20

Experienţa noastră (neplăcută) cu o grădiniţă Montessori

De când am auzit de pedagogia Montessori, ideea de a da copilul, după 3 ani, la o gradiniță Montessori a prins rădăcini. Am citit principii, am descoperit materialele cu care se lucrează, am stat de vorbă cu persoane instruite să susțină activități Montessori și să lucreze după metoda Montessori. Am purtat conversații cu părinți din grupuri, comunități care au ales pedagogia Montessori pentru copilul lor tipic dar și pentru copilul cu nevoi speciale.

După experiența noastră nu contest calitatea pedagogiei Montessori, ci modul cum interpretarea acesteia ne-a afectat pe noi, la grădinița Montessori aleasă pentru copil.

Nu contest rezultatele acestei grădinițe în ceea ce privește actul educațional pentru ceilalți copii din comunitățile lor, ci modul în care au renunțat la copilul meu după o jumătate de zi.

credit photo – unsplash.com

Am fost profesor 3 ani de zile, pedagogia clasică din cărți și experiențele din clasă diferă mult, iar cursurile care se fac ca să te numești profesor sunt depășite și deloc racordate la psihologia copilului și realitatea societății românești. Racordarea necesită multă muncă, răbdare, empatie. Prin urmare, probleme de racord, să zicem, pot apărea și pentru cei care se atestă într-o pedagogie Montessori, nouă de altfel pe plan educațional la noi în țară. Eu nu aș fi renunțat așa ușor la un elev, copil. Dar nu despre asta am să vorbesc în continuare, ci despre experiența noastră de câteva ore într-o grădiniță care se dorește a fi Montessori.

Cine a trecut chiar fugitiv sau a citit mai mult din scrierile mele simte sinceritatea, realitatea experiențelor împărtășite. Nu vorbesc din auzite și descriu fără să îmi fie teama de adevăr și emoții. Exprim autentic, fără nuanțe și onduleuri care să dea bine la citit. Scriu așa cum aș vorbi cu oricare dintre voi.

Cine a parcurs un pic mai mult din poveștile Cu și despre Loli știe că ea a crescut în ritmul ei, că iubește culorile și orice poate modela, picta, lipi, că vorbește mult cu zâmbetul și privirea, și că adoră să facă echilibristică pe toboganele și barele din parc.

Am avut emoții mari cu începutul grădiniței, nu în sensul de frică de despărțire ci exact de ceea ce ni s-a întâmplat. De sistemul educațional ales, cu tot ce presupune – de la adaptare până la progres academic.

Noi am rămas la adaptare sau eșuatul ei, de fapt. Adică la următoarele transmise telefonic în după-amiaza zilei (singurei) în care am fost la grădiniță.

copilul dumneavoastră nu se potrivește comunității 3-6 ani (din punct de vedere motric, cognitiv), și se recomandă comunitatea 2 ani – care în cazul lor nu avea educator specializat Montessori. Motivul pentru care am ales grădiniță a fost pedagogia, educatorul care teoretic era pregătit, și pentru că nevoile fetei noastre ar fi fost satisfăcute din punct de vedere educațional într-o astfel de comunitate, adică 3-6 ani. Și ni s-a confirmat asta de către educator la întâlnirea de dinainte începerii grădiniței. Prin urmare, educatorul a avut ocazia, înainte de prima zi la grădiniță, să o cunoască, să interacționeze cu ea. Știa motivul pentru care am ales predarea Montessori, a fost informat despre copil și nevoile lui educaționale.

Bun, celelalte recomandări:

pe baza observațiilor educatorilor și a medicului instituției care a primit doar un scurt brief asupra istoricului medical al mândrei, ea nu poate continua lucrul alături de copiii de 3-6 ani (intervalul 8-13, cât Loli a stat mai mult pe hol!!!).  Eu cu 3 doctori în familie știu sigur că un medic pediatru ca să poată emite o părere privind parcursul educațional al copilului are nevoie de competențe în psihologia copilului și psihiatrie pediatrică. Are nevoie de informații medicale și evaluări specifice. Nu de 5 minute de stat de vorbă cu părintele și evaluat din ochi copilul.

educatorul nu a putut să implice copilul în nicio activitate. 

copilul deranjează activitatea celorlalți copiii, deci se recomandă scoaterea din comunitate 

– pentru că plânge foarte mult deranjează activitațile și nu poate sta în comunitate

Ultimele afirmații nu le comentez că sunt grăitoare pentru cine are copil la grădiniță.

Toată comunicarea aceasta a fost făcută de către o persoană care nu a fost educator prezent la comunitatea 3-6 ani, în ziua respectivă.

