0

Terapie. Când renunţăm?

Când ai copilul integrat într-o formă de terapie cea mai mare frică a părintelui, pe lângă recuperare, este legată și de timp, de durată – oare va fi în terapie până când va fi adult? Dacă iese din terapie, cu tot cu munca depusă, oare va putea să se organizeze astfel încât să aibă o viață tipică, obișnuită, și va trăi conștient. De obicei, părintele este mult mai liniștit atunci când copilul lucrează în terapie. Știe că dacă nu reusește ceva cu copilul, va reuși în terapie, apoi și cu el.

Am lucrat acest articol cu Cristina, prietena și partenera de joacă a fetei mele. Eu și alți părinți ne confruntăm cu aceste temeri – Când renunțăm la terapie? Când vom ajunge doar la a urma un program de suport, o dată la câteva luni? Sau deloc? Când se poate lua decizia asta?

Încheierea terapiei

Mi-ar plăcea să am răspuns pentru întrebarea – Care este momentul propice pentru încheierea terapiei pentru copilul cu nevoi speciale, a copilului care se confruntă pe moment cu o nevoie specifică? Adevărul este, că acest moment diferă de la copil la copil, în funcție de nevoile specifice, de cât de multă terapie a făcut, de cât de implicați au fost părinții în a continua munca din cabinet, de echipa pe care au format-o: părintele, terapeutul și psihiatrul. Aceste temeri apar în momentul în care părintele, tutorele este prezent, conștient, implicat în tot ce înseamnă pregătirea copilului pentru a face față provocărilor vieții.

Nimeni nu ne garantează că parcursul copilului, fie că vorbim de copilul tipic sau de cel atipic, va fi unul liniar. Nu avem siguranța clipei următoare. Tot ce putem face pentru ei este să le oferim șansa de a face lucruri specifice vârstei pe care o au, transmițându-le mesajul că sunt capabili să se descurce. Să fim conectați cu ei și cu nevoile lor, dar fără a uita de nevoile noastre. De multe ori apare, în special la mamele copiilor cu nevoi speciale, sentimentul de vinovăție și insuficiență.

Fiecare achiziție pe care copilul ajunge să o stăpânească bine este precum luna de pe cer. Indiferent de nevoia copilului și oricât te-ai pregăti pentru tot ce înseamnă lucrul acasă și în terapie, presiunea și stresul recuperării există. Uneori părinții au nevoie de consiliere astfel încât ambii, copilul și părintele, să poată lucra și evolua către optimul de recuperare pentru nevoia pe care lucrează.

Consiliere permanentă vs autonomie

Cum ar trebui consiliat părintele astfel încât să mentină rutina, programul și totodată să îi permită să se exerseze abilitățile însușite în urma orelor de terapie?

Dragi părinți, în primul rând, să realizați cât de multe lucruri faceți pentru minunile voastre. Tare mult mi-aș dori să vă puteți hrăni afectiv, să vă restructurați imaginea despre propria persoană, să vă întoarceți cu dragoste și înțelegere către dvs, să descoperiți resursele care v-au dat putere în momentele dificile.

Împreună (triunghiul terapeutic: copil – terapeut- părinte) lucrăm să le antrenăm copiilor curajul de a-și găsi locul în această lume, de a simți că ei contează și au rolul lor în familie, la grădiniță, la școală și în societate. Copilul nu ne aparține nouă, copilul își aparține sieși, noi îl însoțim pe drumul lui prin viață, iar cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru el este să-i fim model, să fim așa cum ne-am dori să fie el. De la un punct încolo alegerile îi apartin, chiar dacă sunt influențate de convingerile pe care și le-a format în stilul de viață în copilăria mică.

Revenind la decizia de a înceta terapia sau de a rări orele de terapie, este adevărat că în cazul dizabilităților intelectuale moderate sau a nevoilor speciale pentru care se obține un anume grad de autonomie care-i permite să se descurce fără ore de terapie consecutive, fără însotitor permanent, se continuă cu terapia? Care ar fi pașii de urmat?

Decizia privind momentul finalizării terapiei nu este ușor de luat, mai ales atunci când vorbim de un copil care are nevoie de consiliere de lungă durată. În aceste cazuri, este important să se realizeze o evaluare la perioade regulate de timp, pentru a restabili noi obiective spre bunul mers al terapiei. Așa cum bine știm, pe parcursul terapiei copiii cu nevoi speciale pot avea perioade când stagnează, perioade când evoluția lor pe toate palierele este spectaculoasă și perioade când regresează. Sunt momente de succes, câștiguri, dar și limite. Fiecare treaptă pe care o urcăm cu multă muncă, ne conduce către permanentizarea câștigurilor. Importanța familiei în recuperarea și funcționarea adaptativă a copilului cu nevoi speciale este vitală.

Oricât de mult ne-am dori, nu-i putem proteja pe copiii nostri de viață și nici nu putem trăi în locul lor. Tot ce putem face este să-i ajutăm să se adapteze lumii în care trăim. Mi-aș dori să reușim să facem lumea un loc mai prietenos, în care oamenii să fie mai atenți la nevoile tuturor copiilor tipici, atipici, iar pentru aceștia din urmă și familiile lor, să se simtă acceptați, înteleși, să fie ca oricare.

