2

La mine acasă

Și acum după atâția ani am obiceiul de a spune: Mă duc acasă la mine. Casa mea e altundeva acum însă acasă la mine, Marina (nu la noi Loli, mami și tati)), este acolo unde am copilarit, am fost la școală, am legat prietenii pe viață, am plâns și râs de nenumărate ori și de unde credeam că dacă plec totul va fi exact cum mi-am propus. Ei, parșivă asta de viața, nu a fost exact ca în planurile inițiale, mi-a dat emoții și mult mai mult decât mi-am imaginat.

Așa mi-era dor de casa mea, habar nu am avut până am ajuns acolo. Și povestesc fetei mele pe drum (monolog a fost în final, extrem de neinteresantă viața mea dinainte de ea, pun pe seama vârstei fragede :)) despre cum acolo am mers la cămin, grădiniță, în clasa I cu un ghiozdan imens și cu penarul ăla de lemn (care acum ar fi în trend, gen conectare cu natura) pe care l-am urât din tot sufletul că nu era colorat și chinezesc, cum am mers la liceul de lângă casa, fix acela la care nu puteai concepe să nu intri, despre colegii mei de clasă, despre prima zi la liceu cu tenișii mei roz. Și despre primele mele iubiri, și despre marea mea iubire, tot din partea locului cu care nu m-am intersectat aici, ci la km depărtare.

14803321_10154510468670903_1812384555_o

Liceul ”Roman – Vodă” astăzi Colegiul Național ”Roman -Vodă”

14803129_10154510468665903_1913899707_o
Fântâna arteziană, locul de joacă de weekend, în centrul orașului, mi se părea foarte modernă ca design, și când nu mergea apa, iar paznicul era  plecat, o escaladam cu toată gloata din bloc.
Cofetăria copilăriei, de la colț,  este tot acolo, cu ceva modificări, prăjiturile la fel de bune. Toate au același farmec. Arată diferit acum, sunt tot acolo, la fel și amintirile.

fantana-1
Blocul meu în formă de U, cu magazinul Guliver unde erau de toate, cât permitea  Ceașcă, pe atunci. Acolo era un desen, la standul cu haine, finet și altele pentru botez, un desen mare cu bebe în păturică dus în cioc de barză. M-a urmărit imaginea asta în copilărie, urmăream și eu berzele poate-poate văd cum cară bebelușii. Ai mei mi-au lăsat asta drept explicație ceva vreme. Să nu faceți asta copiilor vostri. Adevărul nu prea mi-a convenit atunci când l-am aflat. M-a supărat la fel de tare ca povestea cu Moș Crăciun.

Parcul cu castani și statuile reprezentând personalități ale literaturii romanești. Țin minte cum ne povestea tata despre fiecare în parte și cum vizita în parc începea cu jocul de căutare a unui poet care a scris poezia pe care tocmai am învățat-o sau povestea ce urma să o citim. Alergătură asta dupa statui și cititul cu voce tare anii (perioada cât au trăit) era preferata noastră.

14625731_10154510466355903_1238453460_o 14807944_10154510466365903_1580537917_o
Lacul din parc era și el punct de atracție. La fel și acum. Când eram mici erau bărci cu vâsle. O perioadă bună de timp a fost lăsat în paragină, bărcile dispăruseră, era un loc gol, secat, arăta precum o cadă nefolosită. Azi este frumos amenajat, cu rațe, lebede, alte orătănii pe care copiii și adulții le îndrăgesc. Am uitat să luăm pâine de acasă, așa că am hrănit populația lacului cu pufuleți. Bine, Loli s-a hrănit cot la cot cu rațele. Cum Loli nu prea știe ce sunt pufuleții, nu îi cumpăr, doar gustat ocazional, i-a savurat nu alta. Unul în gură, unul la rațe.

img-20161007-wa0024

Nu e doar atât….biblioteca, străduțele cu case, muzeele, muzeul unde am lucrat. Când vii câteva zile nici nu ajungi să-ți vezi toate neamurile, darăminte tot orașul. Mai departe de blocul meu și casa bunicilor Lolitei (aflate la capetele aceleiași străzi ;))))) n-am ajuns. Nu am avut timp! Mare dușman!

