0

Când vei fi mare

Mi-am dorit să cresc repede până am împlinit 17-18 ani. Voiam să fiu adultul care poate lua decizii singur, poate răspunde la provocări, poate lua viața în mâini și defila cu ea. Timpul se derula doar pe sensul – când vei fi mare.

Când mi-am făcut buletin nu am fost așa impresionată. Nu era creșterea de care aveam nevoie. După ce mi-am făcut buletin, tata mi-a spus că de acum încolo responsabilitățile mele acolo încep și tot acolo vor fi scrise dacă le încalc, identificate cu numele meu. Aveam eu așa ceva? Nu aveam nici măcar setate linii clare despre identitate, despre ce vreau eu, despre cine sunt eu. Ai mei mi-au definit responsabilitățile ca fiind – să învăț bine la școală, să ascult de părinți(de ei), să cunosc toate lucrurile care nu duceau în mine (să fii cuminte, să nu vorbești urât, să nu mă faci de rușine, să nu …), ci în afara mea pentru altcineva. Eu eram tot ce trebuia să fac bine, restul nu avea voie să existe. Și cred că mulți am crescut așa, generația anilor 80′.

Când vei fi mare -de ce îmi doream cu ardoare să cresc?

Ca să fac ceva pentru mine, pentru care să nu dau socoteală, să fie chiar nedefinit, dar să mă împlinească. Voiam ceva compus din mai multe, dar ce voiam să fac când voi crește? Și de care să fiu responsabilă?

Ce vrei să fii când vei fi mare e întrebarea care sper să nu o adresez fetei mele, într-un moment de amnezie sau de nervi. E fix ca la interviu, un pic diferită – unde te vezi peste 5 ani? Nu mă scoate din pepeni, dar îmi provoacă iritație.

Nu e nimic în neregulă cu a visa, nu știu unde am auzit, citit dacă ai un vis, dorință numai pentru faptul că ți-ai făcut schema cu doleanța, universul lucrează pentru tine.

Da, e bine să îți setezi așteptări, obiective, e bine doar să faci bine ce faci la momentul prezent și să lăsăm ce ar să vină pentru când va veni. Pentru că ceea ce faci acum cuprinde și lucrează și pentru peste 5 ani. Logic, nu?

Îmi amintesc cum ne întreba pe rând învățătoarea, prin clasa întâi, treaba cu ce vei face când vei fi mare și văd clasa, colegii și ce a spus unul altul, numai pe mine nu mă văd. Serios, nu știu ce-am bâiguit atunci. Am viu în memorie momentul întrebării, însă ce am răspuns nu am habar. La modă era doctor, profesor și marinar. Astea știu că au fost tare uzate ca viitoare meserii.

Când vei fi mare – Ce am răspuns că voi fi? 

De unde să știi la 7 ani ce vei fi peste n ani? Mai sunt multe de descoperit, abia se deschide lumea. Nu exclud că există copii determinați, cu pasiuni de mici și care, mental vorbind, sunt pregătiți de la vârste fragede pentru un anume path în carieră. Dar de unde știi răspunsul corect?

Eu, probabil, nu-mi amintesc dintr-un singur motiv: eram stresată de răspuns. Că nu e cel corect, așteptat, bun, de care nu vor râde, de care dacă află mama nu va intra în pământ de rușine.

Voiam să cresc ca să găsesc răspunsul. Asta voiam, de fapt. Ca să știu (așa am crezut atunci) era nevoie să fiu mare.

Când vei fi mare – cum ajungem mari?

Punctăm de mici partea cu existența despre care copiii nu o pot cuprinde numeric (ani, zile, când vor fi mari), de când abia învață să numere până la 10 sau 1000. Practic noi proiectăm copilului să își dorească să crească ca să scape. Nu pentru că nu știe ce vrea, ci pentru că nu știe cine este și crește doar cu gândul ăsta fără să fie atent la ce crește pe lângă el.

Dacă am lăsa copiii să fie ce vor, să identifice lucruri pentru ei, în sensul de dezvoltare, urmare de pasiuni de moment, dacă am sta deoparte chiar dacă renunță la dans fix când era foarte bun, să descopere singuri și cu asigurarea ta că nu vei judeca instant ce a descoperit, că îi dai timp să sedimenteze singur erori și greșeli de moment, fix atunci le configurezi cum vor fi când vor fi mari.

Construiești cine sunt eu pe care niciun buletin nu le-ar putea spune sau școală urmată, și, la întrebarea ce vrei să fie, vor ști să spună fără teamă: că vor să fie poate asta/aia sau ce le aduce clipa și cel mai important- vor fi bine!

Asadar, a fi mare nu e o cursă către ceva ce nu știu părinții, nici copilul, dar se va demonstra că există, a fi mare înseamnă strat după strat de experiențe sprijinite de părinți cu dragoste și încredere, iar atunci când copilul este mare toate acestea îl țin echilibrat, înțeles, curajos să greșească, să o ia de la capăt, să crească în continuare.