Atunci când vorbim de tulburări de adaptare la medii noi (grădiniță, scoală, schimbare locație -oraș, țară etc) pentru care copilul și părintele nu sunt bine pregătiți, incluzând aici și diversele probleme familiale, cum și când decizi că terapia a funcționat și nu mai este nevoie de sprijin specializat deoarece nevoia de moment a fost elucidată și lucrată?

În lucrul cu copiii care se confruntă la un moment dat cu o tulburare de adaptare sau cu diverse probleme familiale, mă văd pentru început, în terapie cu părinții, căci așa cum bine știm copilul este simptomul familiei din care face parte. La prima întâlnire stabilim și obiectivele terapiei. Apoi mă întâlnesc cu copilul pentru câteva sedințe și prin intermediul poveștilor, desenului, colajului și al jocului de rol accesăm de foarte multe ori inconștientul părintelui. Terapeutul este de cele mai multe ori mesagerul copilului către părinte. Apoi mă reîntâlnesc cu părintele pentru a-i oferi feedback și pentru a-l ajuta pe acesta să-și schimbe viziunea asupra copilului.

Din fericire, am avut în terapie părinți implicați, dornici să se cunoască și să se înțeleagă mai bine pe ei pentru a-și putea ajuta copiii.

O categorie mai aparte de părinți sunt aceia care aduc copilul la terapie și-mi spun că au încercat tot ce se putea și nimic nu a funcționat. Tot ce le-a rămas este să-i aducă la cabinet să-i schimb eu. Acestora din urmă le transmit că atunci când vin pe lume, copiii sunt perfecți. Ei imprumută comportamentele, ideile și convingerile celor care formează mica lor societate. Dacă dorim să-i ajutăm trebuie să avem grijă la ce le transmitem, la cum suntem noi, cât de mult ne iubim pe noi și pe cei din jur, cât suntem de toleranți și dispuși să acceptăm diferențele.

Sper ca cele scrise mai sus să aducă lumină pentru părinții care se simt nesinguri și temători. Ca mine.Terapia ajută, nu contează ca timp, contează ca părinte să fie alături de copil și să trăiască conștient. Nimic nu e garantat în viață, luăm ce primim așa cum vine, ne folosim de ce știm și facem ceea ce este mai bine pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții.

Despre Cristina

Pe Cristina o găsiți aici. În afară de consiliere și terapie, în week-end susține și ateliere de dezvoltare personală pentru care Loli e prea mică, deși e doritoare. Nu reușesc să plec cu ea acasă după joaca cu Cristina.

Atelierele sunt structurate astfel: Cine sunt eu, cum mă văd ceilalți. Cultivăm semințe de respect, înțelegere, acceptare, culegem roade de bine și frumos.

Grupa de vârstă: 5 – 8 ani
Grupa de vârstă: 9 – 12 ani
În cadrul atelierului copiii învață:
• să se prezinte în fața unui grup;
• să formeze abilități de relaționare interpersonală;
• să recunoască la ei și la cei din jur calitățile și puterile;
• să-și exprime adecvat emoțiile și să învețe să-și controleze impulsurile;
• să rezolve anumite situații problematice prin jocuri de rol și povești terapeutice;
• să gândească liber;
• să formeze abilități de concentrare a atenției;
• să dea frâu liber imaginației la orele de creație;
• să pună întrebări;
• să fie responsabili prin ducerea la bun sfârșit a unor sarcini pe măsura capacităților sale.
În perioada următoare, Cristina pregătește și un nou atelier dedicat copiilor cu vârste între 5 și 10 ani, care sunt invitați să participe la cea mai frumoasă adunare a minunatelor povești despre magia sărbătorilor de iarnă. Sunt așteptați la întâlnire pe Tărâmul Creativității pentru a se împrieteni cu BUCURIA, GENEROZITATEA, RECUNOȘTINȚA ȘI ACCEPTAREA.
Ce vor face exact:
  • Vor intra în feeria sărbătorilor învățând să primească și să dăruiască.
  • Își vor antrena spiritul jucăuș pentru a crea ornamente, felicitări și cadouri pentru cei dragi.
  • Vor inventa povești și vor experimenta diverse roluri.
  • Vor deveni conștienti de puterile lor și de puterea grupului.
Mai multe detalii despre acest atelier aici. Detalii pentru partea de consiliere și terapie aici
Spor la joacă și curaj!
0

Cărţi pentru suflet

Am acasă 4 cărți pentru suflet, speciale, pentru copii şi adulți deopotrivă. Speciale, nu în sensul greu de digerat sau cu teorii uluitoare despre lumea înconjurătoare, sunt cărți ce pansează mai mult pe cei care trăiesc cu cineva special, în același timp sunt povești frumoase, revelatoare pentru cei care vor să înțeleagă diferențe și emoții. Aș fi putut spune cărți vindecătoare, terapeutice, educative pentru orice cititor, indiferent de vârstă. Sunt, fără îndoială, numai că de cele mai multe ori nevoia acută de a integra până la nivel celular ideea de acceptare, de dragoste, apreciere față de semeni diferiți este mai mult a celor care trăiesc acolo, în ceea ce se definește diferit, special, unic.