Mi-am reîntâlnit prietenele mele dragi. Am recuperat un pic din câte avem să ne povestim. E bine și atât. Important este că ne-am regăsit. Cu toate că avem copiii zburdalnici cu noi, simt că nu a trecut timpul și parcă ieri ne-am despărțit. Trecutul e aproape de prezent și e bine.
Am vrut să mă întâlnesc cu mult mai mulți, numai că ziua nu s-a lungit de dragul meu și nici mândra nu putea face față la atâtea chipuri și atâta grai moldovenesc. Mi-am recăpătat accentul cât am poposit acasă. 😊
A fost frumos, am simțit aerul de oraș aflat la confluența a doua râuri Moldova și Siret -ceața groasa de dimineață!

p.s. m-am plimbat prin oraș cu Loli de mâna, fără vreun gadget care să mă ajute să imortalizez ceva. Telefonul era plin cu filmele mândrei, așa că am pus-o pe prietena mea Adi să răscolească calculatorul pentru poze. Mulțumesc, Adi. La următoarea vizită voi fi mai bine pregătită!

0

Din seria …sunt zile din astea

Am ajuns la concluzia că nu are rost să-mi stric inima pentru nimeni. Când spun o vorbă, mă implic, aleg cuvintele potrivite. Însă m-am lecuit. Îmi iau copilul în brațe și părăsesc locul. Ți-ai dat seama, este vorba de peripețiile de prin parc, din metrou, de la magazin etc. Până la urmă nu trebuie să port de grijă nimănui, niciunui copil, niciunui adult, nu trebuie să fac curat după nimeni, sau să îl atenționez să facă asta, deși mă doare sufletul, mă supără nepăsarea când văd lucuri, aud expresii. Am să o învăț pe Loli să se descurce, să aleagă bine, să trăiască printre oameni ăștia fără să fie afectată grav. Sper să reușesc!
Nu știu dacă procedez bine, însă așa simt acum. Nu e musai să fiu pe placul lumii.
Nu m-am născut eu cu toate ” figurile astea”, m-am educat între timp și încă o mai fac. Așa mi-aș dori să facă și ei. Să încerce măcar.

– Cât de  greu poate să fie să spui mă scuzați, pardon, să nu țipi la copilul tău lângă urechea copilului meu, să îl sperii, să nu sari cu palma la fundului lui că i-a luat jucăria din mâna altuia, ci să îi explici, să nu te faci că nu vezi când i-a dat cu palma în cap sau să spui că așa fac copiii. Așa l-ai învățat tu, că doar așa se face, cu violență obții ce vrei.
– Să taci din gură și să nu te simți așa deranjat când copilul stă la sân și tu ai un exces de pudoare. Atunci când te scărpinai la fermoar și în dos în văzul tuturor, erau și copii pe acolo, unde îți era indignarea? Dacă nu ați semnat această petiție, vă invit să o faceți.
– Să nu pleci cu mingea fetei mele, DE TOT, atunci când nu sunt atentă. Ți-am împrumutat-o, când a cerut-o copilul tău, de fapt Loli a vrut, apoi a rămas fără ea. E furt, în toată regula. De aceea nici nu încerc să o fac să împartă. Nu vrea să o dea, e decizia ei, așa că nu îmi spune că nu am învățat-o bine.
– Este greu pentru unii să înțeleagă spațiul personal, băgatul în sufletul omului, cu alte cuvinte. Loli oferă  pupici oamenilor pe care îi cunoaște, nu copilului tău sau ție, văzuți pentru prima oară acum 3 minute. Așa că să nu te mire reacția mea și a fetei mele.

Da, nu țin prelegeri, nu te sfătuiesc, nu îți cer părerea. Împărțim oxigenul și atât. Restul e treaba mea.

