0

Vacanţele mele – Vocea ta, TDM

Vacanța – așa o mai așteptam, precum însetatul în deșert apa din oază. Când începea școala în septembrie, după primele săptămâni de la revederea cu colegii, prietenii de la școală, istorisit peripețiile vacanței, mă apucă subit dorul de ea. Începeau temele, deja treaba era serioasă, nu mai era vreme de stat la joacă. Și numărăm zilele până la Crăciun. Era o vacanță scurtă atunci, de cum trecea anul, parcă se micșora timpul până la cea mare.

Îmi dau seama, după iureșul din părculețul din fața blocului, cât de așteptată a fost vacanța de acum.

Planurile mele de vacanță sunt făcute. Iată aici, la Totul despre mame, ce mi-am propus. Vorba aia cu să nu îți faci planuri …, nu este adevărată, în totalitate. Aș putea spune expirată, din momentul când devii părinte. 🙂

Voi ce planuri aveți?

 

0

Ce (mai) faci? Bine! – TDM

Dacă mă întrebi ce fac, răspund repede: Bine! Poate reflecta starea exactă sau să fie departe de adevăr.

Dacă mă întrebi de mândra mea, voi spune la fel. Uneori, nu simt nevoia să o iau de la începuturi, de când a apărut, cât a fost de mică, cum și acum este tot printre cei mici, mănâncă, nu mănâncă și alte din astea. 

Dacă ți se pare că acest bine te invită la conversație lungă și mă întrebi de ce e așa, voi spune: Așa e ea! Pentru că iar aș începe cu am făcut asta și acum asta. Nu mai am chef de tocat cauze, idei, păreri.

Bine e un cuvânt care niciodată nu va avea sensul strict de stare de bine atunci când pui întrebarea: Ce (mai) faci?

Este un automatism, suntem setați/ blocați să răspundem așa. E ca un fel de scăpare, ce urmează next să mă întrebe, apoi îmi văd de drum. De cele mai multe ori 🙂

Mai departe este aici, la Vocea ta(mea), TDM.

Voi ce mai faceți?

Image
0

Sunt mamă, sunt pe val – VoceaTDM

Când ești mamă, ești tot timpul pe val. Rămâne de văzut unde e valul…

Când lucrurile se așază, pe moment, nu știu cum se face că se destramă haotic, din nou.

Când crezi că nu vei (mai) răscoli universul iar o iei de la capăt.

Când crezi că primești doar înțelegere, că nu ai nevoie de mai mult, iar primești judecată.

Când crezi că nu mai ai nimic de adăugat, adaugă altcineva pentru tine.

Când nu mai știi de unde să apuci, te prinde cărarea din urmă.

Cum faci doi pași la stânga, dreapta se termină și mergi vrând-nevrând pe diagonală.

Când vrei să te oprești, ai turma după tine și iar mergi.

Când ai timp să stai, nu ai stare.

Când orice nimic te împiedică, atunci nu cazi. Și când stai bine, simți că te scurgi.

Când ești jos de tot, fărâme, două ici, două colo, simți, dintr-o dată, cum se adună, te adună, ca-ntru-un făraș puterea.

Când clocotești de mânie, te apucă din senin râsul.

Când nu mai știi, ai secat de idei, te ia inspirația.

La mine așa este! Life is a roller coster. Cine a zis asta a intuit bine. Puteam și eu spune exact așa și să rămână în istorie. Dar nu am fost pe fază de la început. 😊

 

Daaa. Cine este de di(vină)? Continui aici, la TDM

20150401_084943

0

Primăvara se numără prietenele din parc – Vocea TDM

A venit vremea bună și cum trebuie să stau cu Loli mai mult pe afară, fac inventarul prietenelor din parc.

Să știe Loli cu cine ne întâlnim, să asocieze nume cu figuri.  Dar înainte de asta să vă mărturisesc ce spune una dintre ele despre mine, cu cuvintele mele, pe ale ei nu mi le amintesc exact, dar mesajul este acelasi: ”Așa ești tu, faci cum faci, că vorbești și în stânga și în dreapta de zici că te cunoști de-o viată cu toți părinții din parc, de pe la adunări cu părinți, bunici etc.”