Poveștile

Cărțile mele sunt Leia şi David, Ela cea fără de cuvinte, Băiețelul cu aripă de fluture, Copacul strâmb.

Prima, Leia şi David (autor Mădălina Turza, Ed. Zorio) poate fi povestea familiei tale, a vecinului din blocul de peste drum, a oricui. Povestea este scrisă de o mamă care are un copil cu nevoi speciale. Cartea este fix realitatea, te zvârcoleşte şi înfurie, te va face să plângi cu disperare. Aşa trăim de decenii, oricât ai vorbi, te-ai zbate pentru acceptare, ea nu vine uşor. Oricât de normal aparent ar fi cel diferit, cineva tot va fi acolo să arate cu degetul. Dar se învață și a pune degetul înapoi lângă restul degetelor și întinde palma frumos în semn de prietenie. Exact cum e subtitlul cărții – o poveste pe care tu o poți schimba.

Leia este o fetiță cu sindrom Down, fratele ei geamăn este David şi nu poartă un extracromozom ca Leia. Sunt doi frați diferiți, uniți prin dragoste. Când vine vremea să meargă la şcoală drumurile lor de joc şi învățare se despart. Povestea lor este deschisă, autoarea te lasă să îți imaginezi restul. La final nu intervine doar visarea, ci dorința de schimbare a realității. Cum e normal, simplu, acceptabil, empatic şi adevărat că oamenii sunt diferiți, cum acțiunile lor sunt după felul lor de a fi, și în acest fel experiențele diferite ne permit să învățăm unii de la alții și să evoluăm.

Ela cea fără de cuvinte (autor Victoria Pătrașcu, Ed. Cartea Copiilor), de fapt, e plină de cuvinte, și te umple de emoții şi sensuri. Îți umple capul şi inima de tot ce ai fi vrut să spui vreodată, deşi nu ai fost precum Ela și, cu toate astea, nu le-ai spus. În Ela eu mă regăsesc, de fiecare dată când nu am putut să fac cuvintele să iasă şi să spună ce voiam să se audă şi mă gândesc că Loli a întâmpinat greutăți în a spune cuvintele legat, o vreme, pentru că nu le-a auzit cu validarea exactă de la mine.

Ela trăiește cuvintele şi deşi nu le spune, ea are un fel de a le da glas, greutate şi chiar dacă nu o auzi, ai nevoie doar de răbdare și atenție ca să o înțelegi.

Îmi place Ela, e duioasă, greu de explicat oamenilor mici şi mari. Cine nu înțelege nevoia de a nu condiționa lucrurile care contează nu poate rezona cu ea. Nu poate rezona cu cei diferiți, nici transmite mesajul cărții. Oamenii care nu vorbesc îți spun mai multe decât crezi.

Băiețelul cu aripa de fluture (autor Ioana Chicet Macoveiciuc, Ed. Didactica Publishing House) este o poveste veselă, este ceea ce şi-ar dori orice copil. Să fie de poveste – jumătate om, jumătate vietate fantastică. Povestea este minunată, pozitivă, plină de speranță, exact cum ar trebui să fie toate poveștile oamenilor diferiți, speciali. Îmi place şi mă întristează. Spun imediat de ce.

David, băiețelul cu aripă de fluture, este un copil mulțumit, fericit, are prieteni, are ceva care aduce bucurie şi răspândește prietenie. Este diferit şi înțelege lucrul acesta. Înțelege şi că sunt oameni care nu știu să râdă, cărora nu le place înghețata, care fac lucrurile diferit şi e foarte bine.

Diferenţe și vise

A fi diferit, special nu înseamnă mai puțină dragoste, ba din contra dragostea nu suferă vreo limitare, iubim și respectăm oamenii cu aripi sau fără, cu extraromozomi, pe cei care au cuvintele la ei, dar le țin bine, pe cei care vorbesc mult și rostesc la nesfârșit aceleași cuvinte.

La ultima carte, în ciuda tonului vesel, tot simt cum mă împunge realitatea, pentru că știm unde se opresc majoritatea poveștilor. Fix la pagina cu băiatul care râde de aripa băiețelului. Suntem în acel punct încă, deşi se lucrează la realitatea asta și știu că schimbarea capătă contur. Îmi doresc ca viitorul și toate poveștile să fie exact așa cum le visează cei diferiți sau cum le proiectăm noi pentru cei care încă nu pot, dar muncesc enorm pentru aceste vise.

Copacul strâmb (autor Chris Colfer, Ed. Nemi) este preferata mea. Poate pentru că e o poveste la care Loli a avut răbdare. Pentru celelalte, atunci când i le-am prezentat, nu a avut vârsta și toleranță, dispoziția potrivită. Cartea o știu de la prietena noastră din cartier Miruna, și m-a făcut curioasă. Am cumpărat-o cu prima ocazie. Recunosc că îmi plac toate poveștile prezentate, însă cartea asta are o poveste care curge. Nu te lasă zvârcolit, plâns sau mirat, te lasă liniștit, deși ochii în lacrimi ai fetiței te rup și pe tine de la primele pagini.

