1

Minciunile copiilor

Eu îmi amintesc de minciunile de la 5-6 ani. Știu exact motivele: să scap de ceartă, pentru că era o minciună ce nu făcea rău, era ceva pentru mine și voiam să știu doar eu de acel ceva, pentru că scăpam pe altcineva de pedeapsă, pentru că urma să fac ceva ce nu-mi făcea plăcere sau îmi era frică și mă apuca subit durerea de cap, burtă, orice contraindica ce urma să fac.

Loli are 3 ani și aproape 11 luni și, ocazional, pe lângă eu am făcut sau Loli a vărsat apa, deși nu era necesar, și știe asta, minte.

Ai mâncat cu mamaia? Daaa!( nici nu s-a atins de lingură, mamaia are un rid în plus)

Loli ți-a plăcut melodia? Nuuu (am dansat până nu am mai putut).

Fata mea are parte de mici recompense în terapie și acasă. Știe că avem limite bine stabilite, avem și limite pe care le-am relaxat, avem și rutină. Anticipația funcționează minunat la noi pe anumite nevoi. În rest, spontaneitatea ne caracterizează.

O parte din așa zisele ei minciuni le înțeleg, le realizează și ea. Cumva e covorul ud deoarece cineva nu a ajuns la oală? Ce crezi? Va spune senină că nu ea făcut pipi. Intenția ei nu era să facă pe ea și pe jos. Dar a făcut-o și situația este clară – nici ea nu se simte confortabil cu ideea, de aceea cumva o transformă.

Când a spus prima dată mami pune Loli colț, pfuaaaa am amuțit, m-am bâlbâit. Nu s-a menționat în casa noastră cuvântul colț, nici acțiunea de stai la colț pentru că. Dar ea a insistat la grădiniță, când nu a vrut să participe la activitate, că mami o pune la colț. În ziua respectivă cred că toată lumea a înțeles de ce nu cooperează copilul meu.😄 O pun la colț acasă. Na, drege busuiocul dacă poți.

Copiilor le poate fi indusă o acțiune prin repetiție și întrebări centrate pe subiect? Mă întrebam eu când Loli îmi repeta că da, o pun la colț.  M-am lămurit spre final, vezi mai jos.

Cărțile spun că de la copilăria timpurie până la adolescența târzie, procentul copiilor care mint deseori rămâne cam la fel. Totodată cei care au făcut studii pe acest subiect spun că există 2 posibilități:

– nevoia de minți este tranzitorie, o fază care, prin intervenția parentală și presiunilor reduse, ia sfârșit

– posibilitatea ca pentru unii să devină un pattern stabil de relaționare cu lumea.

Pfuu, no pressure pe noi, părinții. Adevărul este  acesta – zi de zi învățăm lecția onestității cu noi și cu copilul.

Emilia este prietena de joacă a fetei mele, terapeutul ei, și, când a picat treaba cu pusul la colț, am întrebat-o și pe ea despre subiect. Pentru a înțelege mai bine întreg conceptul de minciună la vârste mici și de ce mint copiii.

1. De la ce vârstă mint copiii?

De când încep să vorbească încep să și mintă, să ascundă adevărul. De fapt, încep prin a nega ceea ce au făcut. Motivele pentru care un copil minte sunt mai multe, putem enumera câteva:

-nevoia de atenție (copilul minte victimizându-se, exagerează evenimente, dramatizează etc);

-imaginația bogată (povești, tv, desene animate, tablete);

-vor să se simtă importanți (în fața educatorului, a părinților).

2. Copiii mici înțeleg minciuna? Conceptul de minciună?

Motivul pentru care copilul mic minte este în primul rând să nu supere. Să nu își supere părinții, educatorul, prietenii. La vârsta de 2,3 ani memoria copilului este de scurtă durată, studiile spun că de multe ori ei nu disting realitatea de fantezie.

Ce bănuim că înțeleg copii pe la 2,3 ani este că nu vor să-i supere pe ce-i dragi și deja au înțeles că anumite comportamente i-ar supăra, astfel recurg la a schimba fapta prin a ascunde adevărul.

Exemplu: „Ai mâncat astăzi la grădiniță?

„Daaaaaaa…

Copilul a răspuns cu ceea ce a înțeles că-și dorește mama să audă. De ce? Deoarece atunci când spune nu, mama începe cu teorii, iar copilul a învățat să-i ofere mamei ce-și dorește să audă pentru a evita teoria. Învață să mintă în relația cu părintele.

3. În cazul copiilor mici când ar trebui să ne îngrijoreze minciuna lor?
Studiile spun că până la vârsta de de 4,5 ani nu trebuie să ne facem griji. Este de menționat faptul că, uneori, este nevoie ca părintele să apeleze la un psiholog, în cazul în care copilul transformă minciuna în modul lui de a comunica, nu mai face diferența dintre realitate și fantezie.

4. Copilul mic poate fi influențat să mintă?

Depinde. Spun asta deoarece copiii au tendința să „se lase influențați” dacă sugestia îi aduce beneficii. Să ne gândim la un exemplu: „De ce esti trist astăzi, te-au bătut părinții?” iar copilul  spune „Da” (minte) iar în acel moment toate privirile și atenția au fost asupra lui. În acest caz putem spune că DA, copilul poate fi influențat. Repet, dacă sugestia îi aduce beneficii, copilul o poate prelua și folosi ulterior.