Acum, ce să zic? Eu nu plec de acasă cu gândul că am să mă conversez cu tot parcul și cu toate vecinele. Ba din contră, vreau să tac, să mă uit aiurea, să rod un măr, să raspund doar la solicitările Lolitei și să mă bucur că, în sfârșit, apreciază căruțul și nu sunt copac ornat cu mândră, broscuță, rucsac, servețele în buzunar, covrigei, sirenă, servețelul pe care l-a luat din casă și mi l-a dat la păstrare și nu care cumva să îl rătăcesc că îl vrea înapoi.

Le numesc prietene, nu amice și nici cunoștințe

Bun. Revenind la fete. Toate mi-s dragi și sunt supersimpatice.

Se (re)cunosc ele, restul este pe TDM, la Vocea ta.

0

Atunci când ai timp să cugeţi- Vocea TDM

Când ai timp să cugeți…

Așa aș vrea sa fiu doar cu mine uneori! Mi-e dor de mine și simt nevoia să stau cu mine, în mine. Să obsedez gânduri, amintiri, să stivuiesc sentimente și să ajung să fac ordine în emoții. Și, după asta, ca după o curățenie generală în casă, să contemplu, să stau. Să nu fac nimic, să am mintea goală, să stau confortabil la TV și să privesc la un documentar, film, muzică, nu contează. Să treacă timpul și să îmi fie lene, să zac în nesimțire și să fie așa bine.

E complicat să fii mulțumit tot timpul

Dar cum să reușesc oare? Nu, nu mă plâng. După fiecare zi îmi doresc asta. Așa cum îmi doresc momentele acelea de părinte liniștit, nestresat, bucuros că totul merge bine, se leagă toate, că viața e așa simplă și mulțumitoare. Numai eu par oarbă la partea asta. Dom’le e complicat să fii mulțumit tot timpul. Da, și să nu sară nimeni cu vorba tradițională cu ”luat totul” că mă uit urât.

Nu e chiar așa rău cum sună. Sunt și cugetări pozitive, mai departe la Vocea Ta (mea) de pe Totul despre mame.

Și la final, tocmai ce ziceam de păzit mândra… nu fac singură garda, ci cu Mickey. Nu se poate fără de el, nu o ia somnul 🙂

WP_20160222_17_03_28_Pro

2

De părinţeală – Vocea Ta, TDM

Cât de greșit am privit treaba asta de părințeală

Mi-am dat seama cât de greșit am privit treaba asta de părințeală înainte de a o avea pe Loli.

Cum credeam că este așa și așa, altfel sau pe aproape de cum nu au făcut-o ai mei, față de cea a părinții prietenilor sau cunoscuți. Adică în mare parte, să nu exagerez. Cum am aplicat nu știu ce metodă de condiționare a disciplinei cât am lucrat în învățământ, cu și fără rezultate. Daaaa, tz-tz-tz, fac acum precum babele. Nu am îmbătrânit degeaba.

Copilul meu îmi dă ocazia să mă surprind

La reacții, la idei, vorbe, atitudine, tot tacâmul. Să mă surprind plăcut și să zâmbesc că putem să facem lucruri fără nervi și țipete. Dar este și cealaltă parte a surprizei, adică nu sunt mândră de mine tot timpul. Îmi place când fiica mea parcă îmi dă dreptate la ceea ce propovăduiam eu pentru ai mei, demult, despre cum să nu mă cicălească cu una, cu alta, cum să nu personalizeze tot și să se simtă lezați de nu mai știu eu ce și să vadă dincolo de ei, să mă vadă pe mine, cum (exact așa) să așezi cuvintele în propoziție ca să nu iasă vorba ca la o judecată supremă mereu.

Copilul oricât de mult sau de puțin cunoaște semantica, te cunoaște după ochi, după gesturi, după cum nu te uiți la el când are nevoie. Nu e greșit să recunoști copilului că ai luat o decizie pripită, cum prostiile sunt de fapt demonstrații de minte creativă. Îmi place că îmi dă siguranță, mă asigură prin mângâierile ei, prin veselia ei că nu sunt în competiție cu nimeni, mame de prin parc, prietene, colegi de serviciu sau vecini, cu noi înșine, cu ea.

Îmi dau seama că uneori fac exact ca ai mei, încep să spumeg că nu am practicat propria-mi ideologie (mult spus, nu am acum alt cuvânt), m-am lăsat pradă momentului, în consecință am zis exact ce nu-mi plăcea mie să aud.

