Șoapte la ureche – promisiunea unui tată
După ce am născut mândra și la scurt timp după ce am plecat de la spital, Iulian a promis fiicei lui că va avea casa ei. Pe lângă legănat în brațe și cântat, i-a spus la ureche multe gânduri, i-a povestit cum vor face una alta când va merge și printre toate propunerile de joc, i-a promis casa ei. Noi stăteam în chirie și promisiunea era să avem casa ei, a noastră, unde să fim împeună (de la Loli citare), ce va avea un spațiu mai generos, cu tot cu parc mare și verde la scară. Vorba vine, trecem strada pentru parc, dar chiar și așa simți că ai pădurea după colț, într-un oraș încins și aglomerat.
De atunci și până la oficial casa noastră s-au scurs 4 ani și mândra și-a rotit ochii și împiedicat pașii în casa ei. Ea așa o știe. Și așa am știut și noi, chiar dacă ne-a luat ceva timp să realizăm și să o cumpărăm.
Am fost pe picior de plecare, a fost așa stresant și frustrant. Am făcut planuri, am pus în cutii nimicurile, jucăriile și cărțile, apoi am așteptat clipa plecării. Dar nu am plecat. Așa a fost să fie, deși eu nu sunt cu chestiile de genul…era scris să fie așa.
Cuibul ei
Parcă trebuia să devină Loli prezentă cu adevărat de s-a amânat totul, ca ea să știe unde îi este locul acum. Să își amintească cuibul de unde își va lua zborul, la un moment dat, să știe că acolo a crescut.
Ne-am convins și noi de asta. De fiecare dată când am fost plecați Loli a știut unde e locul ei, unde ne întoarcem fie zi sau noapte. La început, când nu avea vorbele legate, zâmbea de cum intram în casă și îi simțeai starea de mulțumire, ca o eliberare. Asta în condițiile în care pe drum ne-a căpiat cu furiile și dispozițiile schimbătoare. Acasă la ea vine liniștea. După liniște vine și bucuria, toate năzbâtiile, jocurile, inevitabilele supărări. Dar sunt acasa la ea!
Anul ăsta am venit din vacanță noaptea, după un zbor agitat, însă de cum am intrat pe ușa, a deschis ochii (dormea din avion), a spus atasă a mine cu un zâmbet ca de bebeluș, și-a luat în primire perna cu Mickey, apoi a adormit instant. A doua zi a cotrobăbăit tot, ca de fiecare dată când plecăm mai mult de acasă, a făcut tot ce i-a trecut prin minte plus tot ce nu aș fi vrut eu să facă. Pentru că era acolo, în locul ei.
În week-end, după o mică excursie acasă (încă e praf și var), chiar dacă nu mai seamănă cu ce știe ea, tot atasă a mine a fost. A deschis dulapurile, a verificat sertare, țopăit pe pat până să cadă.
Când a venit ora de plecare, s-a lăsat greu convinsă că nu e gata casa ei. Dar tati i-a promis din nou că va fi gata în cateva zile.
Dragoste
Promisiunea unui tată nu stă în spațiul în care va locui. Dragostea din casa pe care el i-o pregătește este promisiunea lui.
I-a cumpărat casa ei, cu toate că visa la altceva poate mai mare, mai spațios. Dar a vrut pentru ea locul pe care îl știe și recunoaște în afara corpului unde a crescut, acolo unde a privit cu interes lumea din jurul ei. Și noi trei știm ce înseamnă asta. Loli a fost cel mai curajos copil din clipa nașterii și casa ei momentan nu putea fi alta. Aici a plâns, a râs, ne-a unit și legat toate stările și ne-a umplut cu toate emoțiile din lumea asta.
Când faci check-listul de promisiuni cu lucruri palpabile și mai puțin palpabile trebuie să știi că timpul e prețios, însă cumva nu aici e esența unei promisiuni. Nu știu să explic asta acum.
Dacă promiți iubire o promiți pe vecie, cu tot ce înseamnă pe lângă momentele bune.
Dacă promiți ajutor îl promiți din timpul pe care deja l-ai programat și înseamnă efort. Un efort care te împlinește, până la urmă.
Dacă promiți ceva, orice atunci promiți nu spatiul, nu lucrul sau emoția, ci pe tine muncind pentru îndeplinirea acelui lucru. Și timpul, evenimentele, oamenii nu sunt fix cum vrem noi. De aceea orice promisiune îndeplinită este un dar valoros.
Fata mea are casa ei, un loc pe care îl va avea ca moștenire și în care sper că se va simți exact ca în promisiunea șoptită când era bebe. Va fi în siguranță, în locul unde spațiul este suficient pentru orice gând și emoție.
Un comentariu