4

M-ai ales să îţi fiu mamă 

Poate că suna duios la un moment dat. Acum, după ce am tot auzit-o, a ajuns să nu îmi placă expresia asta. E ca şi cum aş arunca mănușa. M-ai ales, asta e. Eu asta sunt, mă schimb, nu mă schimb, TU m-ai ales să îți fiu mamă.

Crede-mă, îmi vine rău când aud vorba. Mi se pare ceva dulceag fără dulceața aferentă şi tot ce era până la punctul m-ai ales să îți fiu mamă, pentru mine își pierde savoarea.

Copiii nu ne aleg dinainte. Dacă poți spune asta argumentat, îmi retrag toate cuvintele. Noi, copiii crescuți, cică adulți şi cu capacitatea de a discerne, alegem înainte. Să facem sau nu copilul. Povestea care spune că am trăit în eter, apoi ne-am ales, din motiv de aliniere de planete, este fantezie şi atât.

Ştii de ce fac alergie la expresie? Pentru că mă gândesc (la mine, evident) copilul a ales bine? Nu o fi fost alta disponibilă şi am rămas precum roata de rezervă. E bună, e rea, alta nu era. 

Da, în zilele noastre “bune”, alea în care îmi vine să plec şi să rămân plecată, țac-pac – crezi că mă redresez când gândesc: uite, m-a ales să îi fiu mumă? NU, nu e aşa, deloc. Mă gândesc şi la faptul că putea să mai aştepte. Să fie cineva, nu eu neapărat, exact pe dimensiuni, nervi şi frumusețe.

Cum aş putea să împovărez copilul cu decizia asta, chiar dacă pun înainte îți mulțumesc. Când suntem bine, a fost alegerea bună, când nu, apoi mama, dacă m-ai ales, spală-te pe cap cu mine (vorba bunică-mii). Și da, spală-te pe cap, fără nazuri!

Aş schimba vorba asta. În loc de îți mulțumesc că m-ai ales să îți fiu mamă, aş spune îți mulțumesc că mă iubeşti cum sunt ca mamă.

Acuma despre noi:

Eu ştiu că nu excelez, învaț cum apuc, sar un capitol, nu se leagă cu restul, o iau de la capăt, parcă aş mai avea nevoie de timp, renunț la conectare cu tine când simt nevoia să ies din relația noastră, pentru că nu ştiu să mă adun altfel. De cele mai multe ori. Avem şi momente de conectare minunate.

Chiar dacă mă apucă dorul de ducă, fie doar în gând, mă întorc la tine oricând, să ştii asta, şi aş seca şi piere precum o baltă în soare, dacă nu aş mai fi mama ta.

Iți mulțumesc pentru încredere, deşi te îndoiești, cu siguranță, de ce aş putea face uneori. Tu vezi teama în mine, oricât încerc să o ascund. Asta înseamnă că ai curaj să sari în hăul meu, să știi că eu am să te prind, deşi eu nu cred asta.

Iți mulțumesc că râzi de parcă am zis o glumă bună când clocotesc de mânie şi nu stai supărată că am trosnit şi aruncat ca disperata oale şi linguri. Fix pe alea din care ai refuzat să mănânci. Pentru tine era amuzant şi după ce mi-a trecut năduful mi-am dat seama că eram, într-adevăr. Doamne, ce leu amuzant eram!

Iți mulțumesc că mă iubeşti, în felul tău, şi că atunci când mă vei urî pentru că nu ți-am dat voie cu rochia aia, tot mama ta voi fi. Şi oricât ai fugi, eu tot a ta voi fi. Şi chiar dacă îți vei aminti numai ce am făcut rău, îți mulțumesc că îți vei aminti. Înseamnă că tot am făcut ceva.

Iți mulțumesc. La atât aş reduce, în final. Nu aş spune nici că m-a ales, cules sau altceva. Aş mai spune doar – orice ai alege în viața asta, să nu alegi pentru mine. Sper să îți iasă partea asta şi să fiu împăcată că ceea ce alegi este convingerea ta. Nu a mea. Iar eu te-am ajutat să fii aşa.

3

Mamă de fetiţă 

La 20 de ani nu mă vedem mamă. Aveam niște temeri şi nelămuriri care îmi opacizau imaginea (gândului) acestui moment din viitor.