 

Image
0

De prin parc

Nu știu cum de au curaj unii să țină predici despre cum să vorbești când nu acordă bine subiectul cu predicatul. Ele este, ei face și vine oameni, plus multe altele din seria, mă irită pe timpan.
Zilele astea în parc: Vreo trei școlari se joacă un joc. Și zice unul dintre ei ceva. Aud, a fost destul de tare spus, mă uit în jur. Nu se sesizează nimeni instant. Dădeam moața jos din căruț, nu aveam nici dispoziția necesară să intervin, atât a fost, niciun alt cuvânt asemănător n-a urmat. Numai că a intervenit o bunică, bonă sau ce era ea. Mai bine tăcea! Copiii s-au acuzat, aruncat vina cum cine sau de ce e jocul cu cuvinte așa deranjante. Oricum tanti cu morala nu a fost coerentă, corectă, acord subiect predicat nema. La început a ridicat tonul, apoi l-a lăsat mai jos cu ceva decibeli. Nu zic că a dat volumul mai mic din cauză că mă uitam urât și cu grimasă scârbită.  Posibil!

Te apuca instant migrena de la nu știe să vorbește. Mai bine lăsa așa. A fost ceva de genul căcatul căcaților sau doar căcaților. În fine, nu era chiar așa grav. Putea fi despre un excrement imens, poate că nu se potrivea în joc, însă scena moralei putea fi alta.  Ceea ce mi se pare extrem de grav – mulți (dintre noi) își lasă copilul cu cineva ca ea și fie le pasă dar nu fac nimic sau nu le pasă. M-am pus și pe mine în propoziție ca sa nu par scutită de astfel de scăpări sau că arăt cu degetul. Tind să cred că mai bine lași copilul cu un străin (bona, aleasă, asumată decizia) un pic mai instruit și cu care copilul poate conversa corect. Daaa, știm, nimic nu înlocuiește dragostea unui om din familie dar dacă în propoziție eu iubește la tine este ceva uzual atunci măcar trimite și bunica/ruda la școală. Sau să citească cu nepotul/ nepoata din când în când. Unele lucruri se îndreaptă și la bătrânețe, vorba  aceea omul învăță cât trăiește este adevărată.

WP_20160407_14_31_14_Pro

2

Prietenii de pe…pervaz

Când ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum am primit în grijă și o familie de porumbei. Pe pervazul geamului de la baie porumbeii, în cauză, fuseseră mascota familiei, foarte îndrăgiți de fetița proprietarilor. Acum 4 ani nu am fost de loc încântată. Nici acum nu sunt. Explic imediat.

Cine mai trage cu ochiul la ce scriu știe deja că am favoriți, preferințe, și că nu pun pe ultimul loc nicio vietate. Respect locul fiecăreia în natură, și mie îmi las loc și de simpatii și de mai bine nu mă deranja.

Revin! Zburătoarele de pe geam nu mă încântau din cauza gălăgiei. Ce vreți? Sunt și eu de-a lui Nică. Voiam și eu liniște dimineața, nu tot timpul hu-hu-hulub. Sau ceva asemănător. Să le vând la iarmaroc nu mergea, așa că le-am lăsat în pace, fără să le aplic tratamentul lor obișnuit, moștenire de la proprietarii vechi, de dat mâncare, curățat pervazul, dat puii cu spray antiparaziți. I-am lăsat să se descurce, cu alte cuvinte.

Anul trecut, pe când fetița noastră avea cam o lună s-a umplut baia de mici chestii târâtoare, ce veneau de pe pervaz, treceau plasa și stăteau peste tot prin baie, apoi au trecut în dormitor. Ce-or fi fost, ce n-or fi fost, plus un pic de isterie că se urcă pe copil, după ce au zburat progeniturile perechii, am făcut curat de tot. Am dezinfectat și pus niște plastice în formă de țepi, nu erau ascuțiți (răsuflați, da?), să ținem departe porumbeii. Adică să se odihnească la noi pe geam, numai să nu stea pentru cuib.

Ghiciți? Cine a cărat câlți, bucăți de carton și a făcut cuib din nou? Porumbeii noștri.

În caz că vă întrebați de ce atâta introducere, păi ca să vă dați seama că animalele se descurcă indiferent de voința noastră și se pare că au încredere mult mai multă în bunătatea noastră.

