0

Despre el…de ziua mea

Când descoperi un vin bun îl bei până la capăt, nu? Așa și eu. Când găsesc un om bun stau cu el până la capăt. Capătul nu știu unde e, important este să ajungem acolo de mână. Asta îmi doresc.

Îmi dau seama că timpul, munca, copilul ne schimbă, ne îndepărtează și adună și scoate din noi tot. De la nemulțumiri, neîmpliniri până la tot frumosul și dragostea și mulțumirea aia care ne face să credem că raiul este pe pământ.

Adevărul este că am tot citit despre cum unii – alții se iubesc, povestesc despre asta, mă regăsesc la capitolul recunoștință că providența a adus oameni împreună, ne-a adus împreună. Și niciodată nu am apucat să fac exercițiul asta de recunoștință și dragoste, în scris, pentru omul de lângă mine. Am început să scriu de ziua lui două cuvinte, am lăsat documentul deschis să revin. Nu se poate scrie pe grabă și nu e musai să aleg cuvintele potrivite, doar să le las să curgă. Aș putea scrie doar atât – TE IUBESC și gata! Dar nu e doar atât, e drum lung către starea de adevăr. Care nu e ca la orice altceva am scris – joc, gătit, întâmplări de prin parc. Este vorba despre dragostea mea, despre emoții și lucruri și aerul dintre noi.

N-am stat niciodată bine la maturitatea emoțională, am învățat pe parcurs și încă învăț cum se definește omul, cum mă definesc eu. Am crescut în relația noastră amândoi, ne-am îmbunătățit acolo unde era necesar și redefinit nevoi.

Eu nu sunt iubibilă tot timpul, nici mie nu-mi place de mine tot timpul. Apreciez calitatea lui de a vedea dincolo de moment și de a mă iubi în continuare, de a fi afectuos, îmbrățișa strâns chiar dacă eu pentru mine nu aș face asta. Nu renunță și nu mă lasă să renunț la mine.

Când sunt jos de tot și bolborosesc tot, cum viața noastră nu e așa cum credeam, face ce face și mă repune la loc. Și îi mulțumesc pentru răbdare și încrederea în pontențialul meu de vindecare a frustrărilor și sentimentelor de nesiguranță.

Și când obosesc pentru Loli (sunt om și nu ating nicio perfecțiune) și e vremea să mă suplinească mai mult, ca să îmi recapăt forța, este prezent și nu e nevoie de rugăminți și recompense. Știe!

Este omul care trăiește intens orice suferința a mea, iar când vine vorba de fiica lui – mucii care nu se mai opresc, frustrarea când nu e înțeleasă, când se teme și nu știe cum să spună, ar fi în stare să mute munți, și apreciez cum își acceptă sentimentul de neputință și se documentează, citește, aplică. Se pregătește și învăță pentru boțul lui. Nu caută vinovați, caută soluții.

Construiește jucării, mă ajută când îmi vine o ideea sau vreau să pun în practica vreuna găsită. Îmi place când se oferă ca suport pentru chestiile tehnice care mă depășesc, vine cu idei aplicabile și simple. (eu scorțoasă, recunoscătoare în același timp, mă întreb: Cum de nu m-am gândit la asta? Hmmm)

Gătește oricând pentru fetele lui. Nu i se pare ieșit din comun și este imun la aluziile unora. Doar cei mai buni bucătari sunt bărbați, nu?

Când nu sunt hotărâtă din două vorbe îmi înșurubă în creier puterea de a decide. Și nu îmi indică, nici judecă gândurile. Știe că am să le obsesez eu îndeajuns.

Nu este adeptul lui “ți-am spus eu”. (Eu îl mai folosesc). Nu ceartă niciodată deciziile pripite (ale mele) și nici nu mi le amintește subtil, ca să îmi șubrezească încrederea. Știe că am învățat lecția, că next time nu voi face la fel, din neatenție.

Mă face fericită și nici un greu nu e greu de dus când te uiți în ochii lui. Are un fel de a te elibera de gândurile rele, griji și îmi dă curaj.

Mă simt valoroasă, îmi apreciază fiecare încercare de a face ceva, de a răzbate într-un lucru și nimic din ceea ce fac nu este fără rost pentru el.

Eu pot fi bună și ațoasă în același timp, am așteptări atunci când ofer bunătate și nu apreciez lipsă de recunoștință. El este doar bun, nu arde pară și foc când cineva îl deranjează. Se supăra, da’ nu ia foc ca mine. Iubesc și mă enervează asta la el.