Între 25 -30 de ani aveam în jurul meu prieteni părinți cu bebeluşi, toddleri şi copii de scoala generală. Deja priveam lucrurile altfel, parcă se luminăseră anumite gânduri, dorințe, nu mai eram aşa temătoare. Aveam fricile mele în continuare, însă mi se părea mult mai confortabilă ideea de a deveni mamă, la un moment dat.

La 33 de ani am rămas însărcinată. Prima sarcină, primul copil şi aşa emoții, gânduri, hormoni m-au năpădit că eram schimbătoare precum vremea. Acu’ îmi plăcea ceva, apoi îmi displăcea, pufneam în râs, imediat lacrimi. Cu poftele nu am avut treabă, nu m-a apucat vreun chef nebun de nu ştii ce, să scot bărbatul din casă la ore nepotrivite.

Bun. Știți discuțiile alea despre eu vreau băiat, eu vreau fata, eu ce o fi, numai sănătos să fie.

Înainte să se cuibărească Loli tot am participat la ele. Şi pentru că în jurul meu erau mai multe mame de băieți și prietene care aveau în plan un copil, cu dorința de musai să fie băiat, din motive care mai de care mai aiurea: că se cresc ușor, nu le duci grija când sunt mari (de parcă ar deveni orfani de la 18 ani), se descurcă mai ușor în viață (ca sa vezi gândire de când bunica) etc etc, mi s-a înșurubat ideea asta, m-a prins în mreajă şi eram cumva convinsă că asta vreau şi eu.

Primele ecografii au fost neconcludente, apoi înainte de primul test (parcă dublu test) am plecat de la ecograf cu ideea că e posibil, nu sigur, 100%, c-ar fi băiat. La morfologia fetală, primul trimestru, ne uitam pe monitor, ne hilizeam, măsura medicul, spunea acolo că are așa şi așa şi pac- țac printre bla bla bla, făt de sex feminin. Ce… nu ştiați? Nuuuu. L-am blagoslovit în gând şi până acasă pentru tonul de next in line. Işi făcea meseria omul, da’ mie atunci mi s-a părut că eram la trecut în registru, cum am făcut norma, la rubrica cu sex feminin.

Aşa am plâns până acasă după băiatul meu ce s-a dovedit a fi fetiță. Patetic, ştiu! Eu eram aşa bulversata, Iulian era fericit, el nu a avut așteptări şi era bucuros orice ar fi fost. Copilul evolua bine, asta era important, şi după ce mi-a trecut isteria hormonală, m-am încălzit: are mama fetiță! 

Partea funny este că unele lucuri le ştii de la început. Sunt în tine, iar eu ştiam că e fetiță, am avut feeling-ul asta de când am ținut bățul în mână, cu cele 2 liniuțe. Nu am ținut cont de ceea ce simțeam pentru că eram prea îndopată de ideea cu vreau băiat.

Şi înainte să îmi fac testul, atunci când eram în perioada de așteptare, mă apucase o veselie, ca la beția de început, când te-ai amețit un pic şi orice e minunat și la superlativ. Eram veselă prin toți porii. Tare aş mai vrea starea aia de beatitudine indiferent dacă sunt sau nu însărcinată.

Acum când rememoreaz totul îmi dau seama ce perioade ciudate am trăit în sarcină şi ce mix de gânduri și emoții am putut avea. Pe mine mă umflă râsul uneori când mă gândesc. Aşa că chill, viitoare mommy ladies, stările trec, vin, îți vei aminti amuzată toate toanele şi trăirile de gravidă. Ce urmează după naștere contează! De acolo începe școala vieții, când ai un om mic de crescut și de pregătit pentru zburătăcit în lume.

Am încercat să mi-o imaginez pe Loli  în cele 36 de săptămâni şi 6 zile. Mă gândeam că va fi brunetă ca mine, buclată, cu genele lui Iulian, un fel de Shirley Temple brunetă. A ieșit mai frumoasă ca în imaginea mea, cu părul drept, șaten, cu fățuca mică, pupabila non-stop. A moștenit genele lungi de la taică-său. E așa fericit!

Nu poți compara cât de minunat este să fii ca mamă de fată sau de băiat, sau să tragi linie cu avantaje și dezavantaje. Copiii sunt minunați oricum ar fi. Să fii părintele de care are nevoie copilul tău – asta e important!

