altul – iată o situație greu de gestionat, destul de frecventă. Intre urletele a doi copii musai să gândești clar, la subiect și să îți oprești primul impuls de a îi smulge celuilat jucăria și de a o returna odorului, plus celălalt impuls de a-i cârpi una părintelui lui (asta pentru că a agravat situația zbierând la propriul copil să dea jucăria înapoi, înspăimântându-i pe ambii).

Conversația (doar un model) în situația dată, greu de aplicat, dacă nu ai exercițiu. Nici mie nu-mi iese tot timpul:

Mama, îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Sigur voia să o ceară, cred că i-a plăcut atât de mult, așa cum îți place și ție, că a uitat.

Sau

Mama, știu că ești supărată că s-a întâmplat așa. S-a bucurat așa de mult când a văzut-o, încât a luat-o direct din mâna ta.

Apoi – Hai, să vorbim cu el, să vedem ce putem face.

Către celălalt copil:
Buna, ea este Loli. Nu-i așa că e frumoasă jucăria ei( să zicem păpușa)? Presupunem că va spune da. Continui: Acum Loli se juca cu ea, când se va plictisi, va fi rândul tău, să te joci tu cu păpușa. In clipa asta Loli este tristă, ai luat păpușa fără să o rogi frumos să ți-o împrumute. Nu terminase jocul, o vrea înapoi.

Dacă nu se întâmplă returul, atunci:

Păpușa este chiar a ei, acum o vrea înapoi și când va dori, o puteți împărți. Până atunci, te rog, să îi dai păpușa.

Blând, ferm, la nivelul lor, nu din picioare. Eu lucrez la ton. Mama mea a folosit tot timpul o octavă în plus, deci big struggle.

Ideea este că eu pot să am aceste cuvinte, să le spun și totuși să nu funcționeze. Am avut deseori impresia că vorbesc mult și singură. Uneori celălalt părinte a fost de ajutor. A avut el cuvintele potrivite și eu doar am asistat cu mândra, în brațe, la retur.

Au fost și momente când am reacționat ca leul cu puiul după picior. Roar, roar… nu are rost să spun cum, știți și voi.

3. Nu e jucăria ta, nu pui mâna! Această interdicție poate să funcționeze pe termen scurt. Nu este de preferat, curiozitatea va învinge, plus dorința de a decide singur dacă să pună sau nu.. Nu poți merge la locul de joacă și să fii fericit cum copilul tău se joacă singur, de fiecare dată. Socializarea se învață de la vârste fragede, nu este de preferat să îți oprești copilul în a își exersa abilitățile de socializare neparticipând la un joc dacă știe doar că nu are voie să dea/să împartă. Știm, cât sunt mici, plânsetele și râsetele se succed la secundă, la joacă, pentru că împart sau nu obiectul de jucat. Nici nu se recomandă fortarea/ obligarea de a renunța la joc, jucărie. Atenția ta nu trebuie să fie direcționată numai spre a nu pierde jucăriile, ci către nevoile lui.  În datul și luatul jucăriilor copiii învață emoțiile. De aceea stăm în preajma lor (nu pe bancă!), acum, când sunt mici, ca să îi învățăm că se pot juca în siguranță, că jucăriile se pot da la schimb, împrumuta, returna, că se poate fără să le ia/ împartă fix când cer, că pot să nu primească ceva la schimb și să nu fie tragedie.

Da, este de muncă în parenting. Uneori parcă aș alege calea ușoară, să fie cu mai puțină bătaie de cap, dar mă gândesc la viitor. Ce nu am știut eu va ști copilul meu, ce temeri am avut eu, le va avea și el, însă le va gestiona mai bine, sper. Lucrurile bune le va trăi și aprecia mai mult și se va întoarce la ele (amintiri) mai des decât la ceea ce i-a produs suferință. La fel, sper. Nu am cum să prezic viitorul, doar ce pot face acum. Când va fi părinte, vreau să cred, va avea mai puține răni de vindecat, astfel încât relația cu copilul lui să fie frumoasă, cu imperfecțiunile de rigoare, sănătoasă per total.

