0

Bine, mami! La revedere, mami! Cu drag, mami!

Nu, nu sunt vorbele fetei mele. Despre vorbele ei povestesc separat. Azi va fi despre mine. Mama!

Cum eu, mama de drept, mă pierd în lumea lui mami, care nu are legătură cu mami, când merg la doctor, la terapie, la sosire și plecare din grădiniță, în parc, acolo unde sunt cu copil în brațe, de mână, fugind după copil, alegeți voi ipostaza.

Mami

La spital, înainte și după ce am născut mândra, eram doamna cu nume de nepronunțat, apoi mami cu copilul mic, apoi mami cu copilul urlăcios, apoi mami, o să fie bine, apoi mami, nu te stresa etc. Eu nu eram pe acolo, adică eram, dar sub o nouă formă și etichetă.

Eu sunt mami. Îmi place că sunt mama fetei mele. Dar când cineva mă asigură în plus, nu îmi place. Eu nu țin la formule consacrate – dna cutare, dumneavoastră. Poți să îmi spui pe nume, numai nu mi te adresa cu mami. Mami, semnează aici, pune numărul dincolo etc.

Formule

Mi-amintesc după revoluție filmele americane în care toată lumea era prietenă cu toată lumea și la discuții pe numele mic. Vecinii nu erau domniți, șefii erau tot cu prenume, rare cazurile cu dumneavoastră și dumneata. Și eu nu înțelegeam, mama mă punea să folosesc toate formulele și nu le foloseam fix cu sensul de respect, apreciere. Ba, din contră, de-a lungul anilor am domnit oameni, cu toate că și-au dat acordul pentru numele mic, exact din motivul de a păstra distanța și nu din respect. Am apreciat oameni, chiar dacă nu am trecut de numele familie. De exemplu: în primul meu an de muncă, o colegă a ținut să îmi arate, de față cu toți colegii, locul meu de începător într-ale meseriei și cum drepturile mele sunt limitate. Nici în ziua de azi să nu credeți că am renunțat la a o domni. Este doamna Cutărescu. Momentul a trecut, ba chiar am colaborat bine în scurt timpul cât am fost colege, așa frumos și sincer ne-am zâmbit și înțeles după episodul acela. Cred că a și recunoscut că a greșit. Dar eu am rămas fidelă formulei. Nu am simțit nevoia de a trece dincolo de dumneavoastră.

Adresare

Adevărul este că la partea de respect, apreciere, am de adăugat una alta. Când spun asta fac referire la faptul că, deși ai mei m-au asigurat că respectul se învață, câștigă, de multe ori am fost nevoită să arăt respect, deși nu asta am simțit. Am folosit formule de adresare pompoase pentru că așa scrie la carte, dar când i-am scris, de câteva ori, dnei de la un anume departament Stimată doamnă Cum o Chema, numai apreciere nu a fost în spatele rândurilor, de la stimată până la finalul numelui ei, cu toate că restul cuvintelor erau banale și la subiectul care mă interesa pe mine, dar nelămurit, evident, cu fiecare mail trimis.

Când primesc bună, mami!, ce bine, mami!e bine, mami!, lumea lui cine sunt eu e cât gămălia unui ac. Sunt dintr-un loc impersonal, unde mă conform cu cerința de moment, departe de semnificația adevărată de mami. Nu cer apreciere, nu cer nici respect așa tam-nesam.

Mami e plin, chiar dacă e prescurtare de la mama, e frumos și drag, și nu e pentru a porni sau încheia conversația despre vreme, de exemplu. Este fix pentru mame (pentru mine, pentru mama ta, a mea), este pentru familia ei.

Eu primesc orice formulare decentă, dar pe cea de mami, azi a fost bine sau cu dragmami, aș vrea să o transform cumva. Știu că la unii e din dorința de apropiere, fără intenții aiurea, la alții este pentru a îmi asigura poziția, în caz că mi-am uitat-o. Și aici, nu sunt de acord.

Ce părere ai?