Sunt mamă de fetiță, mândra până la cer, nu aş schimba-o cu nimic.

Este exact cum NU mi-am imaginat-o, cred că asta ne face viața interesantă și cu zero plictis.

1

Alăptarea – experienţa noastră de 2 ani și 8 luni

A fost grea, a fost posibilă, a fost mai lungă față de ceea ce aș fi sperat, m-a stors, a fost, nu pot spune, cu mâna pe inimă, frumoasă în totalitate. Probabil aș fi avut un sentiment de neîmplinire dacă nu aș fi încercat să fac asta, dacă nu m-aș fi documentat la timp, nu aș fi căutat sprijin specializat. Am ales să alăptez, să continui astfel, deși au fost perioade în care am ales și laptele praf și sns-ul și, chiar, poate aș fi ajuns la gavaj.

Primele luni și primul an au fost cele mai grele, m-am bucurat de copilul meu, însă am avut atâtea momente de nesiguranță și stres că nu puteam previziona viitorul acela liniștit, armonios de care auzeam și pe care îl vedeam la alte mame.

M-am regăsit greu după naștere ca femeie, mamă, soție. Nu știu cum a fost la voi, la mine nimic nu ieșea cap-coadă. Copilul nu sugea cum trebuie, nu dormea, nu aveam brațele suficient de lungi să o pot ține în brațe și să o alăptez așa. În spital asistentele o poziționau într-un fel și mergea 2 secunde, apoi o luam de la capăt cu susține de aici și aici, iar la un moment dat doctorița de gardă îmi spunea că îmi trebuie o a treia mâna ca să țin copilul și să alăptez standard. Loli a fost un copil mic, prin urmare de aici tot stresul, evident.

Am cerut/căutat ajutor

Am apelat la un consultant în alăptare care a venit acasa și am exersat poziții de alăptat, am atașat copilul corect, am avut întrebări, mi s-a răspuns. Pe alapteaza.ro sunt suficiente informații (și nu este singurul site dedicat), plus grupul FB este foarte activ și util.

Elena are pe site-ul ei informații clare, supervizate despre alăptare. E bun de consultat, documentat. Mai sunt și alte surse de informare, ca de exemplu, Ghidul pentru alaptare al doctorului Jack Newman – Informatii complete pentru mame și specialisti, cursuri gratuite sau cu plată înainte și după naștere. Îți trebuie răbdare și bunăvoință. Eu am fost înainte de naștere la un curs despre alăptare ținut de Samas. Sunt profi, tipa care l-a ținut a fost foarte explicită și extrem de răbdătoare la multiplele întrebări gen: Dacă rămân fără lapte, dacă nu se satură etc.

Am fost la un moment dat și la întâlniri suport alăptare. Foarte utile grupurile de acest fel pentru socializare, împărtășire experiențe de alăptat, naștere, mămicie în general. Mara Popescu ținea atunci întâlnirile la Titan, dați un search după Alaptare și Babywearing Titan ca să fiți la curent cu data, locația întâlnirilor. Am avut o experiență scurtă, însă frumoasă, și cu fetele de la Pronatalita.

Pentru că nu reușeam să găsesc o poziție comodă de alăptat, mi-am cumpărat pernă de alăptat și Loli s-a atașat așa tare de ea, că până la un an nu voia să sugă astfel. Stătea tolănită pe pernă, adormea acolo și uitea așa stăteam ca o balerina cu perna drept fustă și copil atârnat în ea toată ziua. Nu mișcam, nu respiram când dormea, așa ușor somn a avut. Ca acum. Nici ceasul nu ticăie când doarme ea.

Perna de alăptat poate fi utilă, am auzit cazuri extrem de mulțumite și fericite cu acest accesoriu, pentru noi a fost bună, greu de dezvățat.

Când copilul nu a luat în greutate, după multe luni de tatonări, am fost presată să renunț, dar nu am făcut asta. Am încercat să fac și asta plus orice altă metodă complementară de hrănire. Nu am avut succes. Fata mea rodea biberonul în joacă, de tras vreun gram de ceva nici vorbă. Linguriță nu puteai atinge de gura ei, scandaliza tot blocul. De mâncat singură, consistent, nici după 2 ani nu s-a lăsat convinsă.