Educatorul, cel care a interacționat cu Loli, nu a avut curajul să poarte discuția aceasta. Cât timp am fost acolo în grădiniță mi-a transmis doar că pentru prima zi – totul era ok.

Orice evaluare de bun simț se face după câteva zile, după încercări, niște criterii care nu pot fi bifate și care indică recomandările ulterioare. Și face to face cu părintele, nu la telefon. 

Câte ore sunt de la 8 la 13? Cât timp a petrecut copilul în clasă? Vă zic eu, nici un sfert.

Sună a discriminare? Da! Maria Montessori nu cred că ar fi pus bazele unei pedagogii dacă ar fi discriminat copiii. Educația centrată pe copil, antrenarea abilităților naturale, formarea de comunități unde copiii pot învăța unii de la alții înseamnă să nu discriminezi.

Maria Montessori nu ar fi pus bazele unei educații așa minunate dacă nu ar înțeles că empatia este esențială în integrarea unui copil. La 3 ani, 6, 7, 20, 30, chiar 40 ani integrarea într-un loc, sistem se face cu empatie, cu respect, nu cu indiferență. Copilul este pregătit să intre într-o comunitate dacă educatorul este pregătit să îl primească, pregătește comunitatea. 

Când nu stăpânești (doar așa pot să explic eșecul lor) sau interpretezi greșit instrumentele prin care poți ajuta copilul să rămână în clasă, nu poți concluziona că nu se integrează.

Fata mea este specială, dar nu chiar atât de specială încât să închidă ușa liniștită, cu pa-pa mami (3 ani și 4 luni) și să se apuce de studiat materiale cot la cot cu copii pe care i-a văzut prima data. Iar când o aduci la părinte imediat ce a dat semne de frustare, fără să încerci să o ajuți, nu e deloc Montessori. Cu un educator principal și 2 asistenți te aștepti să încerce să lucreze cu ea. Să nu renunțe.

Eu știu pe de rost teoria cu adaptarea, am scris aici și aici, știu că durează, știu că poate în fiecare zi o poți lua de la capăt cu jocurile și explicațiile care să îi dea confortul și liniștea de care are nevoie pentru a rămâne la grădiniță. Eu mi-am pregătit copilul și nu mint. O cunosc, știu ce o copleșește, știu când plânge alintat și când e speriată. Știu, că și mie, mi-e greu să  ajung acolo încât să înțeleg totul din prima, să empatizez și să liniștesc. Știu sigur, atunci când mediul este cald, educatorul simte copilul, când pe lângă fermitatea și ordonarea de care se tot amintește în Montessori, nu bate crivățul, poți integra un copil, nu abandona. Nu am cerut să o iubească, nu cred că își dorește careva ca educatorul să îți ia locul, dar un efort minim de integrare din partea lor era necesar.

Tind să cred că nu au vrut să se complice, li s-a părut greu și ca să îmbrace frumos totul au făcut recomandarea pentru comunitatea celor mici. Cu care, poate, zic poate, aș fi rezonat în proportie de 50% dacă nu aș fi fost acolo în prima zi. Dar oricât de frumos și mieros ai încerca să spui cele de mai sus recitând din principii Montessori, pe care le interpretezi după bunul plac, nu face lucrurile ok. Montessori nu e doar pedagogie elitistă, nu din ce am citit eu. 

7

Somnul în trei

Somnul nostru cel de toate zilele este în trei. Eu, Loli, Iulian; ea lăfăindu-se, noi pe dunga patului. Formula noastră s-a promulgat după prima răceală a mândrei. A făcut febră mare, avea nasul tun de muci şi o dispoziție care dobora şi pe cel mai vesel om din lume. Aşa că am cocoțat-o în patul nostru în ideea de o ocroti mai mult, pe fondul răcelii, şi cu explicația zilnică că se va întoarce în pătuț. A funcționat maxim, în alte câteva luni am strâns pătuțul deoarece aduna praf şi devenise șifonier pentru hainele mândrei. 

Înainte să nasc şi după ce am născut eram la curent cu toate poveștile despre cum se învață în brațe, şi în patul părinților, şi cum nu scapi de copii nici când sunt mari – din brațe şi din pat. Aveam şi experiența soră-mii care îl are musafir și acum pe Ștefan între ea şi soțul ei. Pressure! Pressure! Tare aş da timpul înapoi sa le spun oamenilor să nu mai pună presiune pe viitorii părinți. Ce dacă doarme în pat cu mama sau tata? Nu va fi pentru toată viața. Am auzit aseară în parc vorba asta- nu s-o însura făcând la oliță.  Merge şi cu somnul.