Iată câteva fun fact-uri despre porumbei. Pe unele posibil să le fi verificat singuri, pe altele să vi le reamintiți de pe la școală, altele o să vă încânte:

  • Se ”căsătoresc” pe viață și ambii părinți participă la creșterea puilor. Dacă ați auzit de laptele de porumbel înseamnă că știți că nu are legătură cu ceea ce definim noi ca fiind lapte, este o secreție specifică porumbeilor, atât masculilor cât și femelelor, cu care puiul este hrănit. Provine din gușă și este foarte nutritiv. Gușa funcționează ca depozit de hrană (sigur știați), și care în momentul apariției puilor, sub acțiunea hormonilor, prin celulele de la nivelul ei secretă laptele bogat în minerale, anticorpi și alți nutrienți ce asigură startul de creștere al noi generații, adică dublarea greutății în primele două zile, de la ieșirea din ou;
  • Vă întrebați de ce nu vedeți pui de porumbei, asta dacă ați ratat ieșirea din ou? Păi, din motivul de mai sus, cresc repede, și se aseamănă foarte mult cu părinții și doar un bun ochi, specializat poate face diferența între adulți și copii. Bine, poți să îți dai seama, dacă privești atent, de diferența fină de talie, în plus vocalizează vehement când le este foame. Zici că ai niște șoricei pe pervaz, așa chițcăie;
  • Porumbeii nu apreciază zicala aceea cu mintea de pasăre. De ce? Pentru că sunt vietăți complexe, inteligente și se numără printre puținele specii de animale care promovează testul privitului și recunoașterii în oglindă; a se vedea Loli la treaba asta, acum știe și ea că a crescut :)))
  • Aud excelent, chiar și sunete de frecvență joasă, pe care noi nu le distingem, iar zborul lor haotic și zarva de dinainte de vreo furtună ne spun, de fapt, că au auzit-o cu ceva minute înainte și acum sunt în alertă;
  • Sunt animale sociale, le place traiul cu semenii de-ai lor, dar și cu noi, ceea ce spune despre porumbei că ne cunosc mai bine decât credem;
  • Hrănirea la sol se face ordonat, ierarhic, fără certuri de neascultare. Sunt tot timpul prevăzători, cei care asigură garda anunță imediat un potențial pericol și toți își iau zborul rapid. De obicei, porumbeii urbani sunt foarte apropiați de oameni (este vina noastră), cad de multe ori pradă răuvoitorilor. Dacă au scăpat te țin minte și te învață minte. Îți tapetează mașina cu reziduri de care nu au nevoie.
  • Nu știu cine a făcut numărătoarea, se spune că au corpul acoperit de peste 10.000 de pene;
  • Sunt destul de longevivi, dacă trăiesc într-un mediu sau într-o zonă care le permite înmulțirea și au hrana îndestulată, ajung până la 20-30 de ani;
  • Au alură bondoacă, din cauza picioarelor scurte, adaptate și pentru locomoția bipedă;
  • Dimensiunile porumbeilor diferă în funcție de specie, la fel și rezistența la zbor pe distanțe lungi și altitudini diferite. Știți sigur că porumbeii au locul lor, binemeritat, în istorie, în credințele tuturor popoarelor de pe glob;
  • Porumbeii pot zbura la altitudini de până și de peste 1800 de metri, cu viteze de 124 km/ora. Cel mai rapid porumbel ar fi zburat cu 150km/oră. Aici, vă invit, să faceți și voi o mică căutare, să ne asigurăm că este corect. Sunt minunate aceste păsări, nu?
  • Sunt amuzanți când merg din cauza mișcării capului, balansul în spate. Există o explicație simplă pentru asta: porumbeii au ochii de-o parte și de alta a capului, pentru o mai bună focalizare, pe fiecare ochi, capul rămâne nemișcat, cu un mic delay, în timp ce restul corpului înaintează, de unde și efectul de bouncing. Sper că m-am făcut înțeleasă;
  • Pot zbura direct, drept în sus. Este o abilitate destul de rară în lumea păsărilor. Modul de decolare al zburătoarelor diferă mult și s-a adaptat și în funcție de mediul de viață;
  • Cu toate că dau impresia că nu ar fi buni gospodari, se pare că de fapt le place curățenia și un minim de ordine există în locul unde stau. Hmmm, de aceea au ales pervazul meu bine dezinfectat, nu? Cu siguranță!
  • Porumbeii sunt peste tot în lume, mai puțin Arctica, Antarctica, câteva insule din ocean. 5 specii de porumbei au dispărut încă din secolul al 17 –lea. Printre rudele porumbeilor de lângă noi, tot pe lângă casa noastră, sunt guguștiucii, uneori în pasaj turturelele. Vorbeam de specii dispărute? De pasărea Dodo sigur ați auzit, adică porumbelul uriaș, dispărut din cauza… oamenilor.
  • Câți pui pe cuib? 2 de obicei, incubația durează 18 zile, deci o rată de înmulțire destul de ridicată, cam 8 ponte pe an, în funcție de abundența hranei. Tinerii depind de părinți cam 2 luni, apoi învață pas cu pas să se descurce.
  • Sunt mâncăcioși, consumă cu plăcere plante, semințe, muguri, pâine, tot ce este comestibil din resturile noastre de la masă.