O fetiță pleacă din satul ei plângând, deoarece copiii râd de ea și ajunge să se oprească la copacul strâmb. Copacii, ca în toate poveștile cu a fost odată, se pare că vorbesc când au ceva de spus. Copacul strâmb ajută fetița să se liniștească și îi pune povestea lui.

Și nu e vorba numai despre iubire fără limite, despre acceptarea celorlalți ci despre percepție și încredere. Ideea este că anumite diferențe pot fi supraviețuire, iar cu încredere și voință poți accepta și înțelege lumea în care trăiești.

Poate că te crezi altfel și te simți singură, dar într-o bună zi te vei face mare și vei afla că poți găsi mulți prieteni dacă privești în depărtare(…) fiecare pădure își are propriul copac strâmb

Alte povești știţi?

 

0

Crize de furie, tantrum, plâns și jale…pe unde-i ușa?

Când a zis cineva la o conferință că există un fel de moștenire a lucrurilor, stărilor, trăirilor reprimate gen șhhhh, că ne aude lumea/ taci, vorbim acasă, nu te mai smiorcăi/ nu e frumos să urli de față cu toată lumea, eu am zis: ce prostie! Copiii nostri moșteneasc tot – gena dar și condiționările strămoșilor. Na, iaca ipoteză pentru opoziționism și cum o parte din crize, tantrumuri nu provin doar din părințeala ta, sunt și de la bunici, străbunici. În glumă și serios, da, este plauzibilă dacă faci inventarul bagajului emoțional cu care ai intrat în părințeală. Acolo iese tot din rucsac și e burdușit, tată! Și ca să nu repetăm greșelile părinților și celor dinaintea lor, citim, aplicăm și ne batem pe umăr cum ce bine ne-a ieșit, alteori uităm teoria și suntem munte de regrete și de vină, cu un copil plâns în brațe.

Loli încă nu a ajuns la tantrum, doar la capitolul crize, frici la care căutăm leac. Fata mea este foarte conectată la stările noastre, se îmbibă ca o sugativă. Un pic de neliniște la noi, la ea e de nivel taifun, nu te mai înțelegi cu ea. Lucrăm mult la emoții, le acceptăm, le vindecăm. Este greu tare de multe ori, pentru că multe rezolvări, să spunem, nu vin ușor, natural. Este nevoie de timp, de căutare personală, poate chiar ajutor specializat. Este nevoie să te uiți în tine ca să înțelegi de unde vine criza copilului. Și nu e în genul căutăm vinovatul, ci momentul când ne-am pierdut. Nu ne-am ascultat și per total – incluzând oboseală, foame, stres, schimbare rutină, prea multă noutate într-un timp scurt, te poți aștepta să faci chiar tandem la criza copilului.

Când pierdem conexiunea, noi folosim îmbrățișatul strâns și vorbim la ureche supărarea. De obicei când fata mea e stresată, obosită, la marginea furiei și crizei de acel ceva (pe care de cele mai multe ori nu îl pot numi ca factor declanșator, la ăștia mici se adună și snap-ul poate fi în genul culoarea cănii – nu e roșie, voia albastră, nu e Mickey la ora asta la tv) o aduc aproape fizic și apoi emoțional. Așa am făcut de bebeluș. În brațe plânge, urlă, lovește uneori. Nu se liniștește de tot, dar așa știe că îi accept supărarea, și o înțeleg chiar dacă nu sunt de părere că era necesar să arunce toate creioanele la gunoi.

Uneori numărăm rar până la 10, ca să ne revenim cu respirația și să auzim ce avem să ne spunem.

Alteori nu spunem nimic, doar stăm și eliberăm plâns și oboseala.

Avem și momente când nu sunt în stare să fac față la criză, ba chiar o înrăutățesc. Stăm deconectate, nervoase, plânse și reluăm când putem sau cer ajutor. Să vină tati. Să preia momentul și să facă cum crede sau cum am mai discutat.

Noi discutăm clipele grele cu Loli și nu facem neapărat scenarii, dar căutăm să ne documentăm în privința asta – abordarea, contextul, limita dacă se impune. Facem echipă, nu tabere! Copilul simte asta și deși există, fără îndoială, o împărțeală a lucrurilor pe care le face doar cu mama și doar cu tata, când vine vorba de conectare, gestionare crize, traume, aici suntem împreună.

De ajutor va fi sigur, atât pentru mame (vor avea cu cine să facă share de informații, știut fiind că mamele cred că au dreptate tot timpul:)))), cât și pentru tați, evenimentul de săptămână aceasta dedicat chiar lor – Modern Dad’s Challenges, 28 februarie, de la 18:30, la Hotel International. Tema întâlnirii este: Crizele de furie și traumele copiilor: cum le gestionam? Speakeri: Ioana Agachi, Psihoterapeut, managing partner Eu, parinte ghemotoc și Mirela Horumba, psihologul parintilor, cu certificare internationala in metoda Feuerstein Instrumental Enrichment si psihoterapeut cu drept de libera practica acreditat de Colegiul  Psihologilor din Romania www.mirelahorumba.ro). 

Participarea la eveniment este gratuită și necesită înscrierea în prealabil pe site-ul evenimentului – http://events.moderndads.ro/#inregistrare/. Mai sunt câteva zile, deci nu stați.

