Draga Adi,
Ştii cum visam să avem casele alăturate, cu curte mare şi cu copii care se joacă cu mingea. Acolo la noi acasă, la Roman. Şi noi, în imaginea asta, stăm la poveşti şi cafele. Da, ar fi fost frumos. Ştiu şi unde spuneam că vor fi. Mai ţii minte? Cum stăteam noi la poveşti. Şi cum venea tu din tabără cu atâtea de zis. De nici nu apucam să îţi spun eu una alta. Vorbeam mult, ştiu. Şi nu se mai terminaaa. Nu aveam telefoane mobile, înroșeam cablul de la cel fix cu vorbăria noastră. Tare mi-e dor de noi, de copilele din noi!
Din punctul ăsta de vedere, doar ăsta, îmi doresc ca Loli să crească încet, deoarece tare frumoasă este copilăria şi adolescență.
Ce-am crescut! Suntem mari (pufff, îmi vine să râd), uneori nu cred că sunt mamă, iar Loli e aevea. Câtă minte am? Da, sunt încă copil cu copil (eu cu Loli, iar tu ai o droaie pe cap). Cine ştie? Poate tot vom avea casele alăturate.
Până atunci, Adi, te aşteptăm la noi, să îţi faci drum către noi. Că Loli nu rezistă la 300 de km însă ar vrea să te cunoasca mai bine. Deci, pe când? Şi mai lasă-ne cu școala? E doar o scuză, da. Mie mi-este dor de tine şi am nevoie de prietena mea. Să audă şi Loli vorba multă şi să îmi dreg şi eu înapoi accentul. Prin urmare, lasă vorba de școală acasă,vrem grai moldovenesc.
Te provocăm la drum! Eu pun de cafea, Loli pregăteşte pupicii şi fă antrenament la brațe. Îi place cocoțată!!!
