0

De-ale parentingului iţe

Sunt situații când reacționezi fix după primul impuls. Primul impuls atunci când ești părinte (și nu numai), în anumite situații, nu este de dorit. Latura agresivă a impulsului (limbaj, acțiune) este în noi, iese la suprafață, îți trebuie antrenament ca să o controlezi și să o transformi în ceva constructiv. Plus amnezie în ceea ce privește modul în care ai fost crescut, în special, exact momentele clasice ale parentingului de acum 30-37 de ani- pedeapsă, recompensă, stima de sine inexistentă, concurența acerbă între ce ai fost și celălalt tu etc.

Bun, și mai ai și situația în care tu devii vocea aia, pe care nu o sufereai, a părintelui tău. Cea pe care ți-ai promis, că nu o vei face auzită niciodată, indiferent de câte ghidușii a făcut copilul tău. Și în loc să vezi latura creativă, nevoia de atenție, frustrarea lui în legătură cu ceva, cineva, cu tine, vezi doar nevoia ta și dorința ta de a corecta, fără a te conecta și descoperi motivul.
Mie îmi vine foarte greu câteodată, de multe ori, de fapt, să gestionez situații. Motive sunt cu duiumul, chiar dacă le știu, parcă nu sunt de-ajuns pentru reacțiile aiurea.

Mai jos am pus 3 situații: Cu una m-am confruntat, restul sunt auzite și/sau am fost întrebată dacă fac la fel sau dacă am ceva de zis.

1. Când dai voie copilului verbal/fizic să facă ceva. Să vorbească cu cineva, să se joace cu cineva, să dea jucăria. M-am lovit de curând de expresia: Îți dă mama voie, poți să te joci cu, să dai mâna cu… Exceptând cazurile cu potențial periculos, expresia, din punctul meu de vedere, este exagerată, nu ajută nicidecum la percepția corectă a pericolului și va deveni o limită în calea curiozității copilului, va crea imaginea unei lumi nesigure dincolo de mama/ tata și în care nu se va  descurca pentru că mama/ tata nu se descurcă la rândul lor. Un copil temător, excesiv de prudent se va încadra greu în colectivitate.

Pot înțelege nevoia de protecție, și eu sunt mama cloșcă, mai puțin exagerarea. La Loli încerc să nu limitez abilitățile naturale de socializare. De exemplu: Dacă ne vom întâlnim cu cunoscuți, discuția o avem de acasă. Mergem acolo, ne întâlnim cu cutărică, are jucării, dacă dorești și dorește și respectivul, vă jucați împreună; dacă nu, avem păpușa sau broasca în rucsac, vedem ce putem face, vrei să te plimbi pe acolo, putem face și asta. Vom sta și la masă, gustăm ceva miam-miam, sau rozi la expandatele tale etc. Lucrurile nu se întâmplă cum le plănuiești de acasă, clar, însă copilul are (ne)voie să își exprime dorințele, nevoile, preferințele chiar dacă nu e fix cum vrem noi.

2. Când copilului i se smulge jucăria din mâna de către altul – iată o situație greu de gestionat, destul de frecventă. Intre urletele a doi copii musai să gândești clar, la subiect și să îți oprești primul impuls de a îi smulge celuilat jucăria și de a o returna odorului, plus celălalt impuls de a-i cârpi una părintelui lui (asta pentru că a agravat situația zbierând la propriul copil să dea jucăria înapoi, înspăimântându-i pe ambii).

Conversația (doar un model) în situația dată, greu de aplicat, dacă nu ai exercițiu. Nici mie nu-mi iese tot timpul:

Mama, îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Sigur voia să o ceară, cred că i-a plăcut atât de mult, așa cum îți place și ție, că a uitat.

Sau

Mama, știu că ești supărată că s-a întâmplat așa. S-a bucurat așa de mult când a văzut-o, încât a luat-o direct din mâna ta.

Apoi – Hai, să vorbim cu el, să vedem ce putem face.

Către celălalt copil:
Buna, ea este Loli. Nu-i așa că e frumoasă jucăria ei( să zicem păpușa)? Presupunem că va spune da. Continui: Acum Loli se juca cu ea, când se va plictisi, va fi rândul tău, să te joci tu cu păpușa. In clipa asta Loli este tristă, ai luat păpușa fără să o rogi frumos să ți-o împrumute. Nu terminase jocul, o vrea înapoi.

Dacă nu se întâmplă returul, atunci:

Păpușa este chiar a ei, acum o vrea înapoi și când va dori, o puteți împărți. Până atunci, te rog, să îi dai păpușa.

Blând, ferm, la nivelul lor, nu din picioare. Eu lucrez la ton. Mama mea a folosit tot timpul o octavă în plus, deci big struggle.

Ideea este că eu pot să am aceste cuvinte, să le spun și totuși să nu funcționeze. Am avut deseori impresia că vorbesc mult și singură. Uneori celălalt părinte a fost de ajutor. A avut el cuvintele potrivite și eu doar am asistat cu mândra, în brațe, la retur.

Au fost și momente când am reacționat ca leul cu puiul după picior. Roar, roar… nu are rost să spun cum, știți și voi.