Nu știu, adică teoria o avem, cursuri urmăm, cum gestionează toate mamele momentele dificile din fiecare zi, eu uneori cu tot cu teorie, nu reușesc. Pur și simplu. Simt că mă transform, simt cum crește furia pe mine și cu tot aerul tras în piept mă supăr, zic tare sau în surdină lucruri care nu aș fi vrut să le spun, pe care atunci le gândesc, le simt.

Mă simt îndreptățită pentru 30 de secunde, cred că e corect, ca după acele secunde, plus moaca Lolitei care râde  (probabil crede că fac vreun joc de roluri, vreo scenetă maimuțărită de-a noastră, mamă cu triplă personalitate ce sunt😊), îmi dau seama ce aiurea a sunat, cât de simplu era să mai iau o gură de aer și să iau lucrurile jolly și fără emoții inutile. E al naibii de greu uneori.

Cine reușește tot timpul? Nimeni, probabil…

De fapt, arătați-mi-o/mi-l dacă există. Vreau ca Toma necredinciosul să cred. Bine, și la ce mi-ar folosi? Tot la mine este problema (să zicem generic așa). E greu să fii de gardă, să faci totul după cartea de parenting, să nu se lase cu supărări, să îți ții firea astfel încât să nu simți că o iei razna, să nu cazi pradă condiționării. Sunt pe baricade oricum.

Parentingul este ca un teren de joacă, nu câmp de bătalie cu copiii. Poate bătălii de sentimente cu tratate de iubire necondiționată.

Șiii… cum în meseria asta de părinte e loc întotdeauna de perfecționare, abia aștept  întâlnirea cu dr. Laura Markham, detalii Totul despre mame

 

Image
0

Cu cine lăsăm copiii? – TDM

Pe mâna cui ne lăsăm copiii

IMG-20151018-WA0045

Părinții nostri, bunicii copiilor noștri, sunt de neînlocuit. Da, cu toate sfaturile lor, unele binevenite, altele de care nu ai nevoie, cu micile lor tabieturi, obiceiuri, lucruri care te scot din minți și juri că data viitoare nu îi mai chemi să te ajute.

Cu toate, astea sunt minunați. Scriu asta după ce m-am ciondănit cu tata, la telefon (ne înțelegem bine, e our thing să nu fim de acord cu anumite lucruri), iar soacră-mea a plecat de la noi.

Să o luăm de la începuturi

Toate momentele de care ne plângem sau ne amintim cu plăcere, sau le trăim în prezent cu tot tacâmul de griji, bucurii, stări de furie, de fericire, lor li se datorează. Asta e realitatea.  E ca la matematică. Dacă mama și tata nu erau, eu bântuiam, mă învârteam  în neant, alături de fiica mea și n-am fi avut habar una de alta (așa îmi imaginez). La fel și cu soțul meu.

Și oricât de tare nu aș fi de acord cu vreo unul  dintre ei, tot nu aș schimba nimic. Asta dacă ar fi să călătoresc, în timp. Sunt buni așa cum sunt, și ne-am făcut mari cu tot parentingul lor care nu e din cărți. Da, stiu, am o revelație, nu glumă. Despre ce vorbesc aici știe oricine. Probabil, o dată cu vârsta, m-am desteptat eu. În fine, să nu pierd ideea. După jucatul în parc cu Loli și privit stânga-dreapta am ajuns la concluzia că cea mai bună bonă pentru copilul tău esti tu. Cum nu se poate (serviciu, carieră, bani de mâncare, înțelegeți unde bat) opțiunile sunt după disponibilitatea bunicilor sau a altor persoane apropiate sau străine familiei.

Cu cine lăsăm copiii? Grea întrebare și decizie. Cum văd eu lucrurile (sau mai bine zis încă nu le văd), am scris la Vocea Ta, Totul despre mame.

0

Momente cu fiica mea -TDM

 Momente cu fiica mea, câteva, dragi mie…de fapt toate sunt, dar astea sunt top of the list:

Când doarme și visează.

Atunci când zâmbește în somn este ca la spectacol. Este așa funny. De fapt, începe așa: respiră rapid, parcă  supărată, după care începe cu un zâmbet scurt, urmează unul la fel, apoi zâmbește larg și menține zâmbetul…și se întoarce cu spatele. Eu și soțul meu vânăm momentele astea. Sunt ca o gură cu ceva licoare care te îmbată instant. Râzi cu mâna la gură, să nu o trezești, și ori pleci la treburi casnice fericit, ori adormi liniștit. Toate greutățile zilei ce a trecut sau se prefigurează sunt dispărute. Cu un zâmbet nu se face primăvară, clar, se face liniște în tine și simți cum prinzi puteri. Să fii m-a-m-i și nu te pierzi în mămicia aceea care te împovărează din când în când.

