4

Ce am învăţat de la copilul meu

Ce nu am învățat de-a lungului timpului despre emoții, despre relații, oameni am învățat în 2 ani și 8 luni. Nu tot, dar m-am lămurit mult în anumite privințe.

Ce m-a învățat fiica mea de când ne-am cunoscut mai bine, după primele luni de efervescență, după naștere, a fost: Acceptarea! Am învățat mult mai multe de la ea, aleg să vorbesc despre acceptare, pentru că de acceptarea am avut nevoie ca să o înțeleg, să mă înțeleg și să fac diferența între condiționare și necondiționare.

Știi cât de greu e să te lepezi de ceea ce credeai și să stai conectat și faci lucrurile cu blândețe tot timpul? E greu, când ești neîmbrățișat de tine, când nu te accepți cu adevărat. Când te nemulțumește orice  legat de tine, și nu poți trece dincolo de starea de agitație, nu ai cum să înțelegi necondiționarea.

Acceptarea nu vine ușor. Cred că știm cu toții asta. Realitatea ta cu realitatea adevărată se pupă greu și abia când descoși tot, și ajungi la ultima iță, abia atunci începi să accepți. Să coși la loc, fără grabă, cu sentimente noi și cu înțelegere. Și e greu când ești presat încontinuu să faci asta și asta (că așa e bine) de nu îți poți auzi propriile gânduri și pe lângă ale tale mai trebuie să le puricești și pe cele primite, fără a fi cerute.

Acceptare înseamnă să crești. Până la ea am fost un om mare, necrescut în multe. Asta m-a învățat fiica mea, să cresc ca om. M-am prins, pe parcurs, cum nu ajută cu nimic să revii obsesiv asupra lucrurilor care nu se pot întâmpla acum, cum doar dacă accepți ce e acum și lucrezi pentru viitor simți eliberare și speranță. Oricât de dureros și la limita de jos a suportabilității ar fi prezentul, atâta timp cât nu te lași cuprins de el și scufundat fără scăpare, atunci când te impaci cu el, deja ai făcut un pas spre schimbare.

Acceptare înseamnă să îți lingi rănile trecutului, să revii la tine din trecut și să accepți ce ai primit, să plângi până nu mai poți și să închegi locul. Să iubești tot ceea ce ești, ce ai făcut cu bune și cu rele, până în clipa când ai devenit părinte. Și să crezi, fără urmă de îndoială, că ai făcut cel mai bun lucru posibil al tău: Copilul tău.

Acceptarea înseamnă împăcare. Să fii împăcat, liniștit, pozitiv, conectat cu  toate lucrurile, chestiile, evenimentele care nu se întâmplă ca la alții, normalul ăla care de fapt nu e, doar tu crezi că există la alții. Cum? De ce? Sunt cuvinte care mă împiedicau să accept și să fiu împăcată. Se întâmplă uneori să caut răspuns obsesiv și obsedez în vină.  Dar… copilul nu te lasă, te impacă de fiecare dată când îți zâmbește și îți pune mâinile după gât. Înseamnă că faci bine, că e bine, că te iubește cum tu nu ai făcut-o vreodată.

2

La mine acasă

Și acum după atâția ani am obiceiul de a spune: Mă duc acasă la mine. Casa mea e altundeva acum însă acasă la mine, Marina (nu la noi Loli, mami și tati)), este acolo unde am copilarit, am fost la școală, am legat prietenii pe viață, am plâns și râs de nenumărate ori și de unde credeam că dacă plec totul va fi exact cum mi-am propus. Ei, parșivă asta de viața, nu a fost exact ca în planurile inițiale, mi-a dat emoții și mult mai mult decât mi-am imaginat.

Așa mi-era dor de casa mea, habar nu am avut până am ajuns acolo. Și povestesc fetei mele pe drum (monolog a fost în final, extrem de neinteresantă viața mea dinainte de ea, pun pe seama vârstei fragede :)) despre cum acolo am mers la cămin, grădiniță, în clasa I cu un ghiozdan imens și cu penarul ăla de lemn (care acum ar fi în trend, gen conectare cu natura) pe care l-am urât din tot sufletul că nu era colorat și chinezesc, cum am mers la liceul de lângă casa, fix acela la care nu puteai concepe să nu intri, despre colegii mei de clasă, despre prima zi la liceu cu tenișii mei roz. Și despre primele mele iubiri, și despre marea mea iubire, tot din partea locului cu care nu m-am intersectat aici, ci la km depărtare.

