La spital eram noi două, asistentele ( făcute cu capul de mine), Iulian când era program de vizite. Și am plecat de acolo. Acasă eram doar trei, noi și Loli. Și Loli, marea noastră iubire, de 47 de cm, a umplut casa. Cu bucurie nespusă, să nu credeți altceva. Acasă am venit și cu colici și cu o mulțime de șipuri cu licori magice..poate poate. Da de unde! Ziua era cum era, înspre seară însă se dezlănțuia dezastrul. Nu am să mint , nici să mă prefac, primele zile acasă în trei a fost….nu am cuvânt. Loli avea în gât un fluier, așa mi se părea mie atunci, că nu plângea, fluiera sfâșietor și trăgea aer și iar fluiera …de voiam să se crape pământul să mă înghită..mamă nepricepută! 🙂 A trecut! Acum plânge pe tonalități, rar. De plictis, așa aha-aha, de vorbiți și cu mine, sunt și eu aici – ihuuu-ihuuu, și cam atât. Ne hilizim toată ziua, ne gâdilim, citim cărți cu gura, lingem paginile, savurăm tot. Atunci nu vedeam, nu-mi puteam imagina ziua de azi. Eram prea prinsă într-ale alăptatului, dureri de burtică, a crescut un gram etc. Nici acum nu pot să văd mai departe de ziua de mâine. Nu știu cum va fi peste o lună. E de bine, e ca o aventură. Și eu gust provocările. Și iubita noastră, în special când îi dau ceva nou de mâncare. 🙂