După ce a împlinit 2 ani am zis să facem procesul de înțărcare blând, și de atâta blândețe nu mi-a ieșit. În februarie anul trecut am primit cea mai rea veste pentru noi, ca părinți. A fost o perioadă grea pentru toți trei, drept urmare înțărcarea a ieșit din schemă pe termen nedefinit.

Cum mâncatul ei nu se îmbunătățea, treptat am scos alăptatul ziua. Mare scandal, greu până s-a obișnuit. Cum eram și hrană și suzetă somnul ei s-a mutat în brațele mele. Dormea și înainte des în brațe ziua, însă de când nu mai adormea la sân, adormea doar în brațe și dacă o puneam pe pat îi sărea somnul. Greu am depășit această etapă, încă suntem în proces de împrietenire cu patul. Noaptea nu e problemă, îi place patul (nostru):)))).

Pentru că ziua era fără țiți, noaptea era din oră în oră, perioadele cu achiziții, erupții dentare au fost cele mai nedormite. Nu aveam în plan să încep acum să purtăm discuția cu – mami, bebelușii papă țiți tot timpul, Loli nu mai este bebe. O întreb cum e Loli și ea zice maie. Și tot așa.

Pentru că ne-am virusat fix în primele zile din an, și i s-a înfundat nasul, plus starea aferentă de nesomn, de supărare că nu poate să adoarmă la sân, am readus în prim plan discuția cu Loli maie și papă dacă vrea lapte la sticlă, în special, acum cu nasul înfundat.

Mă așteptam să facă mult mai rău, dar am tot amintit ziua, în jocul cu păpușile, cum fetele de 2 ani mănâncă din farfurie, lapte din pahar sau sticlă, când li se face somn dorm în pat, cu un cântecel sau poveste din carte sau cu Mimii (Mickey). Și  functionează de cele mai multe ori.

Avem aproape 2 săptămâni de când am înțărcat-o de tot. Somnul se lasă greu, cu mult legănat, cântat, citit, suflat în tălpi și pupici, și uneori cu un mic tantrum. Nu am găsit formula magică de adormit încă….

Doarme noaptea un pic mai bine, s-a îmbunătățit apetitul dimineața. Loli este alergică la lapte și gluten, drept urmare am ținut și eu regim. Acum sunt în proces de reobișnuire cu alimentele pe care nu le-am consumat de ceva vreme. Încă am tendința de a citi etichete, fac fără să mă gândesc selecție de alimente pe care să le cumpăr sau mănânc.

Am fost încă înainte de naștere pro alăptare, pro informare, pro purtare copil, creștere blândă. Nu e ușor, sunt momente când arunci la coș toată informarea, simți că nu mai poți, dar țineți-vă bine: Copiii nu sunt așa fragili cum credem noi, tu ești cea mai bună mamă pentru el chiar dacă i-ai pus pantalonii pe dos ieri; după o vreme uiți greul, uiți și când a dat primul pârt….