Am avut şi noi discuția asta. Loli va dormi în pătuț, o învățăm cu el, o facem să îi placă bla bla, să nu pățim ca alții.

Și ne-a învățat ea ce şi cum. De acum urmează povestea:

Când am adus-o acasă, ghem de 2 kg, se pierdea în pătuțul ei. Dormea câteva secunde acolo, apoi în brațe, apoi lângă mine, apoi mai pune în pat copilul. Eram deja obosită. Rămâneam pe poziții. Și erau multe – de-a curmezișul, de-a latul, pe diagonală, încovrigați în jurul ei, în primele două luni. Iulian își făcea loc, se contorsiona să încapă cumva şi să nu strivim boțul. Apoi, a urmat episodul cu vomat laptele, de o țineam pe mine, aproape la verticală ca să nu iasă mâncarea. Drept urmare, mi-am aranjat pernele spătar şi dormeam cu ea pe piept. Într-o noapte după ce am ridicat salteaua pătuțului un pic, să stea plan înclinat, am așezat-o pe burtică şi i-a plăcut. Așa am reușit să o împrietenim cu patul ei.

Ziua şi noaptea nu se diferențiau în primele săptămâni. Loli dormea ziua, noaptea ne făcea cu capul. Până când am zis: să facem ziua – zi şi noaptea – noapte. Nu am ținut copilul treaz ziua, ci am prins curaj să îl plimb pe lângă geamuri, să tragem draperiile dimineața, să spunem bună-dimineața și bună seara, noapte bună, să avem ritualuri de zi, de seară, de pregătire pentru nani. Tragem draperiile, facem patul, scoatem pijamaua, prosopul, facem baie etc. Şi am delimitat, nu imediat, ci în timp ziua de noapte, verbalizând şi făcând activități de zi/spre seara; acum punem în practică, verbalizează ea ordinea treburilor. S-a învățat.

Scandal de seară am avut de multe ori, nici o zi nu a fost la fel, iar dacă făceam un rezumat al zilei puteam identifica sursa scandalului – nu ne-am jucat îndeajuns, am schimbat rutina din timpul zilei, a achiziționat ceva între timp, a venit tati şi nu au apucat să stea împreună, am fost undeva unde era multă agitație. Copii spun, nu în cuvinte la început, care au fost stimulii lor. Nu am răbdare întotdeauna, știu, dar ca să nu obosesc cu capul şi să ajung la vorba bunică-mii (m-o pedepsit D-zeu cu aşa năluc de copil, cum eram eu) facem pupala (unul din momentele noastre de conectare când stăm îmbrățișați toți trei şi împărțim pupici), încă o ascunsa prin casă și cucu- bau sau vreo ghiduşie care ne liniștește. Sunt seri când nimic din ce am înșirat mai sus cu funcționează, ajungem la plâns şi furie.

Când era Loli mică, de vreo câteva săptămâni, am cumpărat cameră de supraveghere să mă pot mișcă prin casă, să părăsesc dormitorul. Pentru că altfel eram lipită de ea, mă uitam cum doarme sau face fețe – fețe în somn, sau îi urmăream respirația. Eram stresata, mi se părea că dacă plec pierd ceva – un sughit (dacă se îneacă!), un of, un geamăt de la colici. Trebuia să fiu acolo, să o liniștesc când plângea în somn, de parcă o fura cineva, şi după ce îi spuneam gata, gata, mama e aici, așteptam zâmbetul știrb. Întotdeauna se întâmplă asta, se ambala într-un oftat, plâns în somn, de mă rupea. Nici acum nu ştiu ce visa – pierdea tâța în somn, habar n-am – şi după câteva secunde zâmbea ca o rață, cu toată gurița.

Așadar, când în patul ei, când în brațe, s-au dus primele 10 luni şi eram bucuroși că apucăm să vedem un film la TV, şi în paralel, și un film cu ea pe camera de supraveghere.

Şi de atâta fericire ne-au năpădit mucii şi a fost greu, aveam o Loli bulversata total, deoarece nu înțelegea ce se întâmplă cu nasul ei, de eram în pragul isteriei 24 din 24.

Am luat-o în pat şi aia a fost. Nicio carte, lecție despre soluții  blânde pentru somnul bebelușilor nu a funcționat. A rămas între noi cu toată documentarea şi explicațiile (după doi ani) despre locul de nani al ei, al nostru. Dacă o întrebi cu cine doarme, îți va spune cu mami şi tati.