Image
0

De prin parc

Nu știu cum de au curaj unii să țină predici despre cum să vorbești când nu acordă bine subiectul cu predicatul. Ele este, ei face și vine oameni, plus multe altele din seria, mă irită pe timpan.
Zilele astea în parc: Vreo trei școlari se joacă un joc. Și zice unul dintre ei ceva. Aud, a fost destul de tare spus, mă uit în jur. Nu se sesizează nimeni instant. Dădeam moața jos din căruț, nu aveam nici dispoziția necesară să intervin, atât a fost, niciun alt cuvânt asemănător n-a urmat. Numai că a intervenit o bunică, bonă sau ce era ea. Mai bine tăcea! Copiii s-au acuzat, aruncat vina cum cine sau de ce e jocul cu cuvinte așa deranjante. Oricum tanti cu morala nu a fost coerentă, corectă, acord subiect predicat nema. La început a ridicat tonul, apoi l-a lăsat mai jos cu ceva decibeli. Nu zic că a dat volumul mai mic din cauză că mă uitam urât și cu grimasă scârbită.  Posibil!

Te apuca instant migrena de la nu știe să vorbește. Mai bine lăsa așa. A fost ceva de genul căcatul căcaților sau doar căcaților. În fine, nu era chiar așa grav. Putea fi despre un excrement imens, poate că nu se potrivea în joc, însă scena moralei putea fi alta.  Ceea ce mi se pare extrem de grav – mulți (dintre noi) își lasă copilul cu cineva ca ea și fie le pasă dar nu fac nimic sau nu le pasă. M-am pus și pe mine în propoziție ca sa nu par scutită de astfel de scăpări sau că arăt cu degetul. Tind să cred că mai bine lași copilul cu un străin (bona, aleasă, asumată decizia) un pic mai instruit și cu care copilul poate conversa corect. Daaa, știm, nimic nu înlocuiește dragostea unui om din familie dar dacă în propoziție eu iubește la tine este ceva uzual atunci măcar trimite și bunica/ruda la școală. Sau să citească cu nepotul/ nepoata din când în când. Unele lucruri se îndreaptă și la bătrânețe, vorba  aceea omul învăță cât trăiește este adevărată.

WP_20160407_14_31_14_Pro

Image
0

Poveste frumoasă, invitaţie la joc…Te iubesc, orice culoare ai avea!

Te iubesc și …..restul putea fi orice. Și chiar este, adică orice culoare ai avea! Iubirea nu are, clar, culoare, miros, gust, imi imaginez ceva diafan! Este măsurabilă, dacă vreți, prin puterea lucrurilor pe care le facem din iubire, prin iubire fără vreo condiționare. Pur și simplu! Da, da!
Am citit cu nesaț și privit desenele din cartea Mihaelei Coșescu. Am încercat să o citesc cu Loli însă nu ne-am sincronizat. Ea voia altă carte, eu pe asta. O las să o descopere si revin cu feedback-ul ei.
E o carte cu girafe și culori. Și este despre iubire, foarte multă iubire și despre cum iubim. Iubești nu pentru că, ci iubim orice, oricum, oricând, nu-i așa? Este despre cum să găsești înțelegere atunci când frații, surorile se iubesc, însă li se pare dificil de făcut asta din când în când? Cum? Printr-o poveste!
Îmi place tare mult că personajele sunt girafe. Pentru că au readus copilul din mine și mai tare la suprafață. Girafele sunt maiestuoase, regale aș zice, exact așa cum ne simțim când devenim părinți, și copiii sunt regatul nostru de preț, lumea toată, și cum aici ne trăim și rezolvăm toate stările care se nasc din iubire.
E foarte bine închegată cartea, povestea și imaginile se completează, sunt viziuni unice sudate armonios.
Iar la final te invită la joc. Hai să ne iubim!  Eu am inceput deja. Loli, te iubesc, orice mutrițe ai face!
Voi?
Ps. Duminică, 5 iunie, ora 10.30, la Palatul Mogoșoaia va fi lansarea cărții. Mai multe detalii aici.

WP_20160603_14_48_39_Pro

0

Leia și David

Am citit-o de nenumărate ori. După ce terminam aveam sentimentul că nu am găsit ceva în carte și e nevoie să caut, din nou. Nu știu să explic sentimentul. Cred că erau toate răspunsurile acolo însă am tot căutat. Ce? Am căutat înțelegerea, empatia, acceptarea, împăcarea, schimbarea. Toate sunt acolo, necesită un pic de atenție. Așa cum noi toți avem nevoie exact de atenția potrivită.
Este o poveste de familie, pentru familie. Exact cum spune autoarea – o poveste pe care  tu o poți schimba.