2

“Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”

Am fost la atelierul Oanei Moraru. Şi a fost intens, greu, cu multe conflicte interne rezolvate şi lucruri confirmate.

Bun, mi-am notat lucrurile cu care am rezonat mult. Le las și pentru tine aici, sper să îți fie de folos.

Am primit modele de activități, am pus întrebări, am ascultat întrebările altor părinți şi am primit răspuns şi pentru mine.

Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”

Eu am frica asta să nu fac copilului ce cred eu că m-a activat/ dezactivat şi dărâmat emoțional în copilărie. Îmi este teamă că în momentele cele mai grele cu fiica mea îi spun, îi explic într-un fel, sau fac lucuri, ce o afectează. Că ea este aşa cum cred eu şi de aceea fac tot ca să o ajut să se depășească.

  • De fapt, noi nu știm cine sunt copiii noștri, nu putem spune că acest copil al meu este într-un anume fel, pentru că el se află într-o continuă transformare, diviziune în primii ani de viață.
  • Dezvoltarea lor vine dintr-un flux de conflicte. Teama de a îi produce disconfort emoțional este prea mare ca să ne dăm seama că atunci când copilul dă de greu învață, se dezvoltă, nu își condiționează gândirea până la momentul de disconfort.
  • Până în 6 ani se definitivează gradul de absorbție a noului, capacitatea copilului de a asculta activ, rezistență la frustrare, abilitatea de a finaliza o lucrare. Frustrarea oprește învățarea. Am înțeles mai demult, de când a început copilul terapia şi a trebuit să antrenăm toleranță scăzută la frustrare.

Îi lăsăm să se plictisească? Da.

  • În așteptarea stimulilor externi, de la părinte, apare frustrarea, se lupta cu ea şi găsește apoi stimuli interni care îl ajută să depășească starea şi să facă ceva. Se joacă cu degetele, le studiază, le simte, pipăie, gustă, devine creativ şi le “numără“. Îți dai seama când e nevoie să intervii, când nu e vorba de plictis, ştii după primele zile cu copilul. No fear! Eu m-am panicat întotdeauna de la primul scâncet.
  • Nu se poate încheia la pantof, nu sări din prima în ajutor. Se enervează, nu-i convine la început, apoi încearcă. A depășit momentul de disconfort. Dacă părintele “mătură” fiecare obstacol, condiționându-i gândirea, copilul va rezista doar până la acel nivel de greu.
  • Toti ne naștem cu sentimentul că trebuie să umplem ceva în noi, că  trebuie să ne împlinim. Sarcina asta revine copilului. GREȘIT! Și de aceea când cineva ataca copilul, ne ataca pe noi.

Cum creștem copilul? 

  • Rezolvând paradigma eșecului cu care am crescut – nevoia de a umple lipsaanxietatea (durerea) – control (condiționarea, pedepsele). Creșterea  copilului nu este despre ce e de făcut, ci despre cine suntem. Nu despre cum ajustăm, corectam, îl facem mai bun. Este despre evoluție, a noastră, a lor definită drept autoreglare a impulsurilor, emoțiilor, atenției, acești 3 șefi ai corpului copilului care se obțin greu, se consolidează și se dezvoltă.
  • Din puterea părinților creste puterea copilului, emoțiile noastre se transmit, iar lipsa granițelor personale vor fi speculate de copii. Copilul citeşte instinctiv neliniștea, vinovăția, lipsa de atenție – arhivează momentul şi îl va folosi în relațiile lui cu ceilalți.
  • Nu vrei să fii întrerupt din discuția cu partenerul sau cu cine stai de vorba, menține granițele personale, lasă-l să aștepte, învăța-l răbdarea, ferm şi blând în același timp.
  • Părintele în relația cu copilul își rezolva şi sinele. Ca să ne creștem copiii sănătoși şi cu toți șefii pe post trebuie sa ne recuperăm sinele. Fiecare dintre noi avem tendința de a ne supraincărca, purtăm o povară emoționala (amprentă) pe care copilul o preia. Recuperarea sinelui nu e ușoară, prin reprocesarea momentelor care au devenit amprente ajungem să controlăm emoții, impulsurile, atenția.
  • Platforma educațională a părintelui trebuie bine stabilită, ce îi transmit este meseria mea de părinte. Am grijă să stabilesc granițele mele, nu să emit mesaje mixte. Integrez conflict, emoții, restricții, nu le îndulcesc (pentru că e mic şi va învață, filmul lui se deruleaza acum). Vectorul intenției (socializarea, dezvoltarea limbajului prin mersul la grădiniță) este planificat, cunoscut la minusuri şi plusuri şi dus acolo unde trebuie.

Cum oferim experiențe de învățare?

  • Îndulcit sau în travaliu? Transformarea, dezvoltarea copilului se întâmplă cu un pic de durere, nu tot ce e trist e rău, nu tot ce intră în conflict e rău.