3. Nu e jucăria ta, nu pui mâna! Această interdicție poate să funcționeze pe termen scurt. Nu este de preferat, curiozitatea va învinge, plus dorința de a decide singur dacă să pună sau nu.. Nu poți merge la locul de joacă și să fii fericit cum copilul tău se joacă singur, de fiecare dată. Socializarea se învață de la vârste fragede, nu este de preferat să îți oprești copilul în a își exersa abilitățile de socializare neparticipând la un joc dacă știe doar că nu are voie să dea/să împartă. Știm, cât sunt mici, plânsetele și râsetele se succed la secundă, la joacă, pentru că împart sau nu obiectul de jucat. Nici nu se recomandă fortarea/ obligarea de a renunța la joc, jucărie. Atenția ta nu trebuie să fie direcționată numai spre a nu pierde jucăriile, ci către nevoile lui.  În datul și luatul jucăriilor copiii învață emoțiile. De aceea stăm în preajma lor (nu pe bancă!), acum, când sunt mici, ca să îi învățăm că se pot juca în siguranță, că jucăriile se pot da la schimb, împrumuta, returna, că se poate fără să le ia/ împartă fix când cer, că pot să nu primească ceva la schimb și să nu fie tragedie.

Da, este de muncă în parenting. Uneori parcă aș alege calea ușoară, să fie cu mai puțină bătaie de cap, dar mă gândesc la viitor. Ce nu am știut eu va ști copilul meu, ce temeri am avut eu, le va avea și el, însă le va gestiona mai bine, sper. Lucrurile bune le va trăi și aprecia mai mult și se va întoarce la ele (amintiri) mai des decât la ceea ce i-a produs suferință. La fel, sper. Nu am cum să prezic viitorul, doar ce pot face acum. Când va fi părinte, vreau să cred, va avea mai puține răni de vindecat, astfel încât relația cu copilul lui să fie frumoasă, cu imperfecțiunile de rigoare, sănătoasă per total.

0

Optimism, pozitivism – nu se poate fără

Am fost la restaurant. Noi trei. Am fost într-o seară de sâmbătă, la noi în cartier. După o dimineață deloc frumoasă, Loli are perioade de apetit și non apetit și după o zi în care nici joaca, nici gâdilici, nici rugămințile noastre nu au facut-o să mănânce ceva, am ieșit în oraș. Voiam să facem ceva ca sa ieșim din starea de letargie și neîmplinire a unei zile frumoase din punct de vedere meteo, dar cumva tristă. După o mică plimbare cu mașina, 2-3 covrigei și o expandată cu sirop de fructe, ceva shopping, eram deja in a better move.
Intreb mândra: Loli, mâncăm în oraș, miam-miam așa cum făceam în vacanță? A răspuns entuziasmată și ca să ne convingem că sigur vrea, zic după: Loli, ce-ar fi sa mergem acasă, fierbem paste din alea bune, suflăm fu-fu ca să se răcească și păpăm. Neooo și nuoo (are două variante:) și arată înspre parc. Bun, mergem la restaurant!

Am fost la Casa Diham. Loli este fan al fântânilor cu rațe din piatră și pietricele, de acolo. Nu am stat prin apropierea lor, deoarece era aglomerat, rezervată toată zona, unde am stat altă dată, fix lângă fântâna. Drept urmare până a venit comanda și după, l-a plimbat pe Iulian de muuulte ori – la fântâna și locul de joacă. Ar fi vrut și la locul de joacă, numai că era plin și limita de vârstă 3 ani.
Eu, am stat la masă și, am avut parte de conversația a 4 (cum să le zic- doamne, femei, tipe – habar n-am!) persoane de gen feminin trecute de a doua vârstă. În zarva de acolo, pe ele le auzeai perfect. Dau ochii peste cap, acum.

Multă bârfă – taca-taca, vorbea cea mai tânără, deja transpirată de la patosul cuvintelor pe banda rulantă. Respira printre ele, totuși, că trăgea și din tigara. Multitasking, nu alta. Știi…când auzi conversații de la masa alaturată și te prăpădești și tu de râs. Acum nu era cazul!!!
Bârfeau colege, pe fostul soț și amica lui. Cum i-a zis asta și asta și cum le-a zis-o ea cu vârf și îndesat, duhnea aerul a frustrare.
Sper ca nicio cunoscută de-a mea, chiar eu, să mă aflu în postura lor vreodată, oricâtă frustrare și nenoricre ar fi în viața noastră, cel puțin nu pe tonul acela. Sper! Să nu trăim clipa (așa cum este – cu bune și rele), să ne îngropăm în aceleași jelanii ca pe vremea babelor pe marginea uliței la sfat, la radio șanț. Brrr, nuuu.

Erau bine damele mele, însă vorba lor era veche, vulgară și cu iz de condiție nefericită oricum ar fi fost viața dinainte de a o trăi. Și nu erau în floarea vârstei. Nu le judec, nu le cunosc, însă mi-a părut rău pentru ele.
Când a venit mâncarea ele erau în apogeul conversației, noi râdeam și Loli era o Minnie mega simpatică. A mâncat cât o vrabie, da așa i-a plăcut la restaurant.

wp_20160910_20_33_18_pro

dacă tot nu se putea la țopăitoare, măcar un desen pe mutriță. ;)))

Concluzie: Tare bine este când ai din toate câte ceva, poate nimic din ceea ce au alții, cu toate astea îndeajuns cât să realizezi că supărările de moment, frustrările și nervozitățile spontane și adunate, nemulțumirile sunt greu de cărat și îndurat. Și cum, întotdeauna, se luminează lucrurile cu un gram de pozitivism.