2

Pentru că e a mea

Îmi place de fiica mea. Bine, e a mea. Nu se putea altfel.  Mărunta mea de 7 kg chiar dacă nu pare, crește. În fiecare zi. Și are ceva de zis( nu chiar cu cuvinte) în fiecare secundă.

wp_20161027_08_09_28_pro

verifică coafura….:)

Insistă când nu se poate cum vrea ea, indiferent de situație. Este neînduplecată oricât aș da din gură cu explicația și cu tehnica de cooperare. Și o las dacă vrea să sară, și, dacă poate păți ceva sunt gata să o prind. Nu facem scheme periculoase, însă dacă ține neapărat să închidă dulapul plin, îndesat cu mâna ei, cu ceva care oricând îi poate cădea peste nas, o las. Să înțeleagă mai bine partea cu volumele, cantități. Sunt acolo, supervizez.

Îmi place când îmi dă dreptate, ca apoi să își dea ei dreptatea. Știe de nu, știe care este diferența între da și nu. Are toată informația atunci când le folosim. Când face vreo acțiune care primește semnal de nu (nu neapărat folosit cuvântul) spune nu, nu, apoi face întocmai, apoi mă cheamă să îmi arate și să îmi spună că nu e chiar ok, dar a făcut-o totuși. Nu avea farmec altminteri. Crește, nu?

Numără doar cum poftește, doar 1, 2, 3..10 este overrated, plus-minus infinit – oricum sunt relative, prin urmare număratul la ea este duoi și duoi (doi). A zis să îmi facă hatârul într-o zi, după ce am răgușit numărând, îi place să mă pună să fac asta, nicidecum să repete, să spună tei (trei). Ok, mama, e bine!

Când o apucă foamea (strigă miam-miam, de mă fac avion și încălzesc mâncarea, o suflu, o blagoslovesc în gând – ca să îi placă, pun între un fu-fu și alte 3 oale la fiert ca să am opțiuni😊) și o lasă în restul de secunde din minutul în care a decis că vrea să mănânce. Și scaunul sub fund o arde, lingura e nevrozată și ajunge pe sub masă…este determinată când vrea, am precizat?

Când găsește, desface, duce/aduce lucruri pe care nu i le-am prezentat până atunci și le știe rostul. Da, telepatic le-om fi discutat, mai știi.

Când existența oricărui lucru o deranjează și mă strigă necontenit să fac/desfac ceea ce pe ea o deranjează, orice ar fi,  și cum, după elucidat/neelucidat motivul, un pic de gâdi- gâdi și alergat prin casă, nani în brațe mă face să mă simt deținătoarea leacului suprem, asta după ce mai aveam un pic și făceam tandem la tantrum.

Și cum știe ea de cum e să fii constrâns dar să nu fie tragedie când vine ora de masă. Mă înțelege, nu-i place, parcă ar vrea fără să vorbesc întruna despre cum este bine Loli asta și asta. Dar ajung și în punctul în care condiționez. Și nu vreau să mă simt vinovată. Loli are probleme de nutriție serioase. Așa că o lingură pentru tata, una pentru mama și uite așa pentru tot neamul. Zic și din astea – Ne uităm la tv sau la filmulețele alea cu tine, dacă mănânci. Avem și zile când totul e paradis, este mâncabil orice și eu doar observ cu bucurie cum mănâncă singură.

Îmi place când vorbește pe limba ei. Și dă din picior când îmi vede fața nelămurită. Și cum cu întrebări, cu aia-aia(este folosit pentru a numi orice), cu multă gestică ajungem la ceea ce voia. Și facem recapitulare, apoi, ca să ne înțelegem data următoare. Am ajuns să înțeleg repede, numai că s-a smecherit moața mică. Nu are răbdare, se așteaptă să  fiu eu cea care ghicește instant ce dorește, fără cuvinte și întrebări. Latura asta cu răbdarea de la mine o are, de fapt,….nu o are😊

Îmi place cum cu toată frustrarea (toleranță scăzută 😊) își dorește, se luptă cu ideea. Mă lasă să o liniștesc, să vorbim și să revenim când suntem pregătite. Este greu, lucrez și eu la partea asta.

Imi place de fiica mea pentru că e a mea, o bucată din mine, si nu numai de asta. Dintr-un catralion de muuuulte motive.  Puteam să o găsesc la ușă, lăsată de cineva, și tot o iubeam, tot a mea ar fi fost pe vecie.