1

Energia emoţiilor – Digital Parents Talks XI

La prima mea întâlnire cu părinții digitali am primit această agendă – Jurnalul unui nou început. Îmi place mult, o răsfoiesc des chiar și unde nu am ajuns să notez ceva, pentru că mă inspiră. Cu toate că lucrurile, emoțiile nu se termină la finalul zilei, fiecare filă din viață/zi este diferită și începi de unde ai rămas cu forță sau lent și faci ce poți, primești ce primești, emiți ce ai programat sau din energia de moment, fix din punctul din care ai rămas.

Am început a doua întâlnire din anul acesta cu emoții, pe agendă, în suflet și la eveniment. Digital Parents Talks, ediția a XI-a a avut tema Public Speaking.

Emoțiile se exclud sau sunt undeva pe acolo prin public speaking sau în discursul tău? Sigur!  Ajută sau fac praf totul?:)))

Cine ne ajută să susținem o cuvântare? Cu toții avem ceva de spus, conversăm acasă, susținem discuții pro și contra despre ceva pentru ai noștri, însă lucrurile stau diferit cu cei din afara cercului personal. Ultimii sunt oameni care nu ne cunosc, dar care au așteptări. Și sub cataliza emoțiilor tot ce avem de împărtășit poate atinge publicul, sau nu. Având grijă la emoții putem doza puterea vocii (să curgă  ca o ciocolată caldă) și postura potrivită a corpului ce facilitează conectarea cu auditoriul (limbajul trupului).

Ioana Ginghină, primul speaker, ne-a pus pe joacă și, totodată, ne-a plimbat printre emoțiile prin care trecem atunci când vorbim în public.

Să vorbești în public nu este despre putere, în sensul deținere forță, a adevărului absolut ci despre cunoaștere, conectare și încredere. Un prim joc a fost oglinda. Foarte simpatic și care poate fi jucat chiar cu copilul acasă (se formează perechi ce stau față în față și se imită mișcări, posturi caraghioase sau serioase). Prin acest joc se identifică emoția, se intră în starea pozitivă. Este distractiv, te conectează la persoana care este oglinda ta.

Un discurs slab înseamnă de cele mai multe ori emoții negative hrănite intens (nu sunt bun, dacă mă  bâlbâi). Negativismul induce nesiguranță, imposibilitatea de a simți publicul și comunica mesajul. Publicul are nevoie de emoție, evident. De emoție pozitivă. 

Tips-uri de la Ioana, pe lângă cele de mai sus:

  • Emoțiile se pot regla din respirație. Cu discursul bine pregătit în minte, înainte de a începe, în culise(să zicem), câteva exerciții de respirație fac minuni – 1-2-3-4-5 respirăm! 
  • Dacă din 300 de comentarii și impresii doar 3 sunt negative (well, de cele mai multe ori stresează), inspiri fără stres și spui: Părerea lor! 

Ioana a făcut cu noi un joc de atenție și concentrare și empowerment, de transmitere de energie (”dârli da, dărli,dârlidârli da”). Cuvintele sunt super amuzante, ideea era că așa se întâmpla atunci când te adresezi publicului. Construiești cercul încrederii, atenției și conectării în care transmiterea mesajului este plină de energie.

Mi-a plăcut mult de Ioana. Vedeți detalii despre proiectele ei aici și aici. Este pozitivă și friendly și o veți iubiți pentru naturalețea ei.

După joaca distractivă și serioasă și plină de vibe și învățăminte a Ioanei, Laura Dragomir (consultant în comunicare, speaker transformational, moderator evenimente de business) ne-a iscodit cine suntem, ce facem, cum facem, ce promitem ca ofertă și cu cine vrem să ne însoțim. Ne-a pus să urcăm în speech elevator – liftul rapid al captării atenției. Știți filmele alea când seful mare este pândit la lift și între 5 etaje personajul, aspirant la un post mai sus de unde era până atunci, e plin de emoții, trăiri, cu ideea inspirată și creativă, salvatoare pentru nu știu ce proiect, vorbește parcă mai mult singur și la final deși crezi că șeful n-a auzit 3 vorbe, ieșind din lift confuz, aude clar că mâine are prezentare. Și primește verdictul – te prezinți perfect, la obiect ori zbori cu totul din firmă. Așa și cu mesajul nostru. Ca să ai parte de încă o întâlnire după speech-ul (tău) elevator atunci tu trebuie să ai soluția la nevoia celui căruia te adresezi, emoția potrivită la starea publicului tău, informația de care avea nevoie fix în momentul acela sau care să-l facă curios fix atunci. De ce? Ca să revină, să te reintâlnești cu el, să îl inspiri pe mai departe.

