4

Când jocurile nu te ajută. Ce faci? 

Stăteam de vorbă cu o prietenă și cum nu ne-am auzit de ceva vreme, le-am luat pe rând: statul la oală, grădinița cu stat/nestat, educatori, răceli, vizită medic, soți plecați în delegații etc. Cum le-am gestionat sau nu, astfel încât să ajutăm copilul să fie echilibrat, cooperabil, cum am încercat să facem lucrurile lin, cu joc aplicat pentru situația dată, cu empatie și să ajungem acolo, la rezultatul dorit.

Sună ca la matematică? Ar fi fost simplu dacă era cu teoremă și aplicarea ei. Dar în parenting nu e.

Și cu fiecare joc și carte citită despre cum să gestionezi momentele care necesită lucru, pe lângă bucuria reușitei, ai parte și de momente multe de frustrare. Și fiecare stare vine la pachet cu foc nervos, mistuitor, care te umple și de plâns în baie și de vină pentru că nu poți ajuta copilul.

Povesteam despre cum aplicăm jocuri și încercam să aducem atmosfera calmă și zen și potrivită pentru un joc care să ne elibereze de stres și să ajute copilul. Și ce să vezi, nu doar mie mi se îmtâmplă. Nu funcționează, în anumite zile! Și mie, lately, când nu mă ajută deloc ce scrie acolo în a nu știu câta carte de cum să.., îmi vine să arunc întreg raftul la gunoi. Și bolborosesc pe fiecare în parte – pentru cine au scris toate astea dacă fix la copilul meu nu se aplică. Nici intuiția, aia pe care o predic eu, pare că nu ajută când am obosit. Nu văd deloc clar și nici natural nu-mi vine vreun gând salvator. Și în frustrarea mea, cine se mai frustrează? Copilul! Da, și dă tot ce poate, că și el a acumulat și simte că e nevoie de schimbare, numai că încă nu poate.

Când nimic nu mă ajută, ce fac? Trag un plâns bun și o iubesc mai cu foc? Da.

Când mă apasă pe toate butoanele și simt că explodez, mă uit adânc la ea. E așa toată suavă și neîncărcată, pentru că doar învață viața, și mă dezarmează. De ce aș umple sufletul ei cu nimicuri frustrante când emană iubire și bucurie cu toată ființa?

Eu să învăț că ea știe momentul când e pregătită. La mine să exersez răbdarea și încrederea că poate. Nu știu cum e la tine, dar pentru mine este greu uneori, că mă simt presată de timp. Cad pradă vechiciunilor de genul – ești mare acum, trebuie să faci asta și asta, de spui că mâine se termină și copilul meu rămâne blocat acolo și așa mă apucă o teamă. Mă scutur ca de mătreață când ajung la vorbe de astea, îmi trag palme în gând, să îmi revin.:))))

Revin la – când jocurile nu mă ajută, ce fac?  Trag un plâns bun și iubesc mai cu foc!

1

Pentru că e a mea

Îmi place de fiica mea. Bine, e a mea. Nu se putea altfel.  Mărunta mea de 7 kg chiar dacă nu pare, crește. În fiecare zi. Și are ceva de zis( nu chiar cu cuvinte) în fiecare secundă.

wp_20161027_08_09_28_pro

verifică coafura….:)

Insistă când nu se poate cum vrea ea, indiferent de situație. Este neînduplecată oricât aș da din gură cu explicația și cu tehnica de cooperare. Și o las dacă vrea să sară, și, dacă poate păți ceva sunt gata să o prind. Nu facem scheme periculoase, însă dacă ține neapărat să închidă dulapul plin, îndesat cu mâna ei, cu ceva care oricând îi poate cădea peste nas, o las. Să înțeleagă mai bine partea cu volumele, cantități. Sunt acolo, supervizez.

Îmi place când îmi dă dreptate, ca apoi să își dea ei dreptatea. Știe de nu, știe care este diferența între da și nu. Are toată informația atunci când le folosim. Când face vreo acțiune care primește semnal de nu (nu neapărat folosit cuvântul) spune nu, nu, apoi face întocmai, apoi mă cheamă să îmi arate și să îmi spună că nu e chiar ok, dar a făcut-o totuși. Nu avea farmec altminteri. Crește, nu?

Numără doar cum poftește, doar 1, 2, 3..10 este overrated, plus-minus infinit – oricum sunt relative, prin urmare număratul la ea este duoi și duoi (doi). A zis să îmi facă hatârul într-o zi, după ce am răgușit numărând, îi place să mă pună să fac asta, nicidecum să repete, să spună tei (trei). Ok, mama, e bine!

Când o apucă foamea (strigă miam-miam, de mă fac avion și încălzesc mâncarea, o suflu, o blagoslovesc în gând – ca să îi placă, pun între un fu-fu și alte 3 oale la fiert ca să am opțiuni😊) și o lasă în restul de secunde din minutul în care a decis că vrea să mănânce. Și scaunul sub fund o arde, lingura e nevrozată și ajunge pe sub masă…este determinată când vrea, am precizat?

Când găsește, desface, duce/aduce lucruri pe care nu i le-am prezentat până atunci și le știe rostul. Da, telepatic le-om fi discutat, mai știi.

Când existența oricărui lucru o deranjează și mă strigă necontenit să fac/desfac ceea ce pe ea o deranjează, orice ar fi,  și cum, după elucidat/neelucidat motivul, un pic de gâdi- gâdi și alergat prin casă, nani în brațe mă face să mă simt deținătoarea leacului suprem, asta după ce mai aveam un pic și făceam tandem la tantrum.

Și cum știe ea de cum e să fii constrâns dar să nu fie tragedie când vine ora de masă. Mă înțelege, nu-i place, parcă ar vrea fără să vorbesc întruna despre cum este bine Loli asta și asta. Dar ajung și în punctul în care condiționez. Și nu vreau să mă simt vinovată. Loli are probleme de nutriție serioase. Așa că o lingură pentru tata, una pentru mama și uite așa pentru tot neamul. Zic și din astea – Ne uităm la tv sau la filmulețele alea cu tine, dacă mănânci. Avem și zile când totul e paradis, este mâncabil orice și eu doar observ cu bucurie cum mănâncă singură.

Îmi place când vorbește pe limba ei. Și dă din picior când îmi vede fața nelămurită. Și cum cu întrebări, cu aia-aia(este folosit pentru a numi orice), cu multă gestică ajungem la ceea ce voia. Și facem recapitulare, apoi, ca să ne înțelegem data următoare. Am ajuns să înțeleg repede, numai că s-a smecherit moața mică. Nu are răbdare, se așteaptă să  fiu eu cea care ghicește instant ce dorește, fără cuvinte și întrebări. Latura asta cu răbdarea de la mine o are, de fapt,….nu o are😊

Îmi place cum cu toată frustrarea (toleranță scăzută 😊) își dorește, se luptă cu ideea. Mă lasă să o liniștesc, să vorbim și să revenim când suntem pregătite. Este greu, lucrez și eu la partea asta.

Imi place de fiica mea pentru că e a mea, o bucată din mine, si nu numai de asta. Dintr-un catralion de muuuulte motive.  Puteam să o găsesc la ușă, lăsată de cineva, și tot o iubeam, tot a mea ar fi fost pe vecie.