1

Evadare

Ți-ai dorit vreodată să evadezi din filmul tău, din viața ta? Eu da. Îmi doresc să pot să fac asta. Viața mea e bună, am din toate câte un pic. Trăiesc cu emoție, cu bucurii şi cu tristeți. Asta nu ma împiedică să vreau o vacanță de la viață mea. Să plec undeva, pentru o vreme, în alt timp, într-o poveste, poate. Vreau dacă se poate un vis, dar să mă trezesc cu el clar, viu şi să îmi fie rezervor de stare de bine.

Prin liceu am visat o glumă. Serios! Am visat un fel de scenetă ca în Stan şi Bran. Şi toată acțiunea era aşa amuzantă, de m-am trezit hohotind. Râdeam cu lacrimi. Nu ştiu nici acum să povestesc gluma visată, nici atunci nu am putut reproduce. Mi-a dat o stare de bine, de liniște, dar nu liniște din aia aşa ca de comemorare ci una chill, cu zâmbetul pe buze.

Tare mi-ar plăcea un vis din ăsta zilele astea.

Dacă ar fi să fie o poveste atunci să fie răscolitoare, cu emoție de simți că te rupi în bucățele şi cu un final bun, vesel, moralizator, nu clișeu, ci genul care te face grateful şi împăcat cu tot ce e în viața ta.

Dacă ar fi să se petreacă într-un alt timp, atunci să fie în genul “Pride and prejudice”. Cu bal, cu domni şi doamne, cu bârfă, cu snobism, cu măritişuri pe alese şi iubiri furate. Sau un timp care nu există, despre care nimeni nu a povestit, în care se regăsesc probleme actuale şi vechi, ironii şi aprecieri, răutăți, binevoitori şi clevetitori, la un loc.

Și nu aș dori să fiu vreun personaj. Vreau să fiu doar cel care contemplă, se minunează, filtrează emoții, cel care așteaptă secvențele să se deruleze cu sufletul la gură. Să mă regăsesc pe bucăți în personaje, să empatizez, să huidui, să dau din picioare că nu pot interveni în acțiune. 

Dacă ar fi să trăiesc în filmul altuia, aş vrea să nu am nicio putere de a hotărî emoții, acțiuni. Totuşi să pot face ceva, niște mici ghidușii care să mă facă să mă simt precum un spiriduș. Un fir de iarbă să pot mișcă fără  mâini, să spulber un fir de praf de stele.

Ar fi frumos. Şi filmul meu e frumos, mă întorc la el oricând. Mă trage de mână, chiar în clipa asta: Mami, mami…