Tips-uri de la Laura:

– Cei 6 C ai prezentării/discursului sunt: clar, concis, coerent, consecvent, corect și credibil.

– Orice succes pe care l-ai avut, trebuie luat în fața, duplicat, folosit, nu se lasă în urmă, se ia în spate. Lucrăm în primul rând ca manager al brandului Eu. Din 4 în 4 ani trebuie să facem un refresh – de job, aspirații personale etc

A fost o ediție tare veselă, pozitivă, ca de familie.

Sponsori: Secom a fost alături de noi cu ChildLife, prima gamă de suplimente alimentare special create pentru copii, Lidl – a devenit de la începutul anului un susținător al evenimentelor de parenting și pentru școala de bloggeri DPT. Many thanks!

Locația a fost ca la prima ediție la Conacul Golescu Grant, adaug aici mulțumiri oamenilor primitori de acolo.

Ana și Lavinia, Parenting PR, sunteți foarte tari! Fiecare ediție DPT are datorită vouă un ceva aparte, pe lângă ceea ce primim constant – inspirație și motivație.

 

10

Filme vizionate, personal research, concluzii și urare de Crăciun

Am făcut pe la începutul lunii un maraton al filmelor de Crăciun. Și totodată o documentare personală, să spunem. Am pierdut bucăți de noapte ca să privesc povești, unele cap coadă, pe altele le-am derulat pe repede. Am ales povești de dragoste, de familie, de Crăciun. Toate poveștile erau frumoase, firul poveștii închegat, personajele bine definite, oameni cu slujbe, care au urmat o școală, au o muncă care le ocupă mai mult sau mai puțin timpul de cuplu sau dedicat familiei, și care au revenit într-un moment al poveștii la un ceva din trecut.Toate se întâmplă într-un mix dintre dragostea din tinerețe și cea actuală.

Bun, aici voiam să ajung. Ideea de bază în majoritatea poveștilor de dragoste pornea de la prima iubire, toate lucrurile care au decurs în viața personajului aveau undeva ca nucleu primul iubit, prima iubită.

photo credit: unsplash.com

Am câteva amendamente aici, pentru că deși este vorba despre un scenariu, poveștile ar trebui să includă un adevăr – creșterea sau maturizarea emoțională. Fiecare personaj este blocat în ceea ce a trăit, iar de acest lucru își dau seama, însă îl neagă. Deși trăiesc lucruri pe care și le-au asumat, totuși au așteptări care nu le vor fi îndeplinite. Le doresc, nu au curajul să le facă auzite, cu toate că le așteaptă. Și este ok să construiești pe un fundament toată dragostea și să o dezvolți, să ceri dreptul la viața la care ai visat, sperat. Însă din nou, totul se întoarce la dragostea dintâi.

Aici eu nu mai rezonez, scenariștii ori nu trăiesc în viața reală ori au niște deficiențe emoționale de care nu au habar.

Nu am ajuns eu la maturitatea emoțională la care tind, ca să gestionez bine emoții însă sunt acolo unde pot să realizez că pot să sufăr sau nu (dacă îmi permit) și pot să mă vindec fără să stau convalescentă cu anii. Este adevărat că mi-a luat ceva timp să realizez că fiecare om de care m-am îndrăgostit în viața asta, mi-a satisfăcut sau nu niște așteptări. Și cum uneori eu am asteptat multe și am primit nimic sau puțin sau m-am aprins și stins repede fără să simt ceva, fără să obsedez fiecare lucru.

Și cum prima mea iubire, aia după care am supurat mult timp, nu mi-ar trebui acum, dacă ar fi să îmi fie împlinită. Nu pentru că am împlinit partea asta cu ce trăiesc acum, ci pentru că timpul și experiențele de atunci și cele de acum, nu suferă comparație. Blocajul de care suferă personajele în film nu cred că există în viața unui adult care a crescut pe toate planurile. Probabil sunt și cazuri reale, exact ca în filmele pe care le-am văzut, când reîntoarcerea la prima iubire este de fapt ceea ce trebuia să se întâmple și dragostea e ciclică. Or fi? Îmi spuneți voi.