Cam atât. Ar mai fi de adăugat. Vă las pe voi să faceți observații prin parcuri și să completați curiozitățile despre porumbei. Dacă nu ar fi prin parc sau nu ne-ar însoți la mâncat împreună covrigul, pe bancă, sigur ne-ar lipsi. Bucurați-vă de aceste daruri ale naturii, opriți câteva firmituri de pâine pentru ei (nu multe, trebuie să se descurce la treaba asta, au abilitățile necesare) și nu vă supărați că își fac cuib pe pervazul vostru. Până la urmă, cu tot deranjul, sunt fun de privit, observat, chiar studiat. Offf, iar chitcăie de foame! Hai, mami de porumbel, că și Loli trebuie să facă nani! 🙂

Big Explorer, 2015

0

Prietenele din parc

Cum să încep? Zi tu. Vorbesc cu fiica mea. Scriu cu o mână pentru că nu s-a lăsat convinsă să doarmă în patul ei. Tot mai bune brațele mele. Să spunem esențialul și să nu pierdem vremea. Uite așa, cu lucruri pe care le-ați uitat sau le știați, dar nu vă erau clare. Despe cine? Păi, despre croncănitoarele din parc. Ieri erau foarte vesele și muuuulte și fata mea nu a apucat să le vadă că a adormit de la semafor. M-a lăsat să povestesc singură în fular, să nu creadă lumea că am vreo problemă.

Ce știm? Despre ciori, evident, în afară de reputația nu tocmai favorabilă. Nu strâmbați din nas, au și părți bune, și dacă întunecă cerul și ne strică reveria apusului perfect, nu e vina lor. E doar vremea să se retragă la locul de nani și nu pot să meargă pe rând ci în grup. Ăsta e cursul firesc al naturii. ;)))

Sunt peste tot, se înrudesc cu corbii, gaițele, stăncuțele, coțofenele, alunarii. Sunt negre, penajul închis la culoare le-a  adus diversele asocieri cu întunericul, forțele întunericului, moartea și altele din categoria sinistru, aducător de ghinion. Acuma este știut tradițiile și credințele au un sâmbure de adevăr la bază, numai că, în cazul ciorilor, înțeles greșit.

Ce este interesant la păsările croncănitoare și supărătoare uneori, și poate de unii mai puțin cunoscut, pot să imite cântecele altor păsări, un mic tril, nu în întregime și de obicei sunt gălăgioase atunci când au găsit ceva gustos, au reperat un intrus, au de semnalat o rută mai bună de zburat, gen curenți de aer care să le înlesnească deplasarea etc.  Asta ca să nu credeți că o fac dinadins, să vă strice cheful de plimbare prin parc, și dacă sunt în pereche, e clar. Este perioada când trebuie să cucerească partenera și atunci folosesc  vocea din dotare, care nu trebuie să fie pe gustul vostru, ci al partenerei.