Se anunță un eveniment plin de informații utile. Va fi o parte practică, un studiu de caz pe cele mai comune 6 crize de furie pe care le întâmpină părinții la cei mici, sub îndrumarea psihoterapeutului Ioana Agachi. “Ca proaspăt părinte trecem prin diferite situații de criză. Uneori, pare că suntem într-o criză perpetuă, care nu se mai termină. Suntem constant provocați la a ne adapta și a le face cumva față. Pregătirea pentru ele joacă un rol important, de aceea haideți să trecem împreună prin cele mai des întâlnite crize”.

Crizele de furie, traumele copiilor pentru mulți sunt greu de gestionat, ne ajutăm citind cărți de parenting, făcând terapie, ascultând sfatul specialiștilor. Reușim să dobândim niște instrumente pe care să le folosim la nevoie, însă ideea este – nimeni nu are soluția fix pe situația ta, dar nu strică să cunoști experiențe, să te pregătești folosindu-te de ceea ce se știe, s-a studiat deja.

Copilul învăță de la părinte.  Da, nu vom fi perfecți pentru că avem background-ul nostru pe care îl vindecăm și copilul are nevoie să știe și asta.

Eu îmi doresc să îi inspir încrederea că poate să se crizeze, că pot să îi validez emoțiile, că avem nevoie de limite adecvate (nu absurde) ca să nu ajungem la unele furii, supărări și că nu va pierde niciun gram din dragostea mea pe parcurs.

Nu uitați de înregistrare. Soțul meu și-a dat întâlnire cu câțiva tați prieteni. Măriți gașca?

 

7

Interviu cu un psiholog – despre terapie, temeri, gânduri terapeutice

Ce înseamnă terapie? Cum/cât va ajuta terapia pe copilul meu să se dezvolte? Terapia înseamna o problemă de moment sau care va trebui consiliată tot timpul? Sunt întrebări care ți le pui atunci când simți că nu îți poți ajuta copilul să evolueze. Te umple de spaime, neliniști, te dărâmă, te deprima, te face să te îndoiești de calitatea ta ca părinte, ca om.

Însă oricât de greu îți este și oricâtă spaimă ai adunat, trebuie să faci ceva pentru copilul tău. Te documentezi, te sfătuiești cu partenerul, cu un medic specialist, aduni informații, le triezi, tragi linie și decizi.

Când faci asta?

Decizia de a te adresa unui specialist apare atunci când ceea ce faci nu mai funcționează, recunoști că ești depășit de situație și ai nevoie de ajutor. Nu este ceva despre care să nu vorbești, nu ești un părinte rău, nicidecum, dacă ajungi în situația de a nu avea resursele specifice. Nu este nevoie să te temi, știm cu toții cât de repede se arată cu degetul, se pune etichetă.

Terapia ajută, apelând la terapie este ceea ce te face un părinte responsabil, care își ajută copilul să-și atingă potențialul său, cu ajutorul unui specialist. Când este vorba de vârste mici, modelabile, recuperabile, este imperios să iei în calcul necesitatea unei evaluări corecte (nu te lua după sfaturile din străbuni- e leneș, dom’le, așa cum am fost și eu la vârstă asta, așa mi-a zis maică-mea, va învăța până la urmă; este încăpățânat ca taică-su, va repeta corect, Einstein a vorbit la 4 ani, bunicul tău nu a  vorbit corect până la școală etc; sunt exemple toxice și te frustrează și mai tare).

Eu mă bucur că trăim în vremurile în care a urma o terapia nu e ceva rușinos, se face, dă rezultate, sunt specialiști destui și părinții au surse multiple de informare care să le faciliteze decizia de a lucra cu copilul, exact când are nevoie, cum are nevoie, exact când poate fi ușor de recuperat. Astfel, timpul nu trece în defavoarea lui.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi duce copilul la terapie. Când am decis să evaluez copilul? M-am gândit și început documentarea de când avea 7-8 luni, deși feedback-ul nu a fost pozitiv în familie (bunicii). La 1 an și 3 luni am fost prima dată la psiholog. Atunci era prea devreme, am revenit, după 5 luni, când am terminat cu operația de strabism, cu controalele pentru celelalte lucruri care ne îngrijorau: greutate mică, alergii, mers întârziat. Aveam niște răspunsuri, lucram la soluții și mă simțeam depășită pe partea cum să ajut copilul să lucreze, așa cum are nevoie, luând în calcul întreg ansamblul de dificultăți.

Loli face terapie, kinetoterapie și terapie ocupațională. Intenția interviului de mai jos nu este de a pune accent pe beneficiile terapiei (oricare ar fi ea), ci de a veni în sprijinul părinților care urmează să meargă cu copilul la terapie, se gândesc că ar fi nevoie să fie evaluat de către un specialist, au temeri, întrebări așa cum am avut și eu. Sunt întrebări provenite din experiența mea de mamă, cu copil de 2 ani și 8 luni, care merge la terapie de un an, de două ori pe săptămână. 

Pentru noi terapia a fost benefică, este în continuare, a ajutat-o și m-a ajutat și pe mine ca părinte. M-am putut organiza mai bine în a selecta spațiu, timp, activități, jocuri, jucării, obiecte care ne permiteau exersarea nevoilor ei cognitive și fizice.