Prin urmare, am plecat de la niște filme și am ajuns la o urare:

De Crăciunul ăsta să fiți mulțumiți de viața voastră, să iubiți oamenii din ea pentru tot ce sunt și nu pe bucăți, cu curaj și încredere. Să faceți pași către ceea ce vă motivează și să aveți putere să o luați de la capăt dacă nu sunteți pe drumul dorit.

Crăciun fericit!

photo credit: unsplash.com

4

Când jocurile nu te ajută. Ce faci? 

Stăteam de vorbă cu o prietenă și cum nu ne-am auzit de ceva vreme, le-am luat pe rând: statul la oală, grădinița cu stat/nestat, educatori, răceli, vizită medic, soți plecați în delegații etc. Cum le-am gestionat sau nu, astfel încât să ajutăm copilul să fie echilibrat, cooperabil, cum am încercat să facem lucrurile lin, cu joc aplicat pentru situația dată, cu empatie și să ajungem acolo, la rezultatul dorit.

Sună ca la matematică? Ar fi fost simplu dacă era cu teoremă și aplicarea ei. Dar în parenting nu e.

Și cu fiecare joc și carte citită despre cum să gestionezi momentele care necesită lucru, pe lângă bucuria reușitei, ai parte și de momente multe de frustrare. Și fiecare stare vine la pachet cu foc nervos, mistuitor, care te umple și de plâns în baie și de vină pentru că nu poți ajuta copilul.

Povesteam despre cum aplicăm jocuri și încercam să aducem atmosfera calmă și zen și potrivită pentru un joc care să ne elibereze de stres și să ajute copilul. Și ce să vezi, nu doar mie mi se îmtâmplă. Nu funcționează, în anumite zile! Și mie, lately, când nu mă ajută deloc ce scrie acolo în a nu știu câta carte de cum să.., îmi vine să arunc întreg raftul la gunoi. Și bolborosesc pe fiecare în parte – pentru cine au scris toate astea dacă fix la copilul meu nu se aplică. Nici intuiția, aia pe care o predic eu, pare că nu ajută când am obosit. Nu văd deloc clar și nici natural nu-mi vine vreun gând salvator. Și în frustrarea mea, cine se mai frustrează? Copilul! Da, și dă tot ce poate, că și el a acumulat și simte că e nevoie de schimbare, numai că încă nu poate.

Când nimic nu mă ajută, ce fac? Trag un plâns bun și o iubesc mai cu foc? Da.

Când mă apasă pe toate butoanele și simt că explodez, mă uit adânc la ea. E așa toată suavă și neîncărcată, pentru că doar învață viața, și mă dezarmează. De ce aș umple sufletul ei cu nimicuri frustrante când emană iubire și bucurie cu toată ființa?

Eu să învăț că ea știe momentul când e pregătită. La mine să exersez răbdarea și încrederea că poate. Nu știu cum e la tine, dar pentru mine este greu uneori, că mă simt presată de timp. Cad pradă vechiciunilor de genul – ești mare acum, trebuie să faci asta și asta, de spui că mâine se termină și copilul meu rămâne blocat acolo și așa mă apucă o teamă. Mă scutur ca de mătreață când ajung la vorbe de astea, îmi trag palme în gând, să îmi revin.:))))

Revin la – când jocurile nu mă ajută, ce fac?  Trag un plâns bun și iubesc mai cu foc!

2

Evadare

Ți-ai dorit vreodată să evadezi din filmul tău, din viața ta? Eu da. Îmi doresc să pot să fac asta. Viața mea e bună, am din toate câte un pic. Trăiesc cu emoție, cu bucurii şi cu tristeți. Asta nu ma împiedică să vreau o vacanță de la viață mea. Să plec undeva, pentru o vreme, în alt timp, într-o poveste, poate. Vreau dacă se poate un vis, dar să mă trezesc cu el clar, viu şi să îmi fie rezervor de stare de bine.

Prin liceu am visat o glumă. Serios! Am visat un fel de scenetă ca în Stan şi Bran. Şi toată acțiunea era aşa amuzantă, de m-am trezit hohotind. Râdeam cu lacrimi. Nu ştiu nici acum să povestesc gluma visată, nici atunci nu am putut reproduce. Mi-a dat o stare de bine, de liniște, dar nu liniște din aia aşa ca de comemorare ci una chill, cu zâmbetul pe buze.

Tare mi-ar plăcea un vis din ăsta zilele astea.

Dacă ar fi să fie o poveste atunci să fie răscolitoare, cu emoție de simți că te rupi în bucățele şi cu un final bun, vesel, moralizator, nu clișeu, ci genul care te face grateful şi împăcat cu tot ce e în viața ta.