1

Dacă aș da timpul înapoi

Dacă aș da timpul înapoi, cu experiența de acum, aș face totul ca la carte. Tind să cred asta. Dar nu e o opțiune. Zilele trecute, stăteam pe bancă, așteptând să termine Loli de țopăit la țopăitoare. Și în fața băncii mele, pe o alta, o familie, doi părinți cu două fete. Mâncau copiii, fiecare copil fiind hrănit de unul dintre părinți. Cea mare o banană, cea mica dintr-un bol. Și nu puteam să îmi dezlipesc privirea de la ei. De la felul în care luau masa, fără agitație, deschideau gurile, mâncarea dispărea. Ce mă atrăgea la ei? Număr pe degete de câte ori mi-am imaginat secvența asta, dar nu a ieșit deloc. Asta era imaginea mea, dinainte să nasc. Va fi greu, dar relaxat pe alocuri. Vom ieși oricând, oriunde, nu tu probleme de alimentație, fără alergii, terapii etc. Praf și pulbere s-a ales de imaginea asta. Câteodată îmi doresc ca Loli să fie cel mai obișnuit copil, să doarmă, mănânce, să se joace, vorbească, să facă orice în cel mai comun mod posibil și eu să fiu mama mega comună. Și când mă uit la ea, nu o văd altfel decât e acum. Este ambițioasă, este copilul lui acum, pe loc, nu mai târziu, este surprinzătoare, face lucruri ciudate, funny, inteligente pentru vârsta ei, face și opusul celor dinainte și se amuză la fel. În clipele alea nu o doresc altfel. E a mea și e speciala așa cum este.
Și dacă ar fi să schimb ceva din momentul în care am fost însărcinată, aș schimba emoții, sentimente, temeri. Însă înainte de toate vreau să retrăiesc și după naștere starea de dinainte de testul de sarcină. Eram veselă prin toți porii, asta îmi amintesc. Mă apucase așa o veselie, de parca fiecare cuvânt, lucru era amuzant, copilăresc. Nu era precum o stare de bine, molcomă..nuuu. Ca o stare de dinainte de beție, după primele guri, când nu ești amețit, ești în starea aceea în care totul este minunat.
Dacă aș retrăi totul:
-aș lăsa la o parte toate grijile legate de cât de mică era. Aș înjura, în gând, poate chiar tare vorbele neonatologului, după ce a scos-o pe Loli- vai, ce mică e și nu mi le-aș imprima pe creier. M-aș răcori cu asta și aș uita de stresul de dinainte și după operație, doar a ieșit la lumină mândră mea minunată.
– aș transforma temerile legate de alăptat și colici, dezvoltare bebeluși în normaliate. Am avut atâtea frici legate de hrănirea corectă, atașare, face zgomote ciudate, respiră, nu respiră, sughite/ de ce sughite, plânge strident/ nu plânge, gângurește/ parcă chițăie. Și citeam cu disperare, mă uitam la video-uri, și mă înspăimântam și linișteam greu, singură sau cu Iulian.
– aș  încerca să nu țin pasul cu nimeni și nimic, să nu încerc să fac ceea ce mi-am propus întotdeauna. Lipsa de timp m-a îmbătrânit la început. Eram precum un produs expirat. Nu puteam face nimic bun până la capăt. Aș fi mai relaxată, ce daca nu se întâmplau lucruri în timp util. Nu era nimic mai important ca linistea copilului și a mea.
– aș fi mai puțin tolerantă cu cei care mi-au zis că totul e ok, copilul este vioi, e mai slab, așa e firea ei, să țin cu dinții de instinctul meu de mamă. Și uite așa am bătut pasul pe loc și am căutat soluții fix la oameni care nu au fost în stare să ne prescrie o analiză. Și nu sunt de acord cu oamenii isterici, care pun răul înainte, însă o doză de o astfel de isterie tare ne-ar fi ajutat. Nu doresc nimănui să nu găsească răspuns pentru problemele  de sănătate ale copilului, de creștere, și nu doresc nimănui să treacă prin toate sentimentele legate de oare puteam să încerc mai mult, de la început, oare trebuia să îmi dau seama de anumite lucruri, mai devreme. Poate și oare– sunt precum picătură chinezească, te aduc în pragul disperării, la mine, în pragul cel mai de jos al durerii.
– să nu fiu așa speriată de viitor, să fi avut mai mult tact în a face anumite lucruri și gestiona anumite evenimente. Îmi dau seama că spaima te împinge la a fi mai puțin rațional. Și mi-aș fi dorit să nu mă domine frica și stresul și să râd, în loc să plâng de furie. Nu am fost niciodată sperioasă, ba chiar în momentele mele rele, găseam ceva-ul care să mă monteze, să îmi recapăt încrederea și să mă scutur de frică ca de praf. Nu am regăsit starea asta des. Mi-am dorit, însă nu am putut.
– aș avea pe limbă toate cuvintele care mi-au lipsit când am avut parte de sfaturile alea clasice, pentru toți, chiar și pentru ai mei, care m-au oprit din drum să îmi spună una alta în ale creșterii copilului, purtatului în brațe, alintatului etc, practic nimic care să mă ajute fix cum aveam nevoie. Am avut astfel de cuvinte uneori, alteori nu. Nu că am fost luată prin surprindere, poate din cauză că nu sunt genul cu replica la purtător.
Am ajuns și la stadiul în care nu trebuie să retrăiesc clipe, am uitat multe din momentele grele pe care nu credeam că am să le depășesc, am ajuns la clipa pe care nu o deslușeam în viitor, am ajuns și la starea de liniște, odihnă. Am ajuns și la minutul în care trăim fiecare secundă. Trăiește clipa, parcă așa era. Facem asta, nu avem viața perfectă dar e bună, intensă, colorată, cu nervozități de moment, cu râs isteric și eliberator la final, cu lacrimi dureroase și din alea calde și fără durere, doar de fericire, cu de toate.
Aș face multe lucruri diferit, însă pe Loli aș face-o exact la fel. Nu are cum să fie altfel. Este exact cum trebuie, fiica mea Sofia-Lorena, așa-zisa Loli, pentru care aș da timpul înapoi, și pentru care nu aș face nimic diferit ca să fie altfel.

WP_20160817_11_13_18_Pro