Terapie – evaluare, beneficii, relaţia cu terapeutul

Adina Dumitrescu, psiholog în cadrul centrului KinetoBebe, unde merge Loli, a avut bunăvoința să răspundă la întrebări. Sper ca prin acest interviu să găsiți răspuns și la întrebările voastre.

  1. Care sunt semnele ce ar trebui să ne indice necesitatea unei evaluari psihologice?

În general medicul pediatru care urmăreşte evoluția copilului, semnalează necesitatea unei evaluări psihologice. Semne care pot indica această necesitate sunt: nu gângureşte, nu reacționează la stimuli (sunete, lumină, voci familiare), din punct de vedere motor nu face anumite lucruri ce corespund intervalului de vârstă la care se află (nu stă în şezut, nu merge de-a buşilea, nu apucă obiecte etc). Alte semne care pot să apară după vârsta de 1an și 6 luni aproximativ: nu manifestă receptivitate la mediu (nu reacționează când este strigat, nu are joc adecvat, nu încearcă să spună nimic, nu indică obiecte, acțiuni, dorințe, pare absent etc).

Am enumerat aceste semne doar ca exemple dar nu înseamnă că dacă un copil nu face ceva dintre acestea, are o problemă. Cum am spus şi mai sus, medicul pediatru este primul specialist care intră în contact cu copilul iar punctul lui de vedere este foarte relevant.

  1. Care este ordinea evaluarilor până se ajunge la terapie? Medic pediatru, neuropsiholog, psiholog?

În funcție de situație şi de debutul problemei cu care se confruntă copilul avem: Neonatolog (dacă există tulburări congenitale, traumatisme la nastere, sindroame etc), medicul pediatru, neurolog/neuropsihiatru, alți specialişti dupa caz (ortoped, endocrinolog, ORL-ist, oftalmolog etc). Abia apoi ajunge la psiholog unde se face o evaluare a nivelului de dezvoltare neuro-motor şi coroborat cu diagnosticul medical (dacă există) şi recomandarile medicilor specialişti, se elaboreaza planul de terapie.

Sunt şi situații când copilul ajunge întâi la psiholog. Dacă acesta consideră că este necesară şi opinia unui specialist, îl îndrumă, după caz.

  1. Cum reacționează părinții când li se spune că, în urma evaluării, copilul lor are nevoie de terapie?

Nu există o reacție universală. Fiecare situație este unică. Dar îmi amintesc despre părinți foarte conştienți despre problema existentă şi dispuşi să susțină demersul terapeutic precum şi recomandările specialistului. Totodată am întâlnit şi părinți care încercau să mă convingă că nu este nicio problemă (copilul n-a mâncat, acasă nu face așa etc), un fel de negare. Am întâlnit şi părinți furioşi, debusolați, care se învinovățeau. Este greu să fac categorii. Cred că atunci când avem de-a face cu o situație traumatizantă (cum poate fi conştientizarea unei probleme de dezvoltare a micuțului), când suferim un şoc, se activează instictul „fight-freeze-run”. S-ar putea ca reacțiile să aibă legatură cu acest reflex. În orice situație s-ar afla părintele, încerc să îi fiu aproape şi empatizez cu el, neuitând evident să ofer recomandările cele mai potrivite pentru copilul său şi pentru familie până la urmă. Dar şi nevoile părinților sunt foarte importante şi încerc cât pot să găsesc un echilibru între acestea.

  1. Care este rolul părinților din momentul în care copilul urmează o terapie specifică nevoilor lui? Este nevoie și de consilierea lor?

Practic odată cu începerea terapiei copilului începe şi consilierea părintelui, în sensul informării acestuia despre ce are de făcut, de ştiut. Dacă însă observ că părintele are nevoie de suport direct, îl îndrum către psihoterapie individuală.

În terapie, îmi place să cred că, părintele este partener şi că familia, copilul, terapeutul formează un triunghi terapeutic, central fiind aşezate nevoile copilului. De multe ori participă şi părinții la terapie pentru a putea prelua şi duce acasă parte din activități şi din abordare ( în terapia ocupațională cel mai frecvent).

  1. Câți părinți vin deschiși să accepte sfaturile psihologului?

Cred că primul indiciu că sunt deschişi să accepte sfatul psihologului este tocmai prima întâlnire cu psihologul (este o acțiune voluntară, asumată). Deci aş răspunde, toți vin deschişi pentru aceasta, însă se poate să nu fie conştienți de nevoia lor de prima dată. Şi atunci, eu ca terapeut încerc să fiu lângă el, să devin aliatul lui în rezolvarea nevoilor lui ca părinte (să îşi spună problemele, să plângă, să pună întrebări, să îşi manifeste furia, să accepte problema, să fie responsabilizat, să afle informații, să învețe ce să facă pentru copilul lui din acest punct de vedere). După ce îndeplinesc nevoile, dacă există chimia necesară, se creează alianța terapeutică. Atunci practic, părintele este deschis şi dispus, disponibil.

  1. Părinții au așteptări nerealiste în legătură cu terapia. Consideră că sunt de-ajuns câteva sedințe, sau că nu este nevoie de implicare și din partea lor, în sensul că nu lucrează și acasa cu copilul. Când/cum apar rezultatele?

