Fata mea culege orice ciob, rest de jucărie ori scamă colorată din drumul ei. Culesul acesta și păstratul de mici nimicuri m-a afectat o vreme, pe motiv că se atașa foarte mult de ele și nu le puteam arunca fără să o supăr. Pentru mine erau gunoaie inutile și cum spațiul casei e cât o cutie de chibrit, am încercat diverse strategii ca să reducem lucrurile neimportante pentru mine, dar foarte apreciate de copil.
Comorile mele
În ziua când le-a numit comorile mele, am lăsat garda jos. Aceste comori ale mele mi-au reactivat amintiri din urmă. Și eu, tot cam pe la vârsta Lolitei, apreciam orice piatră, bețigaș, bucată de cârpă cu care puteam imagina o poveste și culmea, exact ca Loli, acele lucruri deveneau esențiale traiului, nu mă puteam despărți de ele. Ca să nu mai spun, în caz de pierdere intram într-o vrie a căutării și nu mă lăsam până nu găseam ceva-ul rătăcit.
Acum sunt mult mai relaxată în legătură cu comorile fetei mele, cu toate că pe unele, recunosc, i le fac pierdute pe ascuns. Chiar nu sunt de păstrat. Dar acum înțeleg mai bine nevoia ei de a avea comori. Copilul are nevoie de ancore pentru diferitele momente ale vieții ei, care se leagă de nevoia de se a juca mai mult, de a se conecta mai mult la ceea ce o înconjoară, de a găsi liniștea și voia bună în lucruri pe care noi, adulții, nu le băgăm în seamă. Comorile sunt un fel de buton de urgență pe care copilul și l-a creat pentru confortul și liniștea lui, atunci când nu e cu noi sau nu poate să spună ce simte.
Camera cu minuni
Când ne-a căzut în mâini cartea Camera cu minuni scrisă de Sergio Ruzzier, eu (adultul) am reluat călătoria în timp – la momentul din copilărie când vedeam în orice nimic o jucărie, iar Loli s-a bucurat nespus, recunoscându-se în personajul din poveste. A primit cartea ca un semn de aprobare oficial, de acceptare mai mult, în legătură cu plăcerea ei de a aduna comori sau lucruri dragi ei, de a găsi inspirația și bucuria în lucruri simple. Pentru că da, la fel ca în carte, fiecare minune, adică lucrușor mic sau mare are istoria lui.
Povestea hârciogului strângător este foarte drăguță. Pius Pelosi are o cameră plină cu minuni pe care le-a adunat plimbându-se prin pădure, pe malul mării, pe străduțe. El primește în vizită prieteni și curioși, din toate colțurile lumii, cărora le prezintă obiectele din colecția lui cu o poveste bună pentru fiecare în parte. Paranteză: imaginați-vă pe voi și droaia de copii din blocul vostru, dar și din blocurile vecine, adunați în jurul unui clasor cu timbre (comorile noastre din copilărie), plus conversațiile și negocierile specifice schimbului sau stabilirii valorii sau vechimii unor timbre. Închid paranteza. Atunci când piesa de bază a colecției lui Pius nu primește aprecierea pe care simpaticul hârciog o invocă, colecția devine a tuturor. Fiecare vizitator poate alege ce îi place, camera cu minuni golindu-se rapid. Va umple camera cu minuni din nou? Păi…da. O să vă placă finalul.
Unde ne conduce povestea
Camera cu minuni este despre ceea ce vrem să creștem în pruncii nostri – să faci lucrurile care îți fac plăcere și îți aduc inspirația pentru lucruri mărețe. Lecția aceasta este transmisă cititorilor mici și mari cu mult tact și blândețe, prin Pius. Ilustrațiile în tonuri calde leagă cu sensibilitate întregul volum. Iată o carte de familie, simplă aparent dar valoroasă prin mesajul ei. O puteți descoperi pe site-ul editurii Frontiera, alături de celelalte volume de același autor, într-un pachet cu reducere de 28% – iată link aici.
Personaje de poveste
Scriitorul și ilustratorul italian Sergio Ruzzier este cunoscut pentru poveștile sale cu personaje sensibile, amuzante, inedite, care te duc cu gândul la copiii de pretutindeni și adulții copți și necopți din jurul lor. Fiecare carte ascunde, deși e perfect la vedere o lecție, un tâlc general știut. Autorul, distins cu numeroase premii de-a lungul timpului, a primit pentru Camera cu minuni Parents’ Choice Gold Medal, iar pentru seria Puiu și Vulpoi premiul Theodor Seuss Geisel Honor.
Din seria Puiu și Vulpoi am citit zilele trecute și Vreau în barca ta!, care este este al doilea volum din seria de bandă desenată pentru cei mici. Despre prima întânire cu Puiu și Vulpoi am povestit acum un an aici în – Noile apariții de la editura Frontiera.
Vreau în barca ta!
Cartea ne-a distrat multe seri la rând. Loli s-a văzut în pielea lui Puiu, în toate cele 3 povești. O plimbare cu barca, Tortul de ciocolată, Răsăritul de soare, vă vor smulge hohote de râs, vă vor binedispune, vă asigur. Știți copilul care râde, apoi devine serios, apoi râde din nou, știind că a făcut la fel sau ar fi făcut la fel ca Puiu, în situații similare. Asta e copilăria. Este distractivă și nerăbdarea, năzdrăvăniile adică, pardon, aventurile care vin din curiozitatea debordantă sunt la ordinea zilei, iar părinții nu au voie să uite că au fost copii cândva. Uităm uneori, nu-i așa?
Vreau în barca ta!, spune orice copil din lume. Și nu este despre ocuparea unui loc anume, barca este lumea mare în care el știe, simte că trebuie să exploreze, să învețe, să testeze tot ce vede până în buza limitelor…cu nerăbdare și patos, alături de un vulpoi (un adult) care să îl ghideze cu blândețe, răbdare, cu umor, cum poate mai bine.
Spor la citit!
Cele 2 cărți sensibile și amuzante despre copilărie să vă aducă bucurie și vouă. La capitolul Recenzie carte, puteți vedea ce altceva am mai citit și vă puteți inspira. Primim și noi idei, nu vă sfiiți să ne scrieți.
Dacă aveți nevoie de inspirație pentru activități distractive acasă sau în deplasare, iată aici secțiunea cu activități pentru dezvoltarea de abilități practice.
Totodată, vă invit să urmăriți pagina de Facebook a blogului AICI, sau pagina de Istagram – AICI unde montez lucruri drăguțe. Dacă vreți să îmi fiți alături atunci când am ceva de zis, vă invit să vă abonați la newsletter.
Cartea mea – Ce vezi, copile? – își poate găsi loc și ea în biblioteca casei, pentru voi sau pentru bunici, prieteni – fiind o carte de conectare în familie. Are book-trailerul – AICI. Dacă o veți citi, să îmi dați de veste. Se găsește AICI.