Când ne jucăm cu forme, cuburi, și nu se potrivesc din prima.

Se încruntă, deschide gurița, scoate limba, nu iese, pac o aruncă cât colo. Și râde. Mă ia de deget și hai. Dacă reușește aplaudă. Om mic ce e ea, îți vine să o mănânci. Câte conexiuni în capul lor, dacă ar fi vizibile ar fi ca un ghem mare roșu.

Când doarme pe mine.

Sunt patul ideal, se pare. Ce saltea, ce protecție specială non alergică pentru bebei, pafff. Mama, da. Mai sunt și pe post de leagăn, copac și scaun, și mai găsește ea ceva în care să mă transpun. Multitasking scrie pe mine. Îmi aduce aminte de un interviu pentru un job de acum cativa ani. Răspunsul de atunci era minciună pe lângă ce pot face acum.

Când vine tatăl ei acasă.

Sunt ca și cum n-aș fi. Ce eram mai sus, nu mai sunt. Este momentul la care sunt spectator. And show must go on cu baia, nani, țiți, și skillsurile mele intră din nou in grațiile prințesei.

Când stăm la masă.

Este momentul când nu îi este foame, tot timmpul! Dacă îmi mai povestește careva despre cum nu mănâncă copilul, îi arăt eu lui. Fără violentă, evident, îi arăt că se înșeală. Mănâncă și mândră mea, dar cu  gura altuia, parcă.

Când face măi -măi (mângâie) e ceva fleoșc-fleoșc, un pic pălmuit, după care te zoiește cu pupici.

Lucrăm la mișcările line, fără grabă. Soțul meu spune că îmi seamănă. Eu sunt apucata familiei și, evident, Loli a moștenit această calitate…de a nu fi foarte duioasă când mângâie. Mai nou iubește toate jucăriile, le strânge la piept și apleacă capul. De la cine știe oare îmbrățișarea asta dulce?

și mai sunt…le găsiți la Vocea Ta, în stil caracteristic, la Totul despre mame.

Image
0

Conectare fără fir- TDM

Conectarea mamă – copil…. în curs de învățare

WP_20151008_10_21_02_Pro

Nu fac introducere. Este același bla bla (real și universal) despre suișurile și coborâșurile dintre părinți și copii. Și oricum problemele tuturor nu se pot raporta la o anume situație dată, clară, exactă, se poate aprecia, în schimb, o soluție.
Eu și Loli, fiica mea, avem momente în care ea continua să mă iubească necondiționat (cu toate că o chinui să îi eliberez nările de mucii ăia vâscoși (bleah, cine i-a inventat, să îi ia înapoi) și eu, mama, care mai are un pic și rupe ușa, parcă ar condiționa pe ici pe colo.Da. Sunt sinceră. Nu mă judecați aspru!

După ce mormăi în bucătărie vorbele cele mai urâte la adresa universului și a lucrurilor care mi se întâmplă (doar mie, după părerea mea, neadevărat de altfel, dar știți vorba aceea care sună aproximativ așa: întotdeauna treburile mele sunt mai altceva ca ale altora și mai importante) mă întorc la mândra mea și ne reconectăm.

Cum facem asta? Câteva exemple care îmi vin acum…

1. Loli are obiceiul de a se plimba pe după fotolii și de a arunca acolo jucării. O las de fiecare dată, numai că o apucă sportul ăsta în timpul mesei și nu e chip să o îndupleci să renunțe. Și ca să nu pierdem apetitul, o părăsește repede tot timpul, și după ce ne-am pierdut amândouă răbdarea cu reașezatul la masă, facem pace. Aruncăm tot, zâmbim și aplaudăm toate zdrong și zdrangurile fără să amintim (cumva) că ne vom întoarce la masă. Durează, uneori, nu ne întoarcem deloc la lingură, în schimb ne calmăm, ne iubim mai cu foc. La noi mâncatul e cel mai mare stres așa că reguli la masă nu există, pe principiul că orice lingură înghițită e necesară indiferent că folosim televizorul, joaca, cântatul sau mai știu ce giumbușlucuri. Este haos, însă acum contează gramele, nu regulile. Există  totuși  o rutină, deci nu e chiar asa dezastru.