1

Dacă aș da timpul înapoi

Dacă aș da timpul înapoi, cu experiența de acum, aș face totul ca la carte. Tind să cred asta. Dar nu e o opțiune. Zilele trecute, stăteam pe bancă, așteptând să termine Loli de țopăit la țopăitoare. Și în fața băncii mele, pe o alta, o familie, doi părinți cu două fete. Mâncau copiii, fiecare copil fiind hrănit de unul dintre părinți. Cea mare o banană, cea mica dintr-un bol. Și nu puteam să îmi dezlipesc privirea de la ei. De la felul în care luau masa, fără agitație, deschideau gurile, mâncarea dispărea. Ce mă atrăgea la ei? Număr pe degete de câte ori mi-am imaginat secvența asta, dar nu a ieșit deloc. Asta era imaginea mea, dinainte să nasc. Va fi greu, dar relaxat pe alocuri. Vom ieși oricând, oriunde, nu tu probleme de alimentație, fără alergii, terapii etc. Praf și pulbere s-a ales de imaginea asta. Câteodată îmi doresc ca Loli să fie cel mai obișnuit copil, să doarmă, mănânce, să se joace, vorbească, să facă orice în cel mai comun mod posibil și eu să fiu mama mega comună. Și când mă uit la ea, nu o văd altfel decât e acum. Este ambițioasă, este copilul lui acum, pe loc, nu mai târziu, este surprinzătoare, face lucruri ciudate, funny, inteligente pentru vârsta ei, face și opusul celor dinainte și se amuză la fel. În clipele alea nu o doresc altfel. E a mea și e speciala așa cum este.
Și dacă ar fi să schimb ceva din momentul în care am fost însărcinată, aș schimba emoții, sentimente, temeri. Însă înainte de toate vreau să retrăiesc și după naștere starea de dinainte de testul de sarcină. Eram veselă prin toți porii, asta îmi amintesc. Mă apucase așa o veselie, de parca fiecare cuvânt, lucru era amuzant, copilăresc. Nu era precum o stare de bine, molcomă..nuuu. Ca o stare de dinainte de beție, după primele guri, când nu ești amețit, ești în starea aceea în care totul este minunat.
Dacă aș retrăi totul:
-aș lăsa la o parte toate grijile legate de cât de mică era. Aș înjura, în gând, poate chiar tare vorbele neonatologului, după ce a scos-o pe Loli- vai, ce mică e și nu mi le-aș imprima pe creier. M-aș răcori cu asta și aș uita de stresul de dinainte și după operație, doar a ieșit la lumină mândră mea minunată.
– aș transforma temerile legate de alăptat și colici, dezvoltare bebeluși în normaliate. Am avut atâtea frici legate de hrănirea corectă, atașare, face zgomote ciudate, respiră, nu respiră, sughite/ de ce sughite, plânge strident/ nu plânge, gângurește/ parcă chițăie. Și citeam cu disperare, mă uitam la video-uri, și mă înspăimântam și linișteam greu, singură sau cu Iulian.
– aș  încerca să nu țin pasul cu nimeni și nimic, să nu încerc să fac ceea ce mi-am propus întotdeauna. Lipsa de timp m-a îmbătrânit la început. Eram precum un produs expirat. Nu puteam face nimic bun până la capăt. Aș fi mai relaxată, ce daca nu se întâmplau lucruri în timp util. Nu era nimic mai important ca linistea copilului și a mea.
– aș fi mai puțin tolerantă cu cei care mi-au zis că totul e ok, copilul este vioi, e mai slab, așa e firea ei, să țin cu dinții de instinctul meu de mamă. Și uite așa am bătut pasul pe loc și am căutat soluții fix la oameni care nu au fost în stare să ne prescrie o analiză. Și nu sunt de acord cu oamenii isterici, care pun răul înainte, însă o doză de o astfel de isterie tare ne-ar fi ajutat. Nu doresc nimănui să nu găsească răspuns pentru problemele  de sănătate ale copilului, de creștere, și nu doresc nimănui să treacă prin toate sentimentele legate de oare puteam să încerc mai mult, de la început, oare trebuia să îmi dau seama de anumite lucruri, mai devreme. Poate și oare– sunt precum picătură chinezească, te aduc în pragul disperării, la mine, în pragul cel mai de jos al durerii.
– să nu fiu așa speriată de viitor, să fi avut mai mult tact în a face anumite lucruri și gestiona anumite evenimente. Îmi dau seama că spaima te împinge la a fi mai puțin rațional. Și mi-aș fi dorit să nu mă domine frica și stresul și să râd, în loc să plâng de furie. Nu am fost niciodată sperioasă, ba chiar în momentele mele rele, găseam ceva-ul care să mă monteze, să îmi recapăt încrederea și să mă scutur de frică ca de praf. Nu am regăsit starea asta des. Mi-am dorit, însă nu am putut.
– aș avea pe limbă toate cuvintele care mi-au lipsit când am avut parte de sfaturile alea clasice, pentru toți, chiar și pentru ai mei, care m-au oprit din drum să îmi spună una alta în ale creșterii copilului, purtatului în brațe, alintatului etc, practic nimic care să mă ajute fix cum aveam nevoie. Am avut astfel de cuvinte uneori, alteori nu. Nu că am fost luată prin surprindere, poate din cauză că nu sunt genul cu replica la purtător.
Am ajuns și la stadiul în care nu trebuie să retrăiesc clipe, am uitat multe din momentele grele pe care nu credeam că am să le depășesc, am ajuns la clipa pe care nu o deslușeam în viitor, am ajuns și la starea de liniște, odihnă. Am ajuns și la minutul în care trăim fiecare secundă. Trăiește clipa, parcă așa era. Facem asta, nu avem viața perfectă dar e bună, intensă, colorată, cu nervozități de moment, cu râs isteric și eliberator la final, cu lacrimi dureroase și din alea calde și fără durere, doar de fericire, cu de toate.
Aș face multe lucruri diferit, însă pe Loli aș face-o exact la fel. Nu are cum să fie altfel. Este exact cum trebuie, fiica mea Sofia-Lorena, așa-zisa Loli, pentru care aș da timpul înapoi, și pentru care nu aș face nimic diferit ca să fie altfel.