Ciorile sunt monogame, își aleg pereche pe viață, cel puțin majoritatea, cu mici variații de parteneri, în cazurile nefericite (dispariția partenerei/lui). Curtarea are loc în apropierea grupului, masculul încearcă să cucerească femela cu ceva de mâncat, act premergător vieții în familie, dacă femela îl alege, pentru perioada cât femela clocește masculul se ocupă de hrănirea ei. Participă ambii la creșterea puilor. Tinerii masculi după ce părăsesc cuibul se adună în grupuri de holtei. Se pare că nu toții puii pleacă, unul de obicei rămâne cu adulții și va fi bonă și ajutor pentru următorii frați. Cuiburile inițiale sunt folosite mai mulți ani la rând, cu reparațiile de rigoare. Au obiceiul de a-și construii cuiburi false. Pe lângă vocalize aceste păsări folosesc și diverse displayuri pentru a-și exprima teama, bucuria găsirii unei noi surse de hrană, interesul pentru partener. Și aruncă și bombe. Da, ciorile nu sunt chiar teritoriale, însă dacă au pui în cuib este bine să eviți plimbarea prin zonă. Sunt foarte protectoare cu puii și orice li se pare potențial periculos va avea parte de un tratament poopoocios. Așa zice fata mea când are în scutec ceva mirositor-poopoo.

Sunt mari mâncăcioase. Restaurantul este la nivelul solului și prin copaci. Sunt omnivore, consumă tot ce le pune natura la dispoziție, inclusiv resturi menajere. Deja este un fapt cunoscut: ciorile și rudele lor sunt inteligente și când vine vorba de mâncare s-au adaptat excelent. Adică: folosesc unelte în a o procura, au depozite și cămară numai de ele știute și cu precizie redescoperite în caz de nevoie. Când spun unealtă spun orice pai, crenguță, băt ce poate fi mânuit cu ușurință, adică ajutându-se de cioc, membre. Dacă bățul nu corespunde nevoii, atunci devine corespunzător. Este prelucrat, rupt, ascuțit, astfel încât să poată fi utilizat.

Nici cu memoria nu stau rău, clar.  Știu unde au ascuns și veverițele niscai semințe, drept dovadă că stau bine cu vederea și simțul observației. Și mai știu că pui pâine pentru vrăbiuțe. Mi s-a întunecat mie geamul odată. Tot a păpat musafira, iar eu am privit-o cu mânie, apoi mi-a trecut.  Mi-am dat seama ce curajoasă e și cât a așteptat să pun mai mult ca de obicei.

Mai nou s-a demonstrat că recunosc și figuri. Dacă ai alungat vreuna fără motiv, te ține minte și dacă ai același drum zi de zi, va ști și te va marca. Așa că lăsați-le în pace. În plus recunosc locurile periculoase, de genul pe drumul cutare sunt puse capcane sau vreun vânător cu țintă bună stă la pândă. Se anunță grupurile între ele și își schimbă ruta cu câtiva km.

Nu au longevitatea corbului, trăiesc  5-7 ani, în captivitate trăiesc mai mult, dublu față de cele libere.

Ciorile sunt curajoase, îndrăznesc să își facă loc pe lângă noi, să stea la masă cu noi și să împartă parcurile cu noi. Nu sunt de blamat. E adevărat că numărul lor a crescut considerabil, însă nu e întotdeauna un lucru rău. Au rolul lor în natură, evident. Câteva reguli simple ca să nu vă invadeze curtea:

  • Depozitați corect gunoiul, închis in recipiente speciale
  • Nu hrăniți animalele de companie afară, în caz că faceți asta strîngeți după masă bolurile
  • Dacă aveți o mică grădiniță cu legume este bine să recoltați imediat ce s-au copt
  • Metoda clasică – o sperietoare de ciori la capătul curții

Nu sunt favoritele mele, recunosc, dar le susțin. Sunt printre cele mai mintoase păsări, mă refer la dimensiunea creierului, comparativ ca proporție cu întreg corpul și știu să se adapteze la orice. La vreme rea, la hrană puțină, la temperamentul oamenilor. Dacă le priviți cu atenție și le studiați comportamentul veți fi surprinși. Plăcut, îndrăznesc să spun.  De altfel, sunt atât de cântate, au atâtea povești și tradiții cu și despre ele că nu poți să nu le îndrăgești și să cunoști și latura lor frumoasă.

Big Explorer, 2015