În timpul zilei, încă din prima lună de schimbat locul de dormit am avut tentative, din motive de securitate, de a o pune în pătuț după ce adormea. Dura fix 3 secunde, imediat în fund sau în patru labe. Apoi sa te ții potop de lacrimi şi uite așa zbura somnul. A reuşit să cadă din pat şi am murit de spaimă. Am continuat mutatul ăsta în pătuț ziua pe principiul încercarea moarte n-are. Când am considerat că e de-ajuns cu plimbatul pat -pătuț, fără vreun succes, am reorganizat dormitorul, adică strâns pătuțul.

Când am scos alăptatul pe timpul zilei, nu o lua somnul fără legănat și Alunelu’, plus plimbat prin casă. Dormea doar în brațe. Pat şi pernă am prestat ceva vreme. Am negociat, împins uneori dormitul în pat. Scandal maxim everytime. Iar muncă de lămurire, încercări nereușite apoi reușite de a dormi pe pat.

A găsit bunica de la Roman niște fețe de pernă cu Mickey şi Minnie şi restul trupei din Clubul lui Mickey Mouse. Am țesut poveşti multe cu ele în încercarea de a aduce somnul Lolitei pe pat. A ajutat. Perna cu Mickey este useful încă. Nu doarme fără ea.

Am adus cărțile preferate în pat, pe lângă pat, pentru somnul de prânz sau vreo moțăială de câteva minute.

Seara dacă Mickey nu o adoarme, ca să nu aprindem lumina de o sută de ori spun aşa: tu asculți cu urechea, ochii închiși, eu spun povestea cu gura, buzele.

Tati e bun la legănat şi șoptit în ureche vorbe liniștitoare.

Ritualul de seară, oriunde suntem: facem patul, ea este responsabilă cu pregătirea prosoapelor. Se urcă în turn şi se spală pe dinți. Ne prindem părul să nu ne udăm prea tare, când facem duş, pentru că de multe ori ne jucăm și de-a stropitul. Dacă suntem în deplasare, se urcă pe budă, supraveghează tati. Totul de la înălțime- spălat pe dinți, moțat părul. 🙂

Nu cred că există vreo rețetă, regulă generală de urmat pentru părinți şi copii când vine vorba de somn. Atâtea case, atâtea obiceiuri.

Pe mine mă ajută experiență altora, cărțile pe temă, citesc cu interes şi amuzată în același timp tips-urile unora şi ajung la concluzia de mai sus. Mă inspir şi adaptez la moață, totodată îmi vin şi idei, unele merg altele deloc.

Şi… ştii ce? Am încetat să mă stresez. Când adoarme, mă culc şi eu. Când nu doarme dansăm, dacă plânge o alin. Câteodată bolborosesc somnul ei, că nu doarme legat, că este lipici şi vrea să stau cu ochii în tavan cât sforăie. Nu urmează o dulcegărie, keep calm. Doar atât spun, o viață avem şi nu e doar pentru dormit. 

Tu cum stai cu somnul? 

0

Când ţi-ai făcut analize ultima data?

Acum ceva ani fugeam de spital și analize ca de ciumă. Îmi era frică de recoltare, aveam o mulțime de temeri legate de întreg procesul de investigații medicale. Asta pentru că nu aveam educația necesară, eram terifiată de spitalul din oraș, de coada imensă din fața cabinetului medicului de familie. În cazurile urgente, nu aveam încotro, treceam peste toate ca să văd despre ce este vorba. Bine că nu au fost chestii grave,  doar răceli obișnuite, analize de rutină, o sigură spitalizare în toată viața – lipsă de calciu, asta pentru că am leșinat. Și acum îmi aduc aminte ce rău a fost, nu ca tratement, ci condiții.

Am fost cu Loli la Budimex de 3 ori, la consult, de fiecare dată mi-am reținut cu greu panica cât am așteptat pe holurile doldora de oameni, în mirosurile de acolo. Preferăm clinica unde are ea abonament, însă nu întotdeauna acolo găsim specialiștii de care are ea nevoie, nici în altele, sunt doar în spital.

Acum sunt mai bine documentată, știu situația sistemului medical, atât cât am avut de aface cu el, există opțiuni, nu neapărat mai bune, ideea este să ai grijă de sănătate și să alegi varianta optimă de investigație și tratament, sub supraveghere de specialitate, evident.

Pentru că:

Prinși în ritmul alert al activităților noastre avem, deseori, tendința de a neglija semne ce ne indică o stare mai puțin optimă de sănătate. Oboseala, stresul, poluarea în toate formele ei ne afectează în mod diferit. Fiecare dintre noi vine cu un bagaj de toleranță, la toate acestea, definit de mediul în care am crescut, mediul social în care trăim acum, de fondul genetic, vârstă etc.