14803321_10154510468670903_1812384555_o

Liceul ”Roman – Vodă” astăzi Colegiul Național ”Roman -Vodă”

14803129_10154510468665903_1913899707_o
Fântâna arteziană, locul de joacă de weekend, în centrul orașului, mi se părea foarte modernă ca design, și când nu mergea apa, iar paznicul era  plecat, o escaladam cu toată gloata din bloc.
Cofetăria copilăriei, de la colț,  este tot acolo, cu ceva modificări, prăjiturile la fel de bune. Toate au același farmec. Arată diferit acum, sunt tot acolo, la fel și amintirile.

fantana-1
Blocul meu în formă de U, cu magazinul Guliver unde erau de toate, cât permitea  Ceașcă, pe atunci. Acolo era un desen, la standul cu haine, finet și altele pentru botez, un desen mare cu bebe în păturică dus în cioc de barză. M-a urmărit imaginea asta în copilărie, urmăream și eu berzele poate-poate văd cum cară bebelușii. Ai mei mi-au lăsat asta drept explicație ceva vreme. Să nu faceți asta copiilor vostri. Adevărul nu prea mi-a convenit atunci când l-am aflat. M-a supărat la fel de tare ca povestea cu Moș Crăciun.

Parcul cu castani și statuile reprezentând personalități ale literaturii romanești. Țin minte cum ne povestea tata despre fiecare în parte și cum vizita în parc începea cu jocul de căutare a unui poet care a scris poezia pe care tocmai am învățat-o sau povestea ce urma să o citim. Alergătură asta dupa statui și cititul cu voce tare anii (perioada cât au trăit) era preferata noastră.

14625731_10154510466355903_1238453460_o 14807944_10154510466365903_1580537917_o
Lacul din parc era și el punct de atracție. La fel și acum. Când eram mici erau bărci cu vâsle. O perioadă bună de timp a fost lăsat în paragină, bărcile dispăruseră, era un loc gol, secat, arăta precum o cadă nefolosită. Azi este frumos amenajat, cu rațe, lebede, alte orătănii pe care copiii și adulții le îndrăgesc. Am uitat să luăm pâine de acasă, așa că am hrănit populația lacului cu pufuleți. Bine, Loli s-a hrănit cot la cot cu rațele. Cum Loli nu prea știe ce sunt pufuleții, nu îi cumpăr, doar gustat ocazional, i-a savurat nu alta. Unul în gură, unul la rațe.

img-20161007-wa0024

Nu e doar atât….biblioteca, străduțele cu case, muzeele, muzeul unde am lucrat. Când vii câteva zile nici nu ajungi să-ți vezi toate neamurile, darăminte tot orașul. Mai departe de blocul meu și casa bunicilor Lolitei (aflate la capetele aceleiași străzi ;))))) n-am ajuns. Nu am avut timp! Mare dușman!

Mi-am reîntâlnit prietenele mele dragi. Am recuperat un pic din câte avem să ne povestim. E bine și atât. Important este că ne-am regăsit. Cu toate că avem copiii zburdalnici cu noi, simt că nu a trecut timpul și parcă ieri ne-am despărțit. Trecutul e aproape de prezent și e bine.
Am vrut să mă întâlnesc cu mult mai mulți, numai că ziua nu s-a lungit de dragul meu și nici mândra nu putea face față la atâtea chipuri și atâta grai moldovenesc. Mi-am recăpătat accentul cât am poposit acasă. 😊
A fost frumos, am simțit aerul de oraș aflat la confluența a doua râuri Moldova și Siret -ceața groasa de dimineață!

p.s. m-am plimbat prin oraș cu Loli de mâna, fără vreun gadget care să mă ajute să imortalizez ceva. Telefonul era plin cu filmele mândrei, așa că am pus-o pe prietena mea Adi să răscolească calculatorul pentru poze. Mulțumesc, Adi. La următoarea vizită voi fi mai bine pregătită!