Sunt un om agitat, nu am răbdare. M-am antrenat cu el și Loli la capitolul asta. Nu credeam că există leac pentru fac totul acum și nu în timp. Soțul meu este calm, răbdător și deși tragem același drug, căruța nu se hurducă prea tare. Nu știu cum face dar nerăbdarea mea e pe on hold atunci când suntem împreună.

Mergem molcom, savurăm ce e de savurat, suntem tristi când ne apasă lucruri, râdem cu poftă când e de râs. Este bine.

0

Pune-te în pantofii mei

Imaginează-ți un magazin de pantofi, cu multe modele și culori și sclipiciul aferent. Toți admirați, probați, cumpărați. O singură pereche, nici cea mai urâtă, nici cu cea mai incomodă culoare, fără sclipici, buni pentru vreme bună dar și pentru intemperii ușoare, este neprobată, deloc cerută.

Sunt papucii pentru oricine, se potrivesc pentru orice tip de picior, sunt pentru toate mărimile. Nici nu îți strică aspectul gleznei, nici nu te coboară, nici nu te înalță. Sunt papucii mei, poate ai tăi, ai vecinului cu care nu te saluți (nu știi motivul, doar nu o faci) sunt papucii unui părinte, unei mame, unui tată, unui bunic, bunică. Sunt pantofii pe care nu-i alegi, doar ajung să fie ultima pereche când pleci spre spital. Alții nu erau, așa că i-ai încălțat. Sunt ai tăi, rămân ai tăi, ai omului care ține de mână un copil cu nevoi speciale.

TU, îi poți purta? Măcar pentru o secundă, de probă. Te asigur că nu te vor roade, vei simți doar dragoste, la fel ca a ta, pentru copilul tău.
Vei simți cum lupta pentru copilul tău nu e cea mai grea, ci lupta cu drepturile lui, în ochii celor din jurul lui.

“Pune-te în pantofii mei” este un exercițiu lansat pe supereroiprintrenoi.ro prin Ruxandra Mateescu.

Iată pantofii mei, umblați peste tot cu Loli, la joacă, la terapie, la mamaia, tataia, prin țară, prin lume.

A vrut si ea sa vada cum e

6

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Nu m-am gândit vreodată că voi duce copilul la terapie. Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta? Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Când am decis să evaluez copilul?M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intentia interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul “fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: “Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul

0

Leia și David

Am citit-o de nenumărate ori. După ce terminam aveam sentimentul că nu am găsit ceva în carte și e nevoie să caut, din nou. Nu știu să explic sentimentul. Cred că erau toate răspunsurile acolo însă am tot căutat. Ce? Am căutat înțelegerea, empatia, acceptarea, împăcarea, schimbarea. Toate sunt acolo, necesită un pic de atenție. Așa cum noi toți avem nevoie exact de atenția potrivită.
Este o poveste de familie, pentru familie. Exact cum spune autoarea – o poveste pe care  tu o poți schimba.

Copiii vin pe lume cu ceva de ambii părinți. Și vin și cu ceva doar al lor. Poate fi un cromozom în plus (Leia) sau în minus sau doar cu ceva gene pe plus sau pe minus. Acest doar al lor nu se filtrează diferit pentru restul copiilor. Adulții fac asta. De ce? De teamă, cu siguranță. Teama de a nu ști ce să facă. Este ușor să respingi, să nu-ți pese, să faci abstracție. Aici trebuie lucrat. La adulții care se tem. Spaima asta și răutatea izvorâtă din neștiință trebuie schimbate.
E o carte despre dragoste și despre cum să te înveți, să inveți pe alții că a fi diferit nu este egal cu a fi bolnav, rău, urât.

Lși D

Citiți voi, recitiți, apoi povestiți copiilor sau citiți cu ei. Lăsa-ți-i să vadă realitatea. Nu o distorsionați. Explicați-o pe înțelesul lor cu responsabilitate.

Vă va surprinde curajul lor.

0

Gânduri bune la final de an- Vocea ta -TDM

Dacă ar fi să fac un bilanț de final de an, apoi un grafic atunci va ieși mai ceva ca la curba lui Gauss

Vârfuri semețe și pante năucitoare, adică culmi de fericire și praguri de aproape depresie.
Acum nu are rost să spun cuvinte de genul a fost greu dar frumos sau ceva asemănător. A fost greu, împovărător uneori. Momentele bune au fost și ele, nicidecum de neglijat. Am și învățat ceva din toate astea. Și cum anul e pe terminate, nu fac vreo urătură specială, nu mă pricep deloc la rime, spun cu numere de ordine câteva (hai, să zicem) dorințe și urări, pentru mine și voi:
1. Sănătate

Cea mai bună urare pe care vreau să o fac tuturor ( părinți, copii, luați, neluați, cu sau fără copil la purtător) și să o primesc: Vă doresc sănătate oameni mici și mari!