Dacă ar fi să se petreacă într-un alt timp, atunci să fie în genul „Pride and prejudice”. Cu bal, cu domni şi doamne, cu bârfă, cu snobism, cu măritişuri pe alese şi iubiri furate. Sau un timp care nu există, despre care nimeni nu a povestit, în care se regăsesc probleme actuale şi vechi, ironii şi aprecieri, răutăți, binevoitori şi clevetitori, la un loc.

Și nu aș dori să fiu vreun personaj. Vreau să fiu doar cel care contemplă, se minunează, filtrează emoții, cel care așteaptă secvențele să se deruleze cu sufletul la gură. Să mă regăsesc pe bucăți în personaje, să empatizez, să huidui, să dau din picioare că nu pot interveni în acțiune. 

Dacă ar fi să trăiesc în filmul altuia, aş vrea să nu am nicio putere de a hotărî emoții, acțiuni. Totuşi să pot face ceva, niște mici ghidușii care să mă facă să mă simt precum un spiriduș. Un fir de iarbă să pot mișcă fără  mâini, să spulber un fir de praf de stele.

Ar fi frumos. Şi filmul meu e frumos, mă întorc la el oricând. Mă trage de mână, chiar în clipa asta: Mami, mami…

4

Ce am învăţat de la copilul meu

Ce nu am învățat de-a lungului timpului despre emoții, despre relații, oameni am învățat în 2 ani și 8 luni. Nu tot, dar m-am lămurit mult în anumite privințe.

Ce m-a învățat fiica mea de când ne-am cunoscut mai bine, după primele luni de efervescență, după naștere, a fost: Acceptarea! Am învățat mult mai multe de la ea, aleg să vorbesc despre acceptare, pentru că de acceptarea am avut nevoie ca să o înțeleg, să mă înțeleg și să fac diferența între condiționare și necondiționare.

Știi cât de greu e să te lepezi de ceea ce credeai și să stai conectat și faci lucrurile cu blândețe tot timpul? E greu, când ești neîmbrățișat de tine, când nu te accepți cu adevărat. Când te nemulțumește orice  legat de tine, și nu poți trece dincolo de starea de agitație, nu ai cum să înțelegi necondiționarea.

Acceptarea nu vine ușor. Cred că știm cu toții asta. Realitatea ta cu realitatea adevărată se pupă greu și abia când descoși tot, și ajungi la ultima iță, abia atunci începi să accepți. Să coși la loc, fără grabă, cu sentimente noi și cu înțelegere. Și e greu când ești presat încontinuu să faci asta și asta (că așa e bine) de nu îți poți auzi propriile gânduri și pe lângă ale tale mai trebuie să le puricești și pe cele primite, fără a fi cerute.

Acceptare înseamnă să crești. Până la ea am fost un om mare, necrescut în multe. Asta m-a învățat fiica mea, să cresc ca om. M-am prins, pe parcurs, cum nu ajută cu nimic să revii obsesiv asupra lucrurilor care nu se pot întâmpla acum, cum doar dacă accepți ce e acum și lucrezi pentru viitor simți eliberare și speranță. Oricât de dureros și la limita de jos a suportabilității ar fi prezentul, atâta timp cât nu te lași cuprins de el și scufundat fără scăpare, atunci când te impaci cu el, deja ai făcut un pas spre schimbare.

Acceptare înseamnă să îți lingi rănile trecutului, să revii la tine din trecut și să accepți ce ai primit, să plângi până nu mai poți și să închegi locul. Să iubești tot ceea ce ești, ce ai făcut cu bune și cu rele, până în clipa când ai devenit părinte. Și să crezi, fără urmă de îndoială, că ai făcut cel mai bun lucru posibil al tău: Copilul tău.

Acceptarea înseamnă împăcare. Să fii împăcat, liniștit, pozitiv, conectat cu  toate lucrurile, chestiile, evenimentele care nu se întâmplă ca la alții, normalul ăla care de fapt nu e, doar tu crezi că există la alții. Cum? De ce? Sunt cuvinte care mă împiedicau să accept și să fiu împăcată. Se întâmplă uneori să caut răspuns obsesiv și obsedez în vină.  Dar… copilul nu te lasă, te impacă de fiecare dată când îți zâmbește și îți pune mâinile după gât. Înseamnă că faci bine, că e bine, că te iubește cum tu nu ai făcut-o vreodată.