Rezultatele noi le numim progrese, ele apar când sunt îndeplinite mai multe cerințe. În primul rând conştientizăm că fiecare individ are un potențial de dezvoltare (pe care nu îl putem previziona), apoi dacă există o tulburare, sindrom, este nevoie să ştim specificul şi limitele impuse de acesta (nu obligatoriu), importantă este frecvența terapiei (şi respectarea pe cât posibil a acesteia), respectarea recomandărilor pentru acasă, respectarea recomandărilor medicale (dacă există tratamente, dieta etc). Eu lucrez stabilind nişte obiective. Îndeplinirea acestora reprezintă un proces de echipă, acel triunghi terapeutic. Plecând de la ideea că o sinapsă se creeaza după 27 de repetări a comportamnetului respectiv, vă mărturisesc faptul că este foarte greu să apreciez terapia cu unitate de măsură timp. Sunt situații când terapia are o finalitate, sunt situații când terapia este terapie de suport şi practic însoțeşte copilul ani de zile. Fiecare caz e unic.

  1. Întreg procesul terapeutic nu este o cursă cu finish prestabilit. Asta nu înseamna că nu există obiective care trebuie atinse. Fiecare pas contează, fiecare pas conduce spre altul. Când înțeleg părinții asta? Acceptă, de fapt?

Din experiență am observat că părinții încep să accepte şi să înțeleagă terapia, după primul/primele progrese, schimbări pozitive. Şi este de înteles, până la urmă, de abia atunci părerile şi acțiunile terapeutului se concretizează. Cred că de fapt atunci se creează triunghiul terapeutic.

  1. Care este experiența dumneavoastră pe diverse afecțiuni, sindroame?

Având la bază specializare în psihopedagogie şi ulterior aprofundare de studii în terapie cognitiv-comportamentală şi actualmente în psihoterapie integrativă pentru copii, am o paletă vastă de cazuri: de la tulburări de vorbire (dislalii, bâlbâiala), paralizii cerebrale, tetrapareza spastică, tulburări metabolice, întârziere globală în dezvoltare, sindrom Down, tulburări pervazive de dezvoltare, deficiențe asociate prematuritatii sau altor diagnostice clinice, hipo/hipertiroidism, nestimulare sau hiperstimulare etc.

  1. Cât durează acomodarea cu terapeutul? Este în beneficiul copilului consilierea, cu mai mulți terapeuți, în același timp?

Timpul de acomodare este relativ, dar din câte observ după 10-12 şedințe începe să apară obişnuința şi se instalează rutina. În funcție de terapie sau de specificul nevoii copilului se poate decide să se lucreze fie cu acelaşi terapeut, fie cu terapeuti diferiti. Eu încurajez diversitatea (mi se pare că fiecare terapeut poate să își pună amprenta pozitiv asupra copilul dar evident trebuie planificat şi asumat), sunt situații când e mai benefic lucrul cu un singur terapeut ( anxietate de separare, rezistența scăzuta la schimbare, traume, divortul parintilor, abandon etc). De cele mai multe ori părinții sunt reticienți la schimbări, copiii adaptându-se mai uşor.

  1. Când se încearcă o nouă schemă de terapie? Care sunt factorii de decizie?

După ce obiectivele terapeutice au fost atinse se discută un nou plan de terapie care evident este o continuare a celui precedent. Procesele psihice sunt în interelatie şi interdependența, prin urmare este firesc să fie așa. Se poate schimba efectiv forma terapiei și se poate încerca altceva. Sunt situatii particulare și deciziile de asemenea. Important este să primeze interesul copilului.

  1. Câteva gânduri pentru părinți de la un părinte psiholog

Ca psiholog le doresc multă sănătate şi putere să treacă peste orice obstacol întâlnesc, cu oameni profesionişti alături (slavă Domnului că avem).

Parenting

Din postura de părinte le doresc ce îmi doresc şi mie în relația cu copilul meu: echilibru, conectare, putere, maturitate, iubire şi mai mult, le trimit un poem care mie îmi face placere să îl recitesc de câte ori am ocazia:

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: „Vorbeşte-ne despre Copii”.
Şi el glăsui.
„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Khalil Gibran-Profetul

0

Acasă cu copilul

Știu că majoritatea își doresc sau le este dor de perioada când stăteau cu copilul tot timpul. Sunt momente dragi, chiar dacă uneori sunt copleșitoare, simți din plin cum se adeverește faptul că cea mai mare realizare a ta este copilul, de fapt, creșterea lui.
Fie că alegi un an sau doi sau trei (la început nu ai idee, perioada se schimbă pe parcurs) sau mai mulți ani de concediu, timpul petrecut împreună este important atât pentru părinte cât și pentru copil. Mama sau unul dintre părinți, sau ambii, se remodelează fizic și psihic după cele 9 luni sau mai puțin de așteptare, copilul alături de părinți se adaptează sigur și în siguranță, crește, învață, înfruntă lumea și ce e în ea. Pe lângă refacere, e și un fel de upgrade ca om, femeie, bărbat, soție, soț, copil mare ai unor părinți (deveniți bunici).