WP_20160817_11_13_18_Pro

0

Când auzi ce nu trebuie

În copilărie și în adolescență au fost momente în care precum câinele rănit, mi-am lins rănile acolo în mine, pe interior și am supurat și vindecat greu urma cuvintelor nepotrivite primite de la părinți, prieteni. Când nu ești așa cum era de așteptat: ca sora-ta, precum colegii de clasă sau copilul colegei de birou este greu să găsești încrederea și voința de a fi cumva, pe parcurs. Nici ca ei, nici ca tine, deoarece ca tine se pare că nu este îndeajuns. Cu toate astea am reușit să nu mai alerg pe același traseu cu acei alții, destul de greu cu toate nesiguranțele și fricile pământului. Am făcut pace cu tot, cu toți și cu mine, încă mai fac. Încă mă vindec. Vreau ca fata mea să aibă o mamă și nu un antrenor cu fluierul în mâna și haide, haide pe vârful limbii. Sper să îmi iasă, îmi doresc asta.
Știm că mulți părinți cad pradă unei viteze de a trăi într-un anume fel, învăța de acolo și de pe dincolo, de a presa copilul cu toate neajunsurile copilăriei lor și nu pot accepta, cu adevărat, că nu suntem într-un concurs continuu cu noi și restul lumii. Nu e nimic la linia de finish, doar copii cu sufletele schingiuite, mereu nemulțumite și în continuă căutare de ceva care să le stimuleze existența. Este greu să trăiești așa. Fericirea  ocolește astfel de întreceri atunci când ieși pe locul 2. Renunțarea la alergătură asta fără sens, cu siguranță, este debusolanta însă vindecătoare.
Am fost să cumpăr încălțăminte de vară mândrei. Am colindat, de dimineață, duminică, magazinele din zonă și mall. Loli poartă mărime mică, este undeva între mărimi- între cea de bebeluși și toddleri. Și nu se potrivea nimic. La ultimul magazin din mall deja era plictisită, obosită și nu stătea la probat. Voia să meargă desculță. Am lăsat-o apoi am revenit cu rugamintea: Loli, mama, asta e ultima pereche! Stă să o încalț. Îi veneau binișor, nu erau chiar de vară. Stăteam pe bancheta de probat cu spatele la o mamă și fiica adolescentă. Loli a vrut să plimbe papuceii, și tuști din brate, se fâțâia în jurul meu. In trei secunde am asistat la o conversație pe care sper, să rămână în gâtlejul tuturor părinților, să o înghită, să fie ultima oară când am auzit-o.  Nu vedeam ce proba fata, însă în afară de proastă și cât mă enervezi nu am auzit altceva. Nu am putut suporta, am descălțat repede mândra. Iulian o luase deja brațe de cum a auzit primul apelativ, parcă speriat să nu se sesizeze de tonul și atmosfera urâtă de acolo.
Ne-am ridicat de pe banchetă, și în drum spre ieșire, am privit în urmă. Erau acolo, ea scăpărând de mânie și fiica care îi cerea aprobare. Nu era un magazin cu încălțăminte ieftină, nu erau reduceri, persoanele în cauza nu arătau simplu. Intelegeți unde bat. De unde atâta nerv și înverșunare? De ce să îți faci copilul prost pentru că alege ceva ce-i place? Pentru o pereche nenorocită de papuci? Ce îi transmiți prin nerăbdarea ta și acest cuvânt? Unde fuge încrederea lui în el și în tine? Undeva, clar, de unde cu greu o va recupera.
Așa m-am indispus pe moment. Am urât-o  din tot sufletul. M-am văzut pe mine, copil, acolo. Ai mei nu au spus astfel de cuvinte niciodată, însă am primit și cuvinte prin care am înțeles că ceea ce am făcut sau nu am făcut n-ar fi cât trebuie. Când alegerile nu sunt după standard, nu e cel mai plăcut sentiment din lume să nu fii copilul exact. Exact cât trebuie ca să aleagă ca tine, să poarte ceva pe gustul tău, cu exact atâta pricepere cât a ta. Nu erau cărți de parenting atunci, nu se vorbea de stima de sine. Așa se făcea: Scoteai în evidentă tot ce nu e în parametri prestabiliți și copilul trebuia să se supună. Ambiționează spre corectare dar și zdruncină. E necesar o singură dată să auzi și să te supere precum cel mai rău lucru din lume.
Dar acum…
Cum poate cineva, acum, când vuiește prin orice cotlon despre necondiționare, când au trecut atâtea generații care au auzit/ practicat treaba cu ascultatul copiilor și nu doar copiii ascultă, să pierzi șirul atributelor bune și să te oprești la acela de prost?
Cât de rău putea să fie, ca să îi hașureze opinia, să îl facă prost?
Nu mă îndoiesc de dragostea lor. Sigur acea mamă își iubește copilul, sigur nu a prevăzut în programul lor asemenea discuție. Nu caut o scuză, de fapt nici nu încerc să o judec. Mă întreb pentru mine, mai mult.
Am plecat repede de parcă ar fi venit ciuma în magazin. Dacă aș fi stat mai mult ce i-aș fi spus sau făcut? Nimic. Nu te poți băga în viața nimănui. Oricum m-am blocat, am fugit repede cu mândra în brațe și mi-am promis să îmi dau una dacă mi se urcă pe gât vreodată acest cuvânt.
Sunt sigură că fata mea mă va călca pe toate butoanele, de acum încolo, când va fi adolescentă, și după. Sigur ne vom spune lucruri, sper să ne cerem iertare de fiecare dată, să ne punem în papucii celeilalte și să ne dăm seama că de fapt trebuie să ne ascultăm, cu atenție.