2. Un alt moment al nostru este cel cu Alunelu’.  Știți cântecul. Dacă la început am hâmâit vreo nșpe cântece fără vreun efect de liniștire, de calmare, la început, coșmaruri (cine a furat tiți?) Alunelu’ ne-a salvat. Îl cântăm lent, spre hmmm, urmează apoi ori nani, ori un zâmbet larg.

Exemplele continuă, le găsiți la Totul despre mame, Vocea ta ( mea:)))

Aaa, încă ceva, despre conectare și modalitățile de abordare a relației părinte-copil, puteți afla multe și foarte pe larg de la dr. Laura Markham, în cadrul celor 4 conferințe organizate de Totul despre mame, în perioada 14-15 noiembrie 2014. Detalii, înscriere, aici.

Dacă vreți să mergeți în grup, trageți un ochi pe blogul Cristinei, FUN Parenting, veți avea o surpriză plăcută.

0

Vocea ta: Ce-ar fi fost dacă…? la Totul despre mame

 

“Ce-ar fi fost dacă?”, întrebarea din sufletul fiecărei mame

Zilele trecute am primit un mail. Nu povestesc despre conţinut. Din una în alta, pornind de la likurile din mail, ajung la imagini, foto documentare ale unor nașteri, avorturi, bebeluşi operaţi, miracole medicale, diverse întâmplări medicale din sala de operație etc. Ştiu, vă întrebaţi ce m-a apucat. Nu am răspuns la această întrebare. Lucrul care m-a frapat la imaginile cu bebeluși este că toți seamănă. La naştere suntem parcă identici. Boţul de om este unul şi acelaşi la toţi. Şi privind fotografiile mi se părea că Loli e în toate. Şi parcă m-a lovit. Ce-ar fi fost dacă Loli… nu ar fi fost?

Era cât pe ce, cam pe la 8 săptămâni de sarcină. Mi-aduc aminte și acum cum am simţit că mi se prăbuşeşte lumea la văzul sângelui şi nu puteam gândi de panică. Apoi abia când am văzut punctul pulsând pe monitor m-am liniştit. Haosul din noi, în drum spre spital, a fost de nedescris.

Cine a trecut prin astfel de tragedii sau mai rău probabil râde de mine și poate mă judecă. Nu am cum să mă apăr aici, nici să mă justific pentru ei. Acesta a fost primul meu gând la ceea ce am văzut. Mămicia mea mă apasă uneori (cred că nu sunt singura care are momente de acest fel) și propriile-mi judecăți, despre ce am făcut și nu am făcut, ce urmează, mă fac nesigură câteodată. Poate trebuia să fac asta, poate și asta, poate nu am consultat medicii care trebuie, nu am încercat toate jocurile sau nu am avut timp de ele, toate fac parte din mine. O parte mică, restul este ocupat de alte gânduri. 🙂 Apoi vine Loli și se cațără pe mine și mă simt asigurată. Am făcut cum am crezut că e mai bine pentru ea, pentru noi ,iar ea, prin dragostea ei, mă aprobă.

“Sigur mi-ar fi lipsit ceva…”

În zilele, mai ales acelea, în care îţi doreşti un minut doar pentru tine, nu mă gândesc la ce ar fi fost dacă nu era Loli, mă gândesc că, în loc să stau tacticoasă rotindu-mi capul prin casa, cu toate la locul lor, adică nimic aruncat sau îndesat, mototolit în dulap sau la serviciu, pe scaun, extrem de agitată lucrând, mi-ar fi lipsit sigur ceva. Un gând în plus, o dragoste în plus, o imagine a unui zâmbet cu câteva dinţi pe care să o accesez, ca talisman, atunci când nimicurile lumii mă apasă.

După ce am terminat cu imaginile, soțul meu m-a alungat de la calculator mi-am pus întrebarea invers: “Câte au fost de când s-a născut Loli?” Lista e până la infinit. Sunt milioane de lucruri, sentimente ce nu pot fi trăite decât cu un copil. Nu spune nimeni că e floare la ureche totul, tocmai de aceea este frumos.

Vă invit să facem o listă a lucrurilor pe care le-am aprofundat, învățat, descoperit de când suntem mame. Fără “ce-ar fi fost dacă”, ci ce a fost, este în continuare, de când s-a născut copilul.