Concediul pentru creșterea copilului

Revenind la dor, după perioada de stat cu copilul, vrei și nu vrei să te desprinzi. Îți dorești dorul așa cum dorești eliberarea. Să ai un program, poate de serviciu, oricare ar fi el, să pleci și să revii la viața de părinte a unui copil. Ai nevoie de asta.

La mine nu a fost doar 2 ani. Al treilea an cu Loli era necesar. Poate vor fi mai mulți, nu știu. Pe ea, anul în plus cu mine, a ajutat-o mult, pe mine m-a ajutat și m-a sleit, în același timp. Știu beneficiile și sacrificiile făcute, le-am dorit, nu puteam accepta altă opțiune.

Timpul de creștere a copilului însumează niște ore care pot egala un serviciu tare solicitant. Un serviciu personal, plin de joacă, de oboseală, de stres, de stări de exaltare și de depresie, cu multe situații, momente noi, până și cu deadline-uri.

N-am crezut că o să fac față. Când mai aveam câteva săptămâni și urma să nasc făceam cursuri. Voiam acțiune. Am intrat în capcana – ai să stai acasa cu copilul, să vezi ce o să îți lipsească toate, ai să devii femeia care vorbește doar despre un singur lucru, ai să fredonezi doar cântece de leagăn, ai să ieși rar, ai să bla bla. Și ce dacă, so what, vezi-ți de treabă. Sunt același om, prieten, ceva mai ocupată. Nu am devenit ciumată doar pentru că am devenit părinte. Să nu spuneți  treaba cu „ai să” unei viitoare mămici, unor viitori părinți, pentru că aveți de la mine cele mai nașpa gânduri. E bine să prezinți o realitate personală, nu una auzită și îndepărtată de adevăr. Și ce dacă simți nevoia să vorbești despre copil, este normal, acum ai alte preocupari decât cele de dinainte, viața nu a devenit lipsită de acțiune și e la fel de palpitantă ca a celor fără copii. Din cauza unor astfel de gânduri induse simțeam că trebuie să îmi ocup mintea și cu altceva decât sarcină, copil ce urmează să se nască. Urmam cursuri, îmi făceam planuri de cum am să fac multe și tot ceea ce nu am făcut până atunci, pentru că eu (voiam să demonstrez/demontez teoria) voi avea timp, spațiu, inspirație. Timp nu am avut, nici spațiu, inspirația mi-a venit, și dacă aș fi putut să o înmagazinez pentru mai târziu, cu siguranță aș fi făcut-o.

Timpul cu copilul

Ei bine, timpul meu acasă cu copilul s-a prelungit. Sunt printre părinții fericiți după unii, după alții nu. Sunt fericită, mulțumită oricum. Am și acele momente când nemulțumirea mi se cuibarește în suflet și acceptarea nu vine, nicicum, pentru lucrurile care merg așa cum merg. Cu toate astea, de fapt, am realizat multe cu mine și pentru copilul meu.  Nu e cum mi-am imaginat, însă este acolo unde nu vedeam nici dacă m-aș fi teleportat.

Aud des ce norocoasă sunt că pot să mă bucur de fiecare moment cu fiica mea, cum plâng mult și sfâșietor copiii altora atunci când rămân la grădiniță. N-ar trebui să delimităm norocoșii (ca mine) și mai puțin norocoșii (ca voi). Nu poți să știi niciodată dacă presupunerea ta legată de statul meu acasa este corectă. Eu sunt norocoasă în felul meu, cu copilul meu, care are nevoie acum de mine. Voi sunteți la fel de norocoși, numai că unele nevoi sunt diferite, necesita timp, terapie, prezența unui părinte tot timpul.
Dacă gestionăm corect astfel de situații (în timp, doar învățăm pe parcurs), ajungem să renunțăm la categorisirea de mai sus. Și vedem adevărul, copiii sunt diferiți, achiziționează diferit și în ritmul lor. Fiecare părinte trebuie să se asigure că își concentrează resursele astfel încât copilul său își atinge potențialul său, conform vârstei, stării de sănătate mentală și fizică. Asta fac eu, mă asigur acum, pentru mai târziu, că fata mea va avea abilitățile neceare pentru a se descurca între copii, între oameni, într-un oraș, în lume. Nu fac referire la altceva căci aici printre noi e jungla, nu în natură.

Timp de calitate

Nu contează timpul (contează, evident) petrecut cu copilul, în sensul de cantitate. Calitatea lui contează enorm, degeaba te bucuri de lipsa unui serviciu sau de orice te ținea ocupat înainte de copil, dacă nu ești prezent cu el, la nevoile lui. Atunci când sunt la mijloc nevoi specifice, evoluția lui și a ta ca părinte este în mâinile tale. Depinde de tine să deții controlul calității vieții copilului și al tău ca părinte.
Acasă cu copilul, concediul prelungit, poate fi o soluție bună atunci când ai nevoie, de timp și resurse, să lucrezi, să te joci, să exersezi cu copilul tău abilității, deprinderi, să îl pregătești suplimentar pentru viață. În final, te pregătești pe tine pentru toate grijile, temerile legate de etapele lui de creștere. 

credit photo unsplash.com