Image
2

La mulţi ani, Loli!

Acadeaua Loli, cu numele de cod dat de tati Sofia – Lorena, împlinește 2 ani!
Acum mă întreb când o fi trecut timpul???!! Când era Loli bebe nu făceam diferența dintre zi și noapte. Era balamuc în ritmul meu circadian, apoi s-au așezat lucrurile, și ziua era, noaptea era și ea, numai că  se lumina repede și voiam să dorm. Iar eu nu am fost vreo somnoroasă vreodată. Poate ar fi trebuit.😊
Nu vedeam așa departe, ziceam că bat pasul pe loc și Loli rămâne tot bebe. A crescut, a stat, a pus încă un gram, iar a stat, apoi încă ceva grame, apoi a făcut pași gâza, a vociferat mama și tata, e așa alintată și demanding când nu e cum vrea ea de iți vine să o mănânci. De drag!
Ne-a schimbat mult mândra în ultimii doi ani. Am devenit variantele noastre cele mai bune și ciudate, în același timp. Nu e pe roze tot timpul, însă e wow și challenging să fii mami și tati de Loli.
Nu o voi  descrie cu liniuța și nici scrie cum iubesc la Loli asta și asta. E clar ca bună ziua, e a noastră și e minunată în orice secundă. Chiar și în alea în care mai am un pic și fac explozie și suntem supărate una pe alta. Ne trece repede, uneori mă simt mai bebe ca ea. Mamă – copil, ce sunt! Creștem împreună, e ok. Nu sunt ca cele din cartea de parenting, sunt îmbunătățibilă (ca să zic așa), îmi doresc să fiu m-a-m-a în toate modurile posibile și să fie bine.
Pentru tine, iubita noastră, să vină mulți ani de acum înainte cu tot ce însumează viață împlinită, să fii conștientă de ea, să o trăiești din plin! Să zâmbești cu toți dinții întotdeauna și să te bucuri de tot!
Noi vom fi cu tine acolo, aici, unde ne chemi și vrei să fim aproape, să ne îmbrățișăm, să plângem, încurajăm, să stăm de vorbă sau să nu spunem nimic. Să nu îti fie teamă, să te simți încrezătoare și să găsești calea de a face exact ceea ce te inspiră!

La mulți ani, Loli!

Foto Loli