Un bun clinician, analize medicale uzuale precum și investigații medicale bine prescrise pot face diferența între prevenție și tratament pentru redobândirea stării de sănătate. Nimic nu este mai de preț decât sănătatea, toate celelalte sunt măruntișuri care ajung să capete valoare în funcție de credințele noastre despre viața. Și cel mai rău moment este atunci când realizezi că tot ce ai pus pe primul loc nu contează, exact când sănătatea nu-ți ajunge pentru viitorul apropiat.

Un plan de analize medicale anuale, lunare care țin cont de istoricul medical a fiecărui individ este util și recomandat. Analizele de rutină sunt necesare din 6 în 6 luni atât la adulți, cât și la copii.
Rezultatele analizelor medicale specifice sau nespecifice unei anumite afecțiuni, făcute în sarcină, în diverse momente ce nu țin de patologie sunt indicatori importanți pentru medicul nostru curant. În funcție de rezultate acesta poate recomanda investigații amănunțite: pentru a putea elimina suspiciunea unei anumite afecțiuni, sau deoarece există un istoric medical care indică sensibilități moștenite.

Există o serie de afecțiuni care din punct de vedere simptomatic pot fi greșit interpretate, de noi, și peste care se poate trece ușor cu vederea. Acestea pot face parte, uneori, din cele mai rele scenarii, deoarece se poate ajunge în situația în care orice intervenție medicală este tardivă.
Prin urmare, sub îndrumarea medicului de familie sau a medicului specialist, periodic, o revizie a stării noastre generale care să includă consult și analize medicale este binevenită.

Din experiența familiei mele:
– În sarcina și înainte de sarcină, atunci când am decis să devenim părinți, am făcut o serie de investigații și analize medicale, am fost informați cu privire asupra rezulatelor și asupra pașilor de urmat în continuare.
– Atunci când am operat copilul de strabism, cu doua săptămâni înainte i-am făcut analize de sânge și analize secreții oculare. Loli a primit aviz favorabil de la pediatru și medicul de familie în urma analizelor și consultațiilor. Cu toții știm că orice intervenție medicală este precedată de un set de analize specifice. Fie ca este vorba de o operație fără spitalizare după, adică recuperarea se face la domiciliu, sau de operații cu recuperare intraspitaliceasca, testele și analizele pre și post operator sunt extrem de importante.
– Ca să dăm de capăt problemelor de greutate ale fetei noastre am trecut prin multe consultații și am efectuat aceleași analize la nesfârșit. Știm acum, foarte bine, cum anumite probleme de sănătate pot fi definite prin prisma mai multor investigații de laborator, prin proceduri specifice, ce presupun tehnici moderne, de o anumită precizie și rezoluție. În final, am ajuns, pornind de la o anemie, nicidecum severă, să efectuăm teste care nu se încadrează în categoria de rutină, ci extrem de specifice, în cazul nostru teste genetice.

Un laborator specializat în analize medicale, cu mulți ani de experiența, și cu activitatea în mai multe orașe din România (ceea ce înseamnă experiență în investigații de laborator ce includ o gama variată de analize medicale) te poate convinge să faci investigații, în cazul în care ai diverse frici, dubii privind modul de realizare, interpretare analize. Analizele să fie recomandate de un medic specialist, evident. Nu trebuie decât un pic de documentare și să ai resursele necesare pentru a le accesa.

Cu toate că nu avem în istoricul familiei boli cronice, ereditare, însă știind care sunt parametrii ce trebuie urmăriți, repetăm analizele uzuale și specifice (pentru alergii, de exemplu) la 3, respectiv 6 luni.

Am simțit nevoia să scriu despre asta pentru că mă lovesc tot timpul de teama de a nu investiga nimic atâta timp cât pot suporta sau de teama de a nu preciza doctorului specialist datele exacte ale problemei de sănatate, negarea că totul nu ar fi în regulă și de a nu urma un tratament adecvat. Părinții sunt cei care trebuie convinși să meargă la medic, mereu caută scuze să amâne, se simt brusc bine, îți promit că o vor face și vor fi foarte atenți la recomandări. Caută remedii naturiste (nu am nimic împotrivă, mă deranjează lipsa de documentare, tratament fără avizare din partea medicului), tot ce este la televizor este bun ca leac, citesc prospectele medicamentelor date de doctor pe diagonală și li se pare că au toate reacțiile adverse și nu continuă tratamentul.

La voi cum este?

Când a fost ultima dată când ți-ai făcut analize? Ce experiențe ai în acest sens?