  • Oferim experiențe de învătare cu integrarea conflictelor, restricțiilor, emoțiilor, cu încorporare de senzații.  Pe principiul lui totul se întâmpla acum. Pentru copil nu există ieri şi mâine. El are timpului lui, puterea lui, ritmul lui.
  • Ii oferi stimuli organizați pe simboluri, cu rimă, şi rol, repetitiv ce programează în interior, fixează ascultarea activă.
  • Poveștile operează cu simboluri mitice, unele sunt violente prin conținutul acțiunii. Nu ne temem de traumă, integrez contrariile bine-rău, îl ajut să înțeleagă puterea lucrurilor, a lui – dezvolt inteligență emoțională.
  • Poveștile cu cuvinte ritmate, repetitive ajută la fixarea de noțiuni, ajuta la conectarea neuronală-memorizarea.
  • Murdăria este ok, copii învață cu corpul, încorporează senzorial, își dezvolta harta mentală a simțurilor.
  • Jucăriile pot fi organizate pe tipologia jocului. Nu facem casa muzeu de jucării, le distribuie atenția, îngustează capacitatea de a finaliza un lucru. Dacă simțim nevoia de a cumpăra excesiv, musai să le rotim, organizăm în aşa fel încât copilul să lucreze cu ele cu intenția cunoscută (motriciale, culori, construcție).

Copiii pot fi raționali – analizează mult, fundamentali – agitați, lucrează doar pentru acum, nu dorm pentru că nu se mai pot juca, senzitivi – merg mult pe învățare tactilă, au intuiție bună, emotivi – nu blegi, contemplă apoi interacționează. Părintele şi un bun educator se va folosi de natura lui şi îi va oferi experiență de învățare centrată pe felul lui de fi. Ideile copiilor vin natural, nu din răutate, le place jocul de putere, este bun, la vârstele mici atenția negativă se identifică cu cea pozitivă, este atenție. Se reglează din educație şi nu din rușine.

  • Părintele şi educatorul reglează emoția în care este copilul fără prea mult rațional (explicații multe, logice nouă dar inutile), prin empatie, apelând la emoție.

  • Copiii aşa cum sunt (pe tipologiile de mai sus) pot fi implicați într-o activitate/acțiune, pot trece din party mode în working mode ( ex. îmbrăcatul) inventând o poveste care să facă declick-ul. Vorbesc cu mine, personalizez hainele, şi prin faptul că am început să vorbesc, să povestesc pe lângă subiect îl contrariez, îl fac să participe la poveste, o spunem împreună, ajungem la ușă îmbrăcați. Sunt copii care nu intră în acel joc, atunci fac altul. În poveste, joc nu îl includem pe NU (cu toate formele de negație vorbite, mimate pentru primii ani) folosim adresare pozitivă. (Nu arunca apa pe jos! vs Ești bun la aruncat apa, acum e vremea sa uscam locul. Îi dai cârpă. Taci din gura, shhhhh! vs Ești un bun ascultător, acum vorbesc eu sau acum vorbește tata.)
  • La 3-4 ani funcționează manipularea neurolingvistica (exemplele de mai sus).
  • Conectarea cu copilul este esențială, relația noastră funcționează când ne auzim, simțim. Cererile, cerințele noastre nu vor fi făcute din supunere ci din conectare și intimitate.
  • Copiii nu se nasc într-un contract, calitatea lui de om nu depinde de cât de multă mulțumire îți aduce. Nu este rău să îi scoatem din zona de confort, însă suntem atenți la veninul emoțional – sunt fericit pentru că da, sunt nefericit pentru că nu. Polaritatea de acest gen nu este ok, este ok să fim fermi, şi să înțeleagă că suntem fericiți când reușesc ceva, dar nu înseamnă că suntem nefericiți că nu a reuşit acel ceva.
  • Pot recompensa cu buline, cu bravo, cu minunat, am un repertoriu larg pentru validarea a ceea ce face şi care nu include validare gen – vai, ce isteț eşti. Va rămâne acolo unde e uşor, ca să primeasca recompensa de isteț. Recompensele nu merg pe termen lung, întăresc nevoia, însă nu angajez totul doar cu dependența de recompensă. Atunci când devine automatism-schimb din joc lingvistic. Folosesc limbajul de perseverență şi încordare, adică verbalizez acțiunea care mă nemulțumeste, frustrează sau care mi-a reuşit, astfel ca prin exemplul personal să ajut copilul să capete rezistență la frustrare.

A fi părinte este greu, uşor şi minunat în același timp. Sper ca ceea ce am rezumat aici să vă ajute, să fi răspuns la anumite întrebări şi să vă motiveze să participați la evenimentele Oanei, să vă inspire cu resurse aplicative pentru momentele de teamă, când butonul interior de părinte bun pare că este blocat.

Aspecte legate de adaptarea la grădiniță şi relația părinte-educator, rolul fiecăruia în procesul educativ sunt surprinse în mini-interviul cu Oana.