2. Bucurii zi de zi

Chiar dacă plouă, ninge, ai un coș fix în vârful nasului, copilul a întins tot magiunul pe jos. Nimic nu e de nereparat, de ce ne-am încrunta pentru atât. Și o frunză verde poate fi motiv de bucurie. Să fim veseli, cu zâmbetul pe buze!

3. Conectare cu noi și ai noștri

Să nu renunțăm la ea! Avem nevoie de gesturi, de cuvinte care să nu sape distanțe ci să ne apropie nu doar atunci când avem nevoie cel mai mult. Să ne ascuțim urechile și mintea astfel încât să nu fim surzi la iubire. Să ascultați bine, oameni dragi!

4. Să facem pace în noi

Cu toții avem un bagaj special de emoții, de stări care ne apleacă sau ne țin spatele drept. Să reparăm, triem pe cele grele, să ne fie desaga ușoară, plină de empatie, înțelegere, răbdare, de dragostea. Să nu uităm să/că ne iubim!

5. Să fim împreună cu ai noștri fără să simțim poveri de spațiu, că ne încurcăm și sufocăm

Să ne bucurăm de semeni, fericirea nu este de unul singur. Cel puțin asta cred eu. E la fel ca la mâncare: mănânci tot ești sătul, poate cu ușoară indigestie. Dacă o împărți este și mai gustoasă și te simți plin de la bucuria celui cu care o împarți. Să fiți aproape de ai voștri!

6. să fim acolo unde ne-am proiectat la un moment dat cu gândul, adică acolo unde ne-am dorit, am depus efort în privința asta, să se realizeze. Nimic nu te împlinește mai mult decât munca ta. Vă doresc ca ceea ce ați început, să se continue și să vă aducă mulțumire!

7. Să fim buni

E veche și actuală. Eu nu sunt bună tot timpul, recunosc. Îmi doresc asta în fiecare zi. Să am forța necesară să nu las prejudecățile să mă domine. Așa că vă doresc, și vouă, să fiți puternici și buni!

8. Pentru mame – să vă simțiți frumoase în fiecare minut

Bine, oricând. Eu am ajuns să fiu, uneori, exact cum nu îmi place: flocăită, ca ridicată de pe pernă, în aceeași adidași și blugi. Și cu toate astea m-am încăpățânat să cred că sunt frumoasă. Garderoba am început să o schimb. Se poate! Prin urmare, știm că haina nu îl face pe om, vă doresc să vă simțiți frumoase oricând și chiar în hainele alea nașpa cu care v-ați îmbrăcat, și să nu vă știrbească vreo cută încrederea.

9. Și una și pentru tați (relax!): Să nu vă speriați când mai facem vreo criză

Vă iubim și atunci! Vă doresc să fiți generoși la îmbrățișări și nu doar de sărbători.Cu toatele vrem mângâiere, chiar dacă nu o cerem sau suntem prinse cu schimbatul scutecului.
10. Nu mai am, momentan. Mă duc să scot mândra la plimbare. Gânduri bune tuturor și să vă molipsiți de spiritul sărbătorilor.

Image
0

Cu soare și dragoste

Cum ne revigoreaza soarele ăsta. O plimbare prin parc, un nani bun şi uite aşa ne revine pofta de viaţă. Iar Loli care nu voia de niciunelea acu` e furtună în jucării. Zici că sunt noi toate şi le savurează pentru prima dată. Citeşte, chiar!

FotorCreated

 

Iubesc soarele şi vremea bună. Daiana mea îmi zicea: Honey, te-ai uitat pe geam. E ceaţă!!!! Bine, eu mă înveseleam pe moment, de bucuria ei, da’ clar nu era ziua mea. Daaaa, Daiana iubeşte ceaţa, ploaia, furtuna, fulgere, trăsnetele. 🙂 Eu nu sunt aşa. Mie şi vremea trebuie să îmi facă pe plac. Mă cert cu cerul: iar torni, mai lasa-mă cu atâta burnită, nori negri, viscol. Dă-i cu soare, cer albastru precum ochii pe care Loli nu i-a păstrat. Ee, asta nu-i băi, tot cei mai frumoşi din lume sunt. Ca să nu mai zic că pe la jumătatea unei zile mohorîte eram obosită, fără vlagă şi chef, azi parcă am băut licoare magică după atâta soare. Să fie aşa şi mâine şi poimâine şi tot aşa până se face primăvară de-a dreptul. Şi să fie cu dragoste. Să aveţi un weekend plin cu soare şi cu dragoste. De ziua de mâine nu ştiu nimic. 😉 Cu toate astea, să o petreceţi ca-n filme. 🙂