Iată și răspunsul meu. Loli nu a putut susține activitatea cu educatorul și a ales să stea izolată. S-a întâmplat să fie într-un colț și ești tristă, de ce la colț, restul este istorie cu mama(eu) care o pune la colț:  beneficii: zero activitate, bifat atenția, empatia educatorului.

5. Cum ar trebui să gestionăm minciunile copiilor?

În primul rând este important să identificăm nevoia din spatele minciunilor, apoi să acționăm plecând din acel punct.

Bun, oare dacă fac tot ce trebuie nu mă va minți de-a lungul vieții? Nu știu, cu siguranță nu am să pot controla pe deplin acest lucru, dar cred că prin încurajarea adevărului, setarea de limite corecte și un cadrul familial fără constrângeri absurde ar influența cât de mult va minți de-a lungul timpului.

0

Vorbe pe care nu vreau să le aud

Știi vorba a pune sare pe rană. Da, câteodată poți trece cu vederea, alteori rămâi uluit cum de auzi așa ceva. Sunt momente când sunt mega sensibilă (sunt om, am zile și zile, da!) și pe lângă toate ale mele, cineva își propune din două vorbe să îmi adune și pe toate cele nerezolvate ale lui. Și e cam împovărător.

Știu că nu e nimeni obligat să se pună în papucii mei și să mă înțeleagă, să spună cuvintele care trebuie sau să îmi spună orice numai să nu mă întrebe exact ceea ce eu nu aș face (de obicei, că am și eu scăpări).
Am impresia, sper că e doar în mintea mea, că a devenit un fel de trend în a mă interesa ce faci, cu toate că de fapt nu mă interesează, însă îmi hrănește nevoia de a ști că viața nu e roz pentru tine, pentru nimeni. Și scurm acolo unde știu că doare.

Cum poți să nu realizezi că cea mai bună întrebare nu e cea care îți vine ție pe limbă, sau care poate te macină pe tine din milă sau din orice alt sentiment, sau la care știi că și eu vreau răspuns pozitiv?

Cum poți să fii lipsit de empatie, bun simț când spui: Ai rezolvat problema? Când știi că e vorba de ceva necunoscut. Eu accept lucrul ăsta zi de zi, lupt cu el, îmi umple și golește mintea și bolborosesc în gând și tare universul și totodată mă simt plină de noroc pentru ce am. Și n-am nevoie nici de falsă empatie, nici de înțelegerea ta. Dacă ai fi interesat să știi ce fac, ce facem, ai avea o altă abordare.
Cum să faci asta? Dacă chiar vrei să știi, atunci trage aer în piept și întreabă-mă: Cum de îi faci codițele alea așa simpatice?

Când îți vine pe limbă să tragi concluzii cu privire la ceea ce fac și cum ar trebui să fac, la fel, trage aer în piept, și taci! Nu e cu supărare. Prefer să nu spui nimic, să nu te intereseze, să vorbim despre lună și stele, să observi și să gândești ce vrei. Nu țin neapărat să știu pentru că nu dau doi bani. Mă deranjează, de fapt, să îmi arăți minciuna și prefăcătoria.

Când știi că vorbele rostite sunt puține sau multe dar nu pentru urechile tale, nu întreba: Vorbește? Câte cuvinte știe? Ce te macină? Vrei să te conversezi, cu un mic om, despre astronomie și nu crezi că vei avea feedback. Frumos ar fi așa: Pune-te pe joacă, uita-te mai bine în tine și amintește-ți un joc pe care nu l-ai jucat de ani.

Știi că ne hrănim sufletul și mintea, corpul cu cât putem, cu trei fire azi, cu alte două mâine și ne bucurăm pentru fiecare dumicat. Mai mănâncă? Ce faci frate? Altceva nu poți spune, ca să nu mă leg de construcția gramaticală. Încearcă: Abia aștept să o revăd. Cred că e altfel  față de acum câteva luni bune de când nu ne-am văzut.

People, totul este despre nuanța. E ca pe șevalet. Tabloul e viu, în sensul artistic, dacă te folosești de întreg potențialul unei culori. Nu o arunci acolo direct din tub, prelucrează, îndulcește sau combină cu ceva. Sau taci. Silence is gold, totodată rămânem prieteni.

ps. Și eu spun lucruri pe care le regret. Nu îmi dau seama pe moment. Cred că toate pe care le aud (cum sunt cele de la sus) nu vin neapărat din rea intenție. Am folosit tonul tăios ca să accentuez ideea de bază -de a vedea dincolo de ceea ce vezi la o primă ocheadă, de a cântări lucrurile și schimba ceva în atitudine/comportament. Și pe mine mă macină că mi-am dezlegat limba când nu trebuia. Aș vrea să sterg cu buretele, cum nu se poate, așa că o iau ca pe o lecție pentru data viitoare. Și recunosc, apoi îmi cer iertare. Contează, să știi.