Copiii vin pe lume cu ceva de ambii părinți. Și vin și cu ceva doar al lor. Poate fi un cromozom în plus (Leia) sau în minus sau doar cu ceva gene pe plus sau pe minus. Acest doar al lor nu se filtrează diferit pentru restul copiilor. Adulții fac asta. De ce? De teamă, cu siguranță. Teama de a nu ști ce să facă. Este ușor să respingi, să nu-ți pese, să faci abstracție. Aici trebuie lucrat. La adulții care se tem. Spaima asta și răutatea izvorâtă din neștiință trebuie schimbate.
E o carte despre dragoste și despre cum să te înveți, să inveți pe alții că a fi diferit nu este egal cu a fi bolnav, rău, urât.

Lși D

Citiți voi, recitiți, apoi povestiți copiilor sau citiți cu ei. Lăsa-ți-i să vadă realitatea. Nu o distorsionați. Explicați-o pe înțelesul lor cu responsabilitate.

Vă va surprinde curajul lor.

Image
0

Copiii, talismanele noastre norocoase -Vocea TDM

Descântece, potcoave și talismanele care aduc noroc

La mine în familie se țin anumite credințe, obiceiuri sau cum s-or numi. Unele îmi plac sincer (sunt așa de copilărești!), altele nu.

Sunt distractive

Pe unele le tolerez că sunt distractive, pe altele le aplic (poate o fi având dreptate mama, hmm!). De exemplu, descântecul, ața roșie să nu îi fie de deochi sau să îți poarte noroc, să împărtășim copilul duminica, să avem o potcoava de noroc, să purtăm pietrele zodiei (asta e de la soț și de la mama-soacră).

Și, da, recunosc că nu am pus brățară roșie la mâna fetei mele. În schimb, am descântat-o de deochi, de câteva ori. Bine, mai mult mama. Ei, aici la partea cu descântecul intervin, uneori, și pentru mine. Mă ”suflă mama și prin telefon. Așa spunem noi la descântec deoarecefugi deochi, fugi deochi se face la frunte – adică cineva te răcește ușor pe creștet cu suflarea, în timp ce rostește aceste cuvinte. Suflă mama prin telefon și trece, de cele mai multe ori. Tocmai am zâmbit, da!

Au toate astea vreun efect? Sigur. Am vorbit cu cineva drag, ne-am amuzat cum că s-a uitat cu ochi invidioși nu știu cine, ne-am alintat cu descântecul, și, gata, am uitat de durerea de cap sau ne-am eliberat de agitație, un pic. Sau poate între timp am luat un ”hap” din dulapul cu pastile.

Cred în așa ceva?

Nu chiar, dar îmi place tradiția asta. O știu de mică. Intră, cum s-ar zice, în brandul familiei. De când cu Loli mică, orice, dar orice fel de talisman (capăt de ață, bănuți, cruciulițe, mai nou, potcoava) atârnă de patul ei. Să îi aducă liniște, somn neagitat, să crească (în greutate, da!) să fie acolo. Poate, poate sunt de folos.

Dacă m-am împotrivit?

La început, da. Apoi, nu. Fiecare obiect a venit cu o poveste: cruciulița e de la mormântul sfânt (mama socră nu putea fi refuzată), ața e de nu știu unde, banul e de argint și e moștenire de familie, potcoava e de la târg, în plus e blagoslovită de tata. Mi se pare prea amuzant și, oricum, de ținut minte pentru Loli când va fi mare.

Ce rost ar avea să nu fiu de acord?

20150607_201411

Ia potcoava, nu-i potcoava.  Restul poveștii și de unde potcova se continuă la Vocea Ta (mea), Totul despre mame.

Despre împricinata de mai sus – A rămas legată la pătuț până acum 3 luni, când am găsit mândra cu obiectul între dinți. Voia să ascută caninii. Și halt am săltat-o, pus bine, la păstrare, să i-o dau când se termină cu rosul lucrurilor. Doar e cu noroc. :)))

 

0

Vocea mea…pozitivă la TDM

Fiecare întâmplare ne învață ceva. Fiecare dintre noi vede lumea cu alți ochi. Fiecare mamă are altă părere despre una, despre alta și alte dorințe. Și dacă se aseamănă, clar ordinea este diferită. Însă când vine vorba de grija pentru copii, toate suntem la fel, fără diferențe. Că le gestionăm personalizat este la fel de adevărat. Concluzia este că oricât de greu pare, uneori,  totul va fi